Cartea Smillei

Edith Piaf 

Am sa recunosc ca nu ma uit niciodata pe filmuletele de iutub pe care le posteaza oamenii pe blogurile lor. Foarte rar, daca-mi desteapta interesul vreo introducere sau daca am auzit de artist, dau click sa vad despre ce e vorba. Dar, in general, le ignor pur si simplu.

Ceea ce nu ma impiedica sa fiu mereu si mereu si mereu recunoscatoare ca exista iutub si oameni care pun acolo clipuri de toate felurile, cu toate muzicile care ti-ar putea trece prin minte, cu scene din filme, reclame si cate si mai cate. Acolo l-am gasit pe Dave, acolo am vazut videoclipuri vechi ale lui Lluisset, acolo o descopar acum si pe Edith Piaf.

N-am reusit sa revad filmul, dar imi dau seama din ce in ce mai clar ca n-o reprezinta deloc femeia aia mica, cocosata si cu gura mare pe care o intruchipeaza Marion Cotillard [trailer aici]. Din interviuri si din videoclipuri mi se pare delicata, discreta, puternica si frumoasa.  Ma emotioneaza peste masura pozele cu Theo, unde pare o batranica neajutorata (desi avea doar 47 de ani) si acest interviu, care pare mai degraba o vizita la psihiatru. Intervievatorul sta cu spatele, ea e batranica si bolnava, abia a iesit din spital dupa a nu stiu cata operatie, dar ochii ii sclipesc vii, iar raspunsurile pe care le da sunt pline de siretenie si de umor. Indeosebi la final, cand o intreaba daca e fericita, expresia ei e absolut miscatoare. “Fericita?” zice “Cine e fericit?” si recunoaste intai ca e fericita poate 10 minute pe zi - apoi ca e complet fericita atunci cand canta. “Si-n afara de momentele cand cantati?” insista nemilos jurnalistul. “Pai cred ca cele 10 minute de care v-am zis”, raspunde ea, cuminte.

Videoclipul care-mi place cel mai mult acum este La foule (cover dupa un tango peruan Que nadie sepa mi sufrir), dintr-un concert destul de tarziu dupa cat pare (nu scrie anul). Exista mai multe video-uri cu “La foule” pe youtube si am putut sa compar: in toate are acelasi gest amplu cu mana dreapta, ce insoteste refrenul. Acest videoclip are insa si un alt element, mult mai rar: la final Edith danseaza. E un dans bizar, de somnambula, care-mi aminteste de Anna Varney in teaserul de la “Les Fleurs du Mal”. Lasati-va cuceriti de gratia miscarilor lor… e un dar divin.

Se spune ca dupa felul in care un om moare se vede cat de mult il iubeste Dumnezeu. Nu stiu daca e adevarat sau nu, dar sfarsitul lui Edith a fost suficient de frumos ca sa-mi inchipui ca a fost iubita mult. De Dumnezeu si de oameni, cei peste 40 000 care au urmat sicriul in acel octombrie 1963, oprind traficul din Paris. Emportée par la foule…

Intrebarea mea (si nu numai a mea) este: ce a devenit Simone [Momone] Berteaut?