Cartea Smillei sau 16 ani de “memorii”, 3 ani de “blog”

S-a intamplat ca intr-o zi tata mi-a adus de la serviciu un caiet cu coperti de carton si foaie velina, cica sa desenez pe el. Aveam 12 ani si 7 luni si nu prea desenam cine stie ce, in schimb scrisesem deja vreo trei „romane” si cateva „nuvele”, asa ca destinatia caietului mi-a fost clara inca de la inceput: Caietul meu de scris in el, supranumit si Caiet ca toate caietele. Al meu.

De aici a inceput povestea. Prin caietele care s-au tot adunat si inmultit, se perinda si acum Christine care nu mai exista, pe care nu le recunosc, dar care mi-s dragi, pentru ca odata si ele au fost eu. Multe s-au intamplat pe parcurs: de nu stiu cate ori am fost mustruluita de bunica-mea ca stau cu lumina aprinsa „pana la puterea noptii”si-mi stric ochii cu prostii; mama si tata mi-au gasit/citit/adnotat pe rand caietele, de era sa renunt la „blogareala” si la tot si sa-mi vad numai de „romanele” in care se aglomerau personaje fictive care erau tot eu sau colegi si prieteni de-ai mei :) ; colegii din birou s-au napustit sa-mi citeasca primul „weblog” deschis prin 2004, de unde am curatat repede toate gandurile prea personale pentru a fi impartasite.

Cea mai frumoasa perioada a inceputurilor mele ca blogger a fost perioada Yahoo 360. Ne facuseram profil si blog aproape toti din birou si era foarte distractiv sa scrii stiind exact cine te citeste, sau sa citesti ce mai scriau ceilalti… a fost o perioada foarte vesela, in care ne lasam unii altora mesaje pe blog pe care le comentam apoi la cafea, ne dadeam pe blog replica pe care ar fi trebuit s-o dam pe mail si ne distram de minune!

Intotdeauna am scris bloguri despre mine si intotdeauna am avut in minte – si-n realitate – cel putin un cititor, preferabil ales de mine, pe criterii de incredere. Pentru ca nu voiam sa fiu judecata prin prisma a ceea ce scriam, preferam sa-mi aleg doar cititori care stiam ca ma incurajeaza. Intotdeauna m-am gandit ca intr-o zi am sa-mi public „memoriile”, chiar si dupa ce am citit carti adevarate de memorii si am remarcat ca ceea ce le da valoare nu e atat trairea personala, cat surprinderea unor evenimente, a unor relatii, a unor epoci despre care altfel s-ar sti mult mai putin. Cine va vrea sa citeasca vreodata despre cum ne-am batut noi cu avioane in ora de desen din clasa a 7-a? Ei bine, cine n-ar vrea? Inca sunt convinsa ca daca stiu sa spun bine povestea, ora de desen a Christinei din 1992 poate deveni o ora de desen de referinta in literatura :)

Blogul meu vorbeste despre mine si despre oamenii si lucrurile care-mi sunt dragi. Mai vorbeste despre chestii care mi se intampla sau pe care le aflu si vreau sa le impartasesc si altora. Uneori postez cantece sau versuri, alteori doar linkuri pe care vreau sa le salvez. Tin la calitatea postarilor, la ortografie si la aspectul ingrijit. Iar daca uneori scriu in „romgleza” este pentru ca asa vorbesc si gandesc, robotel de corporatie ce sunt!

Prin blog am cunoscut oameni si m-am lasat cunoscuta de ei; mi-am facut prieteni si am invatat mult de la ei; am aflat lucruri noi si am fost schimbata de ele. Am interactionat cu persoane la care mi-ar fi fost poate greu sa ajung altfel si ceea ce nu inceteaza sa ma umple de admiratie pentru fenomenul web 2.0: am schimbat lucruri prin cuvintele mele. E o relatie directa, usoara, rapida, cu orice om, din orice colt al lumii. Sunt fascinata de jurnalul pe care-l scrie, cu mult talent si o enorma sinceritate, o tanara din SUA care preda de 2 ani engleza intr-un sat din China. Am fost uimita cand directorul unui restaurant de care m-am plans pe un blog a lasat comment ca totul e bine acum si-mi multumeste pentru opinii. Am zilnic cel putin 2-3 cititori cu care ma intalnesc pe holurile serviciului si care-mi spun ca-si beau cafeaua cititnd blogul meu sau ca au aflat de acolo un lucru interesant pe care nu-l stiau. Primesc cadouri care-mi fac placere, pentru ca mi-am facut publice gusturile pe blog. Imi trec blogul in CV, pentru ca angajatorul sa aiba o viziune mai complexa decat i-ar putea oferi bucata de hartie pe care mi-am insirat educatia si realizarile in ordine invers cronologica.

Imi place sa fiu citita, imi place enorm sa primesc comentarii si sa raspund la ele si sa descopar noi bloguri (am deja o multime in blogroll, urmaresc alte 20-30 prin feedreader si descopar zilnic noi si noi bloguri pe care le adaug in Favorites, in speranta ca vreodata le voi putea acorda atentia pe care o merita!). Imi place ca oamenii sa se recunoasca in povestile mele sau sa ofer informatii de care cineva are, la un moment dat, nevoie. Dupa clasificarea lui Jeremy Wright, sunt un blogger-pod – prin mine se cunosc oameni, se descopera lucruri si se trece de colo-colo, ceea ce nu poate decat sa ma bucure, nu-i asa? In fond ce-ar fi un blogger fara trafic?

La bani ma gandesc mai putin; n-am fost niciodata un geniu al afacerilor. Insa, la un moment dat, toate aceste bloguri si experiente vor deveni o carte. O stiu si o simt cum se coace si stiu ca la momentul potrivit tot ce voi avea de facut va fi s-o culeg. Poate aceasta carte sa fie modul meu de a „face bani din blog”. Pana atunci, am sa continui sa scriu doar pentru glorie.

Primul meu post in cadrul concursului bloggeri.ro.