Arhiva pentru aprilie, 2008

Vacanta pana pe 5 mai

Pe un calculator batran si neputincios, care se chinuie sa importe cantece in iTunes in timp ce eu incerc sa vad si blogul, sa mai intru si pe alte bloguri/youtube si (bine-ar fi daca s-ar putea!) sa mai ascult si muzica (dar e peste puterile lui) va scriu ca mi-am facut bagajele, mi-am incarcat iPod-ul, am impachetat doua carti politiste si pe Stephen Fry si maine dimineata plecam spre Grecia!

N-am fost niciodata, mi-am dorit mult sa merg, asa ca sunt foarte entuziasmata.

S-ar putea sa mai intru pe twitter, fiindca merg cu oameni conectati la net prin tot felul de dracii. S-ar putea la fel de bine sa dispar cu totul o saptamana. Uneori imi doresc sa dispar, alteori vreau sa fiu cu lume si sa fie zgomot, veselie si fum de tigara (chiar daca nu-mi face bine). Singura chestie de care sper sa stau departe e o raceala cu durere in gat si nas rosu, care-mi da tarcoale tocmai acum.

Hristos a inviat!

Sa aveti o saptamana frumoasa!

Va las cu Hugh, redescoperit xxxx

Interviu despre Street Kings (whoaaa, boy, I can hardly watch it. I’m very squeamish about violence)

Reclama spaniola la Tonica Schweppes (“porque al principio no eres fácil, pero vale la pena insistir”)

Hugh Laurie in Street Kings

L-am urmarit pe bloguri inca de cand se numea “The Night Watchman”. Intre timp a aparut pe ecrane si si-a schimbat numele in Street Kings (in Romania “Stapanii strazilor”, la Hollywood Multiplex, Cinema PRO si poate si in alte locuri din Bucuresti).

IMDB ii da vreo 7.5 stele din 10. Zoso zice ca e un thriller excelent.

Eu l-am vazut numai si numai pentru ca e cu Hugh Laurie, intr-un rol destul de scurt, cu o camasa albastra care-i vine foarte bine, dragalas, barbierit si cu chelie. :)

E un film din seria “sange pe pereti”, serie pe care probabil o incununeaza. E foarte violent. Impuscaturi, morti, raniti, cadavre, urmariri cu masini, negri care vand droguri, coreeni care vand droguri, politisti corupti, probe falsificate, vaduve indoliate, patrunderi prin forta, amenintari cu arma, cartuse care sar in toate partile, rapiri, vorbe violente si momente de umor doar atat cat sa te destinda, ca sa mai rezisti la o tura de bum-bum.

Nu ma uit de obicei la genul asta de filme, am adormit la Training Day (care e de acelasi regizor), desi era cu iubirea vietii mele Ethan Hawke, asa ca probabil filmul asta e destul de misto din moment ce am rezistat treaza si chiar nu m-am plictisit.

Keanu Reeves [Tom Ludlow] a mai imbatranit si pare un justitiar cam obosit, mereu cu sticla de vodca la gura, niciodata clatinandu-se pe picioare, care imparte dreptatea cu pumnii si pistolul, fara sa mai piarda vremea la discutii. Il insoteste dragutul de Chris Evans, detectivul de birou care vrea sa fie si el pe strazi, in centrul actiunii. Forest Whitaker e seful “al mare”, care falsifica probe si ii acopera urmele lui Ludlow, ori de cate ori e nevoie. Hugh Laurie e Capitanul Biggs, care-l urmareste pe Ludlow ca un copoi, mirosind ceva ilegal. Nebunie, veselie, urmariri, rasturnari de situatie suficiente ca sa te tina in priza. Nimic fantastic sau ce nu s-a mai vazut in toate filmele de gen.

Nu stiu ce cauta Hugh Laurie acolo. Joaca si el intr-un blockbuster – cu ochii lui incredibil de albastri, cu accentul american de “House” si mimica de geniu comic. E cam out of place, dar credibil. Si, daca ma intrebati pe mine, cand apare el pe ecran, se lumineaza toata sala, din ecran tasnesc raze de soare si coruri de heruvimi intoneaza Aleluia!

Dar s-ar putea ca asta sa fie doar impresia mea :p

Hugh Laurie as cpt. Biggs

Cu moartea pe moarte calcand

Ultima zi lucratoare inainte de vacanta.
Circula pe mail/ sms/ twitter/ mess/ facebook tot felul de urari serioase, glumete, religioase, spirituale, patrunse de propria lor importanta sau copy-pase-uite de pe diverse site-uri traduse prost in romana. Intentia conteaza, probabil. Nu stiu. Mie nu-mi place obsesia asta cu urarile inainte, in timpul si dupa orice sarbatoare. Eu stiu ca de Pasti se spune “Hristos a inviat!” – si numai dupa inviere, nu inainte.
Imi place cand se stinge lumina, cand e o liniste absoluta si preotul iese cu lumanarea si canta Hristos a inviat din morti/ cu moartea pe moarte calcand/ si celor din mormanturi/ viata daruindu-le.
Imi place cand canta toti oamenii adunati in curtea bisericii.
Imi place cand se aprind lumanarile.
Imi place cand oamenii se imprastie care-ncotro cu luminite mici in mana, protejandu-le de vant.
E o traditie, un ritual, un moment care-mi aduce aminte mereu de bunica mea, “mamaie”, cu care mergeam de Inviere la biserica, cand eram mica.
E perioada cand zambesc si plang pentru ca am pierdut-o pe mamaie.
Si cu atat mai mult ma gandesc si astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie…

Luces y risas

Sunt o varza existentiala, whatever that means. Si-mi place fiecare secunda in care ma simt asa. Intens, simt intens. Sunt fericita intens. Rad la oameni pe strada si ei rad inapoi la mine. Mai ales cu copiii am un succes teribil, dar am inceput sa primesc raspuns si de la adulti (macar o usoara destindere a trasaturilor, daca nu chiar un zambet).

Ieri in 104 o mama cam zdrentaroasa, cu doi copii murdari de vreo 6-7 ani. Copiii se impingeau si se trageau de haine. Eu zambeam, pentru ca baiatul era foarte zbuciumat si ma amuza foiala lui constanta si ambitia de a se aseza pe fiecare scaun liber din autobuz. S-au aliniat la coborare si baiatul a impins-o pe fata. Fata s-a dezechilibrat si s-a proptit in mama, mama si-a pierdut echilibrul. “Potoliti-va cu prostiile-astea!” si jap! o palma peste ceafa baiatului. In momentul ala, nu stiu cum, ni s-au intersectat privirile. Eu zambeam din tot sufletul, pentru ca copiii erau draguti, iar eu prefer nazdravanii decat “sfintisorii”. Ea era tracasata, nervoasa, incruntata. Nu stiu ce s-a intamplat, dar s-a luminat toata si, brusc, pe fata ei s-a citit o mandrie de mama “sunt ei enervanti, dar sunt ai mei si-i iubesc!”. Si imediat mana care daduse palma a mangaiat cu dragoste capul copilului.

Chestii de-astea mi se intampla zilnic. Sau zambesc la bebelusi care intorc capul dupa mine prin magazin. Sau ma bucur ca miroase a iarba si a ploaie. Sau las bacsis la taxi de sar aia sa-mi deschida si usa de emotie. :))) Sau fac cadouri. Ieri am luat iepurici de cioco pentru toti colegii de la dictie. Si pentru profesor am scos pe hartie foto in format mare pozele pe care le-am facut luni cu toata clasa. S-a bucurat, iar eu si mai mult. Mi-au cerut de la secretariat si o poza pe care s-o afiseze in holul scolii: dl. Arcudeanu si elevii ;)) Ce dragut!

Ieri am citit in revista Ioana un interviu cu Jules Cohn Botea, un medic pediatru care scrie haiku si picteaza. Si el spune: “Trebuie sa stii sa fii fericit. Unui om, vederea unui trandafir cu roua ii provoaca o mare bucurie. Altuia ii poti da de toate si tot nu-i multumit. Acesta nu stie sa fie fericit.”

Eu sunt in faza in care numai gandul la un trandafir cu roua imi provoaca fericire. Ca sa nu mai zic de iepurasi, de oua rosii si de cartea lui Stephen Fry pe care o citesc si de planurile aiurea pe care le tes cu Jose sa ne facem Comisari Europeni si sa ne mutam la Bruxelles, in apartamente vecine :)))

Vine vacanta!

de dupa amiaza

cursul de dictie se termina azi si inca n-am invatat sa zic R. caut logoped.

am citit tot felul de vorbe la moartea Monicai Lovinescu si nu pot sa zic decat odihneasca-se in pace. iar mi-aduc aminte sala goala la filmul Cold Waves. si radioul de la capul patului la care se asculta europa libera.

la unirii au pus dale peste scuarul cu pamant din statie. daca aflati cine a avut ideea, sa-mi spuneti, ca il votez!

La multi ani Ciupercutzaaaaa! >:d<

irregular blogs

e pe cale sa implineasca un an de wordpress, il iubesc, l-am cantat in ode si poeme, dar nu mai am timp de el.

in schimb ma uita sfantul cu ochii dupa pitzipoance si cocalari. imi place la nebunie vorba cu “pumnii mei minte nu are”, ma dau in vant dupa poop, ppk, y-uri multe si ochelari de soare. si carpete.

am vazut la metrou o reclama la tzacpac care mi-a placut la nebunie: o statuie de pustoaica filiforma, pe role, intre doua cladiri vechi, de secol 19, cu un cer si o lumina superbe.

voi ce mai faceti?

Cu tramvaiul 14

O intamplare pe care mi-o amintesc in cele mai mici detalii si care s-a petrecut cand aveam vreo 6-7 ani:

Mamaie m-a luat cu ea la policlinica, hat-departe, cale de vreo 6 statii cu tramvaiul. Eram foarte neastamparata si aveam un talent special sa ma pierd de adultii cu care plecam de-acasa, asa ca nici bine n-am ajuns la policlinica ca am si disparut de langa mamaie, curioasa sa explorez holurile lungi, cu geamuri de-o parte si de alta, apoi curtea, subsolul si scarile. Cand, intr-un tarziu, mi-am adus aminte de mamaie, trecusera cateva ore (desi nu mi-am dat seama!). Abia am reusit sa gasesc cabinetul in fata caruia o lasasem pe mamaie, dar acolo nu mai era nimeni.
- Ce cauti aici, fetito? mi-a spus o asistenta. Policlinica s-a inchis. Te-ai pierdut?
- Nu, am raspuns eu, convinsa ca o voi gasi pe mamaie la iesire.

Nu era nimeni la iesire, nimeni pe trotuar, mamaie nu se vedea nicaieri si-am inceput sa ma cam sperii. Citisem eu prin carti despre copii care s-au pierdut in padure, sau i-au furat tot felul de capcauni si vrajitoare, dar nu de asta mi-era frica, ci de bataia pe care aveam s-o primesc acasa. Timpul trecea, iar eu nu stiam ce sa fac. As fi inceput sa plang, dar nu voiam sa fiu dusa la politie. Eram convinsa ca m-ar baga la inchisoare pentru ca n-am fost cuminte.

Am inceput sa merg incet pe trotuar, nici eu nu stiam unde.

Se lasa noaptea, iar farurile masinilor pareau niste ochi aprinsi, atintiti asupra mea. Mi-era foame, frica si rusine. De-acum si bataie sa fi luat, tot ce conta era sa ajung acasa. Mi-era un dor sfasietor de mama. Si, amintindu-mi deodata ochii ei verzi, vocea ei blanda, zambetul iubitor, am inceput sa plang in hohote.

Ma aflam chiar in fata unei cofetarii, iar una dintre vanzatoare m-a vazut si a venit la mine.
- De ce plangi? m-a intrebat, aplecandu-se la inaltimea mea.
- M-am pierdut de mamaie si mamaie a plecat acasa fara mine si n-o s-o mai vad niciodata pe mama! am spus eu, scuturata de suspine si cu lacrimi cat pumnul pe obraji.
- Unde stai? m-a intrebat vanzatoarea. Stii numarul de telefon de acasa?

Numarul il stiam, iar doamnele de la cofetarie au sunat imediat la mama. Saraca mama! Era innebunita de grija, lipita de telefon, a raspuns imediat si a fost asa de fericita sa afle ca sunt bine, incat nici nu m-a certat.
- Christina, mi-a zis, tu esti fetita mare. Daca te urca tanti in tramvai, stii sa cobori la noi acasa?
- Da, am raspuns eu, simtindu-ma deodata importanta la gandul ca voi merge singura cu tramvaiul.
- Atunci asa facem, te urci in tramvai, stai cuminte pe un scaun si la noi in statie te astept eu. Acum da-mi-o pe tanti, sa o rog frumos sa te duca pana la tramvai.

Buna vanzatoare m-a dus intr-adevar la tramvai si am calatorit, importanta, in dresul meu alb, cu rochita rosie cu buline, asezata pe un scaun. Mi-era putin teama, pentru ca n-aveam bilet. Nu eram sigura daca copiii au nevoie de bilet sau nu. Ceilalti calatori ma priveau cu mirare, pentru ca eram asa mica si neinsotita de nici un adult. In statie la noi ma astepta mama, care m-a strans in brate tare de tot, cu lacrimile siroindu-i pe obraji si mi-a spus ca m-am descurcat foarte bine, dar am speriat-o rau de tot pe mamaie.

Am tras mai multe invataturi din povestea asta: prima, ca timpul trece mai repede decat ne dam seama si ca un minut poate sa se transforme in ore, aproape pe nesimtite. A doua, ca mamaie e batrana si bolnava si nu-i fac bine astfel de sperieturi. A treia, ca e bine sa stii, inca de mic, unde locuiesti, sau macar numarul de telefon. A patra, ca parintii te iubesc orice-ai face si in oricate belele ai intra.

Si-am mai invatat si ca nu e mare lucru sa fii mare si sa mergi cu tramvaiul, ba chiar uneori te distrezi mai bine cand esti mic!

Inspirata de un subiect de compunere cerut de Larisa.

Bunatate.org se ia!

Se intinde deja valul de bunatate.org prin blogosfera si e asa de frumos sa citesti tot felul de intamplari izvorate din bunatate, daruire de sine, sau doar bun simt si onestitate (vezi povestea Iaciului cu ghiozdanul pierdut). Si, citind, sa-ti amintesti la randul tau alte si alte exemple.

Povestile scrise de Alexandra mi-au amintit inca o aventura petrecuta pe vremea facultatii.

Intr-o seara, tarziu, ma intorceam de la o colega care locuia in Grozavesti, in camin. Prinsesem – cu mult noroc si o doza zdravana de alergatura – ultimul 601, pe la 11:15 si ma intrebam cu o strangere de inima daca mai am vreo sansa sa prind si-un troleu, care sa ma duca mai departe de la Universitate. Pe la Eroilor am ramas singurul pasager din autobuz. Stateam pe un loc chiar in fata de tot, de aceea am fost foarte foarte fericita cand, la Cismigiu, am vazut in fata un R, minunatul troleu care sa retrage la Stadionul National, iar pe mine ma lasa fix acasa. Doamne, ma rugam, daca l-am prinde! Eram totusi destul de departe, slabe sanse sa-l ajungem. Fara sa-mi dau seama, ma ridicasem de pe scaun si eram lipita toata de geamul soferului, probabil incercand sa dau viteza autobuzului cu intensitatea gandului. Soferul s-a intors spre mine:

- Vreti sa prindeti troleul ala?

- Da, am zis pierita, pentru ca nu-mi dadusem seama ca eram asa evidenta.

- Pai de ce nu ziceti?

Si cu o apasare pe acceleratie, am zburat pe bulevardul gol si ne-am oprit fix in spatele troleului… care inchidea usile.

- La urmatoarea il prindem, mi-a facut cu ochiul domn’ sofer.

O noua cursa pe Regina Elisabeta, doar eu si omul de la volan intr-un autobuz gol care zbura ca la urmaririle din filme. Eram strivita de emotie si speriata de viteza si intimidata de faptul ca tot efortul asta se desfasura doar ca eu sa prind un troleibuz.

Intr-adevar, la Universitate l-am prins. Trecuse de 11 jumate. Pentru acel domn sofer de 601, caruia i-am strigat un “multumesc” din goana, in timp ce alergam spre troleibuz, am iertat eu pe urma multi soferi care mi-au inchis usile in nas, in desele mele excursii prin Grozavesti.

Poezie cu forma fixa

Weekendul are o liniste speciala, pe care celelalte zile ale saptamanii nu o au si pe care am regasit-o doar in diminetile – foarte rare – cand reusesc sa ma trezesc devreme, inainte sa inceapa viata, claxoanele din intersectie si foiala prin casa.

Imi place ziua lunga, de vara, cand la ora 6 te gandesti ca nu poate fi mai mult de 3 si cand poti sa pleci de la serviciu pe lumina, incercand sa te convingi ca ti-ai vandut corporatiei doar serviciile, nu si persoana.

Se apropie Pastele, desi mi se pare ca mai ieri a fost Anul Nou si iarasi imi dau seama ca nu putem opri timpul, ci doar sa-l folosim intelept.

Astept vacanta de 1 mai, ca sa retraiesc sentimentul de “viata noua”, sau “viata de imprumut” asociat oricarei plecari intr-un loc strain.

Si-mi rasuna in cap Eminescu si Lucian Blaga, in vreme ce coc pateuri 7 days in cuptorul incins la 220 de grade.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Have a mesmerizing weekend!

1. Horse whisperer

Cand eram mica am primit singura carte cu si despre cai pe care am citit-o vreodata: Negrut. O editie mare, cu coperta verde si un cal superb desenat pe coperta. Cred ca avea ceva planse cu ilustratii si inauntru.

Am citit de nenumarate ori cartea aia. Mi-a placut de Negrut, de Ginger si de toti ceilalti cai la nebunie! Am plans cand le-a fost rau, m-am bucurat cand le-a fost bine, am aflat ca zabala le face rani la gura si ca potcovitul nu doare. Mi-am dorit sa am un cal caruia sa-i pieptan coada, pe care sa-l scot in padoc, sa-i dau sa manance mere din palma mea si sa vorbesc cu el. Eram convinsa ca m-as putea intelege cu el – doar stiam din carte ca toti caii vorbesc, doar ca numai unii oameni ii aud. Poate as fi putut fi un horse whisperer, daca primeam un cal, asa cum am cerut in nenumarate randuri.

Timpul a trecut, am citit alte carti, am vazut alte filme, am trecut prin etapa (destul de lunga) in care mi-am dorit cu disperare sa am o maimuta vie, pe care s-o imbrac in haine de marinar si sa merg cu ea de mana pe strada :), pe “Negrut” l-am dus in pod alaturi de celelalte carti ale copilariei si am plecat, deja mare, 19 ani impliniti, la Gironella, cu bursa.

Intr-un uichend super-special, organizatorii cursurilor ne-au suit pe toti intr-un autocar si ne-au dus la o herghelie. Vazuti de aproape, caii mi s-au parut foarte mari. Am inteles dintr-o data toate povestile cu Aprodul Purice, care se punea ghemuit ca sa urce Stefan cel Mare pe cal de pe spinarea lui. Am inteles de ce la sa exista o scarita. Am vazut ca trebuie sa te sui pe un scaunel ca sa tesali si sa piepteni un cal.

N-am crezut ca ne vor pune sa si incalecam, dar se pare ca asta era momentul-cheie al zilei. Eu am nimerit pe o iapa care se numea Pitufa (Strumfitza). Nu mai stiu ce culoare avea, pentru ca o data suita pe spinarea ei mi s-a parut ca sunt ingrozitor de sus si ca o sa cad in orice clipa. A fost un cosmar. Pas, trap, galop – Pitufa le stia pe derost, eu ma speriasem atat de tare, incat ma tineam de haturi, livida toata, si stateam atat de rigida incat bietului cal nu trebuie sa-i fi fost prea confortabil sa ma care. Eram obsedata de gandul ca stau pe spinarea unui animal viu, ca nu-s asa usoara si poate-i rup spinarea. Desi Carolina, colega mea de curs care era mult mai bine facuta, calarea ca o amazoana si-mi striga din cand in cand: “No te preocupes. Mueve el culo!”. La partea de “pas” am coborat un mic delusor, spre drumul intins pe care urma sa facem trapul si galopul. Calul stia drumul singur, se oprea sa bea apa, sa mai rontaie o iarba… cu mine in spinare!! Abia ma mai linistisem ca nu e chiar asa de rau calare, cand a pornit la trap. La galop am crezut ca-mi vor ramane oasele in dulcea Catalonie, pentru ca eram convinsa ca incearca sa ma arunce din sa. A fost ingrozitor. Si n-am reusit sa vorbesc nimic cu calul. Oricum nu stia decat catalana.

2. Mesmerize

Pentru petrecerea Elsei m-am pregatit cu o carte despre cai, pe care am si rasfoit-o si iar mi-au placut caii. Si mi-am amintit de Negrut si de Pitufa. Mi-ar placea sa mai incerc o data sa ma sui pe un cal, cred ca experienta ar fi diferita. Macar de data asta as pleca de la inceput cu ideea ca e un animal viu, nu o bicicleta ceva mai mare (!!).

Mesmerize e o casa frumoasa pe strada Toamnei, cu gutui in curte si flori de glicina care miros frumos si au radacinile extraordinar de imbarligate. Desi am intarziat si am ajuns aproape la spartul petrecerii, sunt bucuroasa ca m-am dus, pentru ca a fost foarte, foarte placut. Am cunoscut niste oameni foarte simpatici din echipa Clandestino, iar Elsa si Razvan Exarhu sunt asa cum mi-i inchipuiam, ba chiar mai frumosi :)

Ca sa nu mai spun ca Razvan ne-a dat sperante ca R-ul intr-adevar se poate indrepta prin exercitii de dictie!

3. Si o cafea buna

De cand nu mai am voie cu blog la serviciu, intru mai des pe Twitter, iar ieri, din vorba-n vorba cu Ciupercutza (cu tz! ;)), am ajuns la concluzia ca ar fi cazul sa ne vedem la o cafea, ca tot n-am avut noroc sa ne gasim in marea de oameni de la Roblogfest.

Zis si facut: Costa Cafe s-a imbogatit azi cu doua cliente care nu se mai dadeau duse, iar eu am aflat povesti de la petreceri de bloggeri cu bere si karaoke, care mi-au dat curaj pentru urmatorul Roblogfest [ba s-ar putea chiar sa-mi iau inima-n dinti si sa merg si la un Schimb de carti! :p]. A fost foarte dragut! Stiam eu ca-mi plac ciupercutzele (pe gratar, tocanita, sau chiar LIVE :pp).

Btw, Ciupearco, ghici ce-am avut de mancare acasa? SPANAC!

Alte lucruri dragute:

  • un artist care s-a gandit ca e pacat ca tavanul sa ramana gol si face acolo camere in miniatura – genial! (via Adriana)
  • parchez.ca – pentru stickere care nu ranesc masina, dar il insemneaza pe proprietar (via Zorzini)
  • maine: targul open air (sper sa nu ploua!!) Crafty Business de pe Armeneneasca, cu lucruri frumoase, biscuitit si limonada
  • targurile de Florii de la Muzeul Satului si Muzeul Taranului Roman – tot maine
  • Ada Milea si Bobo la Teatrul Act, cu NASUL (yes!) – maine seara.

Happpppppppppppppppyyyyyyyyy!

Exercitii de dictie?

creatza si isteatza,

zambitoare si glumeatza,

scandez cu dictie

fara interdictie

fel de fel de poezii – azurii – cu copii si faclii, pe hartii, mii si mii

apoi pe-un cal merg la bal

triumfal

[sau ma sui seara sus pe scandura scaritei asemenea sasului Sasha?]

duduind, dramuind, dadacind, lipaind, rand pe rand, link pe link

aromat

si stricat-reparat [sau schimbat]

innoit

insutit/inmiit

intregit

invechit? inzecit?

incalcit-descalcit

cu rabdare, fara sare, cu noroc, la soroc

ma cobor in pridvor, autor carnivor,

recitesc, retraiesc

remixez

restartez

reincep

cu viatza

creatza

si isteatza

zambitoare, glumeatza…

[continuati voi!]

Bunatate.org takes over the world!

Se numeste Mic jurnal de fapte bune, dar nu e mic deloc, iar eu sper sa tot creasca din povestile noastre pana la dimensiunile unui urias bun, in al carui zambet sa incapem toti.

Pentru ca toti simtim o caldura in suflet cand facem o fapta buna – sau poate stim ca am facut o fapta buna, atunci cand simtim acea caldura in suflet? Avem un simt special pentru asta. Nu e grozav? Inseamna ca trebuie sa fim buni mai des :) Si, conform legii compensatiei, “ce faci, ti se face”. Imaginati-va o lume in care oamenii sunt liberi sa fie cat de buni pot. Eu deja am un zambet cat toata fatza la gandul asta.

Jurnalul de fapte bune al celor doua dragute “colectionare” de random acts of kindness e un pas spre acea lume.

Cititi, zambiti… si scrieti!

Spread the love!

Si, fiindca tot veni vorba despre bunatate, leapsa de la Gramo pica la fix si deja primul raspuns l-am dat. :)

Intrebarea este: Care 3-5 calităţi îţi câştigă respectul?

Raspunsul:

- bunatatea (“Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui” Prov. 19:22). Am mai scris despre bunatate cand am povestit de bunica mea din Germania. Nu cunosc o calitate mai mare, mai frumoasa, mai demna de respect.

- mintea, desteptaciunea [nu stiu cum sa-i zic] – nimic nu-mi place mai mult decat sa descopar un interlocutor destept, cu care ai ce vorbi, de la care ai ce invata — e si mai grozav daca aceasta desteptaciune se combina cu:

- modestie, bun simt [dar respect si oameni destepti si aroganti, doar pentru ca am invatat mult de la ei si, in fond, nimeni nu e perfect (doar perfectibil :p)]

si

- simtul umorului - adica autoironie, o perspectiva detasata, capacitatea de a “intelege de gluma”

- siguranta de sine e o alta calitate din lista mea – respect oamenii care stiu ce vor si au un plan de viata macar schitat, sau un simt al directiei. Probabil pentru ca imi doresc foarte mult sa fiu si eu asa.

Si s-au facut 5. Plus sau minus :)

Acum fuga sa compar cu celelalte raspunsuri, la Gramo si la Flu ;))

Onestitate si corectitudine – zice Gramo. Adevarat. La mine cred ca astea intra la bun-simt.

Flu mai adauga verticalitate si ardoare. Recunosc ca in mintea mea e o egalitate mica undeva intre a fi vertical si a fi rigid. Eu cred in flexibilitate si in schimbare. Dar probabil am in cap o confuzie de termeni.

Ardoarea sau pasiunea… cred ca imi starneste admiratie, dar nu respect, neaparat. Oricum, leapsa asta m-a facut sa-mi dau seama ca le cam confund, admiratia cu respectul.

Astept si celelalte raspunsuri si dau leapsa axiologica la Iaciu, Suzi, femeia simpla, Marieee si Madelin.

Ca tot imi cautam eu misiunea si valorile mai deunazi :)

Secrete online

Imi plac paginile de blog foarte personale, scrise de oameni pe care nu-i cunosc si unde nu exista comentarii. Imi plac blogurile pe care autorii le scriu pentru ei. Imi place site-ul PostSecret – intr-adevar unele din secretele de acolo imi dau fiori pe sira spinarii, la altele plang. Dap, sunt asa impresionabila.

Imi plac oamenii. Unii ma surprind. De la multi invat lucruri, care se lipesc de mine cateodata fara-mi dau seama – fie de minte, fie de suflet, fie bune, fie rele.

Imi place cum, pe bloguri, textul se imbogateste prin comentarii.

Imi place postul lui Drinutz despre cele 8 lucruri aleatorii – dar si mai mult imi place avalansa de confesiuni ce-i urmeaza.

Azi e joi – ziua mea preferata.

Foarte pe scurt

  • azi au fost niste nori minunati, chiar daca n-a aparut curcubeu dupa furtuna.
  • am vazut un avion care zbura foarte jos. Imi plac avioanele.
  • la ora de dictie mi-a spus ca R-ul meu aproape ca nu se aude. In romaneste. In spaniola va spun eu ca se aude. Acolo vreau sa scap de el!
  • merg la sala, din nou. Am febra “muschiuloasa” si simt ca fac ceva pentru corpul asta dragalas.
  • in supa crema de ciuperci am pus bucati de ciuperci intregi si a fost delicioasa.
  • mi-e dor de Shimmo (cand ne vedeeem?), de Inozza (eu vreau sa scrie iar pe blooog!), de Cuinele-Dog, prietena mea Oana care e in Spania si de Balaurica, siameza din Olanda. Daca vreuna citeste – sa stiti ca nu sun, nu scriu, dar ma gandesc. Cu drag : x [Getitz, pe tine totusi o sa te sun :p]
  • cand ploua, in Bucuresti miroase a Germania si ies rame multe pe strada. Iar azi niste oameni tundeau iarba si era absolut perfect.
  • am inceput sa vorbesc mult pe Twitter - acolo putem sa ne si conversam mai rapid decat pe blog, deci faceti conturi cu incredere :)
  • am parcurs ciclul complet in cautarea autocunoasterii: am citit toti marii guru americani si nu numai, am ajuns – intr-un final – la Stephen Covey, care e cel mai misto dintre ei si singurul cu viziune crestina, iar azi am revenit la Ellen White, “Minte, caracter, personalitate“, cu care m-am facut eu mare. Stephen Covey imi aminteste foarte mult de ea – si am din nou uimiri respectuoase in fata unei femei care la 1860 vorbea de impulsurile electrice din creier.
  • am descoperit ca parul uscat fara foehn ramane cretz de tot, cum imi place mie. daca-l dau cu foehn se lasa si rade Corina de mine :ppp
  • sunt fericita. in fiecare zi sunt foarte recunoscatoare si fericita.
  • pe 28 aprilie avem episod nou din House. E naspa ca am prins din urma serialul din State, pentru ca asta inseamna lungi zile de asteptare intre un episod si urmatorul :((( Ca in bancul ala vechi cu Ceausescu, eu as face un canal care sa transmita de dimineata pana seara doar House. Insa nu stiu daca Hugh Laurie ar rezista sa filmeze atatea episoade :))
  • acestea fiind zise, va dorim noapte buna :*

Poze cu peisaje

Prima lucrare cat de cat documentata pe care am facut-o vreodata a fost lucrarea pentru atestatul de engleza de la sfarsitul liceului. Trebuia sa aiba cam 30 de pagini, daca mi-aduc bine aminte. Intotdeauna m-au frustrat teribil lucrarile cu limita de cuvinte, de caractere, de pagini. La limita de cuvinte depaseam intotdeauna, la limita de pagini ma chinuiam ingrozitor s-o ating.

Pentru atestat, o colega care revenise dupa un an de bursa in State mi-a dat niste pliante superbe cu muntii Apalasi. Am scris pana la urma despre muntii Smoky, un lant sudic al Apalasilor, cu peisaje tulburatoare si multa istorie. Am cautat in toate enciclopediile cu putinta (greu era fara google!), pentru ca pliantele alea abia daca-mi deschisesera apetitul. Am citit despre triburile de indieni Cherokee, despre arta si mestesugurile traditionale, despre geografie, flora, fauna, geologie, istorie, traditii. Am citit la British Council, la biblioteca americana, prin cartile prietenilor, la sala Dalles (in cartile alea minunate care abia aparusera si la care ma uitam cu jind).

Intr-o zi m-a invatat cineva o smecherie: am trimis scrisori pe la diverse birouri de turism din State si le-am cerut informatii despre Great Smoky Mountains Park. Nu ma asteptam sa primesc nimic, dar in nici o luna mi-au venit raspunsuri de la trei agentii de turism diferite: trei plicuri mari A4 pline de pliante si reviste si oferte de excursii. Am calatorit cu gandul prin tot sudul Statelor Unite, rasfoind revistele acelea pline de culoare. Cele 30 de pagini au devenit 35 si – prin bunavointa unui domn care avea imprimanta color si scanner - s-au adaugat la final si 5 pagini de poze, la o rezolutie care azi ar parea jenanta, dar care atunci era impresionanta. La sfarsitul clasei a 12-a mi-as fi putut da bacul in geografia si istoria muntilor Smoky. Dupa o multime de lucrari despre formatii, cantareti, actori si Constitutia SUA, a mea a aparut surprinzatoare, cu peisajele ei de poveste si paginile despre cultura Cherokee. Mai ales ca se numea – lipsa de inspiratie – “The Beautiful Smokies” si comisia presupusese ca voi vorbi despre formatia Smokie.

Azi, rasfoind un site de poze cu peisaje din toate colturile lumii, mi-am amintit de muntii Smoky.

Si de prima mea lucrare serioasa, pe care am scris-o de mana pe foi albe si mi-am transcris-o apoi pe calculator, cu caractere de 12 la un rand jumate.

Photo taken from here.

De ce nu se uita mama la Doctor House

“E nerealist – ce-i aia sa-i scoata sangele si sa i-l bage la loc? Nici in Grey n-am vazut asa ceva! Si, pe urma, nu te uiti la el? Nici macar nu se duce sa vada pacientii; sta toata ziua in birou acolo si toata treaba i-o fac asistentii aia trei! Ce doctor e asta?’

A! Si mai e si neras si nici nu poarta halat.

How cute is that? :)

 

Trupul facandu-le hrana la caini si la feluri de paseri

Cursul de dictie se numeste in realitate “Arta si tehnica vorbirii”, iar saptamana asta recuperam pauza de Summit si facem ore trei zile la rand. Imi place FOARTE mult; e cea mai buna chestie pe care-as fi putut-o face cu 5 milioane in acest moment. 

Ce facem la curs:

  • incalzire si miscari de maxilar “ca toti dracii” pentru antrenarea muschilor fetei
  • “vocalize” – a-e-i-o-u-ă-î/ ma-me-mi-mo-mu mă-mî/ ra-re-ri-ro-ru-ră-rî/ lra-lre-lri…/ nra-nre-nri…/ xra-xre-xri… [pe mine la NRA-NRE ma mananca nasul, iar la XRA-XRE ma gadila varful limbii, pe Mih o dor maxilarele.]
  • exercitii de respiratie pentru invatarea respiratiei din diafragma
  • tongue-twisters de genul celui cu “cosasul Sasa” de care am povestit + altele pentru diverse sunete si grupuri de sunete (gl, r, sh-tz-z-j si altele)
  • lectura de texte la prima vedere, cu intonatie
  • exercitii de intonatie, de registru (soapta -> voce tare)
  • exercitii de improvizatie (“treci in fata si convinge-ma sa cumpar un produs”; “vorbeste despre un lucru care te pasioneaza si incearca sa-mi transmiti pasiunea”)
  • teorie, la modul foarte general: aparatul fonator, deschiderea gurii pentru pronuntia diverselor vocale, laringele si corzile vocale, vorbirea “pe corzi” vs. vorbirea din diafragma
  • recitare de poezii “dintr-o suflare” sau “furand aer” asa incat sa pastram un ton continuu, fara intreruperi [foaaarte greu!]

Foarte simpatic site descoperit azi: blogurile voluntarilor Peace Corps din Romania.

Pe site-ul TVR nu se vorbeste despre sex cu pescari

Hello and welcome to Smilla’s book, a blog about life in Bucharest, trees in bloom and children at play.

Azi avem un meniu variat, pentru ca ne-am facut excursia blogosferica saptalunara de primavara si-am adunat povesti, barfe si noutati din toate cele patru zari, pe care vi le prezentam pe tava, intru delectare.

[Bine, bine, recunosc, le pun aici ca sa le am pe toate la un loc si sa nu umblu pe urma de bezmetica din link in link, intrebandu-ma "unde am citit io despre piloti automati"? -- btw, very interesting info, highly recommended!]

Prin bunavointa Internet Explorerului, care azi e cam predispus la crapare, sa incepem. Daca crapa, reluam. Noroc ca wordpress face autosave.

  • Azi e ziua in care multa lume cu greutate in blogosfera tace. Tace Gramo, tace Zoso, tace Manafu… si cine stie cati or mai tacea? M-am gandit sa tac si eu, dar mi-e peste putinta. Dar chiar si fara sa tac, pot sa va trimit pe site-ul campaniei WorldVision pentru sprijinirea unui copil fara posibilitati pe perioada liceului. Evident, eu am citit intai “vreau in clasă nouă”, dar de fapt e vorba de clasa a noua.
  • Tot la Gramo, am ascultat cateva voci din proiectul Habarnam si am auzit-o pe Suzi, care are o voce cristalina si dragalasa!
  • Pe urma am citit povesti pe Chitzchitz si cea cu Luna Albastra mi-a placut la nebunie; e un fel de Micul Print, in care rolul florii il joaca cutiuta cu grau incoltit… foarte dulce si sensibila. Intotdeauna mi-au placut povestile cu stele, cu planete si astronauti – de la Steaua KEŢ, rascitita in copilarie, pana la Ender si Luna Albastra. Mi-ar placea sa stiu sa scriu povesti pentru copii. Mi-ar placea sa am copii carora sa le citesc povesti de pe ChitzChitz.
  • La Luciat se vorbeste despre sex cu pescari! Foarte tare!
  • Femeia simpla a aparut la televizor! Prilej cu care am intrat pe site-ul TVR si am citit urmatoarea perla: “echipa TVR 2 a decis să ia decizia de a apela, din nou, la Alin Oprea, să fie deschizător de drumuri. ” Mie mi se pare normal sa decizi inainte sa iei decizia, zau. Mai ales daca esti indecis perpetuu, din ciclul “I used to be undecided, now I don’t know” ;)) Si, in afara de asta, e boring sa scrii content pentru un site care nu te pasioneaza, probabil. Iar dupa o vreme e din ce in ce mai usor sa scrii limba de lemn si tot mai greu sa scrii texte vii.
  • MAD s-a apucat de facut lucruri foarte dragute, de gasit aici: http://imadthis.blogspot.com/ Iubesc aceste site-uri de cercelusi si nebunii din margele si pasta colorata!

Sunt trista ca mi s-au cam desfacut carliontii… Ce permanent temporar e asta?!

Have a funny day [si diseara sa va uitati la Doctor House pe AXN, de la 21:00].

Today is Hughsday.

Bunatate.org # 6

Mi-am mai amintit o poveste draguta, apropo de random acts of kindness.

Eram la farmacie, la o coada de vreo 3-4 persoane. In fata, la ghiseu, o doamna care era cat pe-aci sa plece fara unul dintre medicamente, pentru ca ii mai trebuia 1000 de lei (vorbim de ’97-’98). Eu aveam o mie in buzunar, asa ca am scos-o si i-am intins-o, peste ceilalti doi din fata: “Uitati, am eu o mie!” M-a privit surprinsa, i-am spus ca nu e nici o problema, mi-a multumit…

Urmatoarea persoana la ghiseu, intrebarea standard: “Aveti marunt, o mie?” “N-am” Zambesc si mai scot o mie si i-o intind. Zambeste si ea.

Vine randul fetei care era chiar in fata mea. Nu stiu care erau sansele, dar aud: “Dac-ati fi avut o mie, va dadeam 50, dar asa, o sa va dau un paracetamol”. Fata nu sta pe ganduri; se intoarce direct la mine: “Va rog mult, mai aveti cumva o mie?” Aveam. Ultima. I-o dau, zambeste, multumeste, pleaca.

Imi vine randul, cer ce aveam de cerut …sute sase mii… aveti o mie? Ma pufneste rasul, rade si farmacista, iar din spate se intinde o mana cu o moneda de o mie: “Uitati, am eu.”

Nu o sa uit niciodata ce senzatie grozava am avut in momentul ala, intr-o farmacie cu vreo 5-6 oameni care zambeau din tot sufletul.

Cu totul si cu totul de aur

Azi titlul n-are legatura cu subiectul, pentru ca nu exista subiect. Exista doar nervi, nori, soare, telefon pierdut (hai, ratacit, suna mai bine), munca, magneziu, carlionti si stres. Dar nu eu-stres (tu.stres, el.stres, ea.stres, noi.stres, voi.stres, ei.stres), ci stres de-ala de nu dormi noaptea pentru ca nu stii cat o sa mai dormi acolo.

Am precizat ca sunt creatza?

E haios, intotdeauna mi-am dorit si de vineri incoace chiar sunt. Nu m-am inselat: chiar e mai bine si in sfarsit imi sta si mie parul bine!

Ma streseaza noul dashboard de la WP; a aparut din senin, nu-s obisnuita cu el. Discutia auzita de Lorena intre trei batrane la metrou mi-a adus aminte de mamaie (la care m-am gandit si cand eram cu solutia de permanent in cap… mirosea asa de tare “a mamaie”!).

In rest, ploaie, soare si change of rooms la orizont.

EVE: [calming a bit] Your story. Is it true?

HOUSE: [sighs] True for somebody.

EVE: But not for you.

HOUSE: [getting up] These things happen. Happened to somebody. What do you care if it happened to me?

EVE: They’re not in this room.

HOUSE: [loudly] No! They’re out there! Doctors, lawyers,… postal workers! Some of them doing great, some of them doing lousy! You’re gonna base your whole life on who you got stuck in a room with?

EVE: [stubborn] I’m gonna base this moment on who I’m stuck in a room with. It’s what life is. It’s a series of  rooms. And who we get stuck in those rooms with adds up to what our lives are.

House - One Day, One Room

bunatate.org#5

Continui in linia initiata de Sandra (bunatate.org#1, 2 si 3) si continuata de kinkymouse cu bunatate.org#4 si va povestesc si eu #5, nu cronologic, pentru ca s-a intamplat acum vreo cativa ani, dar foarte dragut. Pur si simplu mi-am amintit de intamplarea asta citind postarea lui Junkymouse.

Am iesit intr-o seara pana la magazinul din colt sa fac niste cumparaturi minimale, ca nu mai aveam de nici unele. 10 minute mai tarziu, ma indreptam fericita spre casa cu doua plase, meditand la nemurirea sufletului (sau poate doar la foame), cand vad apropiindu-se un grup de tiganusi (4-5 copii de 12-14 ani, cu o fata inalta in frunte). Ma crispez oarecum, pentru ca am avut parte (mai ales in copilarie) de diverse intamplari neplacute cu copii negriciosi care-mi smulgeau vata de pe batz, parul din cap sau ghiozdanul cand mergeam la scoala, ca sa nu mai vorbesc de cel care intr-o buna zi s-a postat fix in fata mea si mi-a ars cu sete un sut in fluierul piciorului, asa, din senin, de am crezut ca a fost cutremur, cataclism si sfarsitul lumii, toate in aceeasi secunda de durere orbitoare.

Crispata, procedez ca la intalnirea cu cainii vagabonzi: ignora-i, n-au nimic cu tine, nu te stresa ca te simt. Trec pe langa ei “nepasatoare” si simt cum plasa imi este smulsa cu putere din mana. Trag inapoi de ea (avantaj eu) si ma uit dojenitor spre grupul de copii. Fetei de 14 ani ii scapara ochii:

- Ce-i, fata, ce te uiti asa la noi?

Intr-o secunda m-au inconjurat, amenintatori. Fata parea scoasa din minti de furie:

- Tu sa nu te mai uiti asa la noi! Ca noi nu furam! Auzi?? (ma impinge) Tu sa nu ne faci hoti, auzi? (se strang din ce in ce mai aproape si cel din stanga ma impinge si el)

- Nu v-am facut hoti si nu ma uitam dupa voi, ma apar eu cam pierita.

Nu stiu cum s-ar fi terminat, pentru ca fata ma impingea din ce in ce mai iesita din minti (evident, nici nu era in toate mintile), am inaintat cu greu doi pasi cu grupul strans in jurul meu  si incercand sa le vorbesc cat mai bland. Ma uitam dupa alti trecatori [de parca s-ar fi bagat!], ma rugam in gand sa scap intreaga, cand din  grup se desprinde cel mai mic tiganus, un copil de 5-6 ani, carliontat tot, care ma ia de mana si zice foarte ferm:

- De doamna sa nu te iei. Ca doamna e vecina mea.

- Asa e, fata, esti vecina lui?

Nu-l vazusem in viata mea, dar ma tinea de mana si era foarte hotarat. Iar eu, sincer, eram cam speriata. Asa ca am incuviintat.

- Ma, nu ma minti, ca te omor! l-a scuturat pe plod.

- Ce-ai, fa, cum sa te mint? Doamna e vecina mea si ma cunoaste. Si io o cunosc pe ea. Las-o-n pace, auzi?

Un puradel de 5 ani. Niciodata n-am auzit un ton atat de hotarat si de ferm la un copil asa de mic. Si zau daca-l vazusem vreodata!

- Esti vecina lui? Zi, da’ sa nu minti, ca te tai!

- Da, sunt vecina lui. Il cunosc de cand era mic, am riscat eu.

- Asa ca ia mana de pe ea, a concluzionat pustiul. Si hai, ca s-a intunecat, auzi? Saru-manaaaa!

A impins-o, sa-i faca semn sa plece si ea s-a intors furioasa si i-a dat un branci mai sa-l puna la pamant.

- Tu sa nu ma-mpingi pe mine, auzi? Ca te omor, auzi?

- Hai, fa, ca se face noapte! a strigat o alta fata.

Si dusi au fost. M-am intors, nu stiam ce sa zic, voiam sa-i spun ceva pustiului cu parul carliontat care intervenise atat de neasteptat… dar erau departe, tarsindu-si papucii de plastic, se impingeau si mai razbatea pana la mine un “auzi” “ia mana de pe mine” “nu pe-acolo”.

Asta a fost.

Intr-o seara de august de acum vreo 2-3 ani, un pustiulica nici jumate cat mine a facut o minune.

Nici azi nu stiu daca ma cunostea, m-a confundat cu altcineva, sau pur si simplu a fost un gest de bunatate pe care l-a facut asa, random.

Bunatate.org #5 nu e ceva ce-am facut eu.

E ceva ce-am primit, si cu atat mai pretios. :-)

Sa aveti o saptamana… buna!

3:07

il iubesc

zilnic il admir

e al meu

si ma face fericita

(pentru raspunsul la ghicitoare intoarceti foaia)

De Summit e liniste

Imi place de Summit. E gol pe strada, sunt o gramada de politisti oriunde te duci si pe casa poporului atarna niste bannere care ne spun ca acolo se intampla ceva. E un aer deosebit asa. Nu ma intereseaza neaparat politica, habar n-am daca e bine sau rau sa fii in NATO, nu-mi place ca i-a arestat pe baietii aia anti-NATO, nu stiam ca albastrul din steagul siglei se numeste bleu-gendarme (dar am aflat de la Bucurenci, ceea ce mi-a amintit imediat de Pasarea Colibri: ma lustruisem, ma lustruisem, ma lustruisem pe bombeu… ce cantec! ce vremuri!). Nu merg cu masina [ahhh, dar in curand... :">], deci nu stiu cum se simte Bucurestiul liber de masini, dar stiu cum se vad trotuarele, atat de libere cum nu-mi mai aminteam ca ar putea fi… si bulevardul unirii goooool cat vezi cu ochii, din piata (H)alba Iulia pana hat la casa poporului. Asa mai zic si eu vastele spatii deschise.

Viata e frumoasa si azi am citit o povestioara foarte misto despre marketingul absurd, la Vlad Petreanu.

Si mi-am cumparat TABU cu sacosica eco de panza, cu care jur ca ma voi duce la cumparaturi! Ca tot n-am stins lumina de ziua ora pamantului, nu de alta, dar urasc aceste demonstratii organizate la care se participa din spirit de turma. Iar curentul electric, vorba lui V. creste oricum pe dealuri! (mi-a placut supermult articolul despre reportajul de la Realitatea!)

Ah, si-n tabu am vazut-o. Pe Ina. E draguta foc-foc-foc!! ;))

Squidoo – jucarica noua

am descoperit o jucarie noua, se cheama Squidoo (e a lui Seth Godin, auzisem de ea, dar nu m-am aventurat pana acum).

prima “lentila” pe care am creat-o acolo ii e dedicata, evident, lui Hugh Laurie!

http://www.squidoo.com/hughstuff

pentru ca merita :)

check it out si dati sugestii!

Millennium Bank a prajit pestisorul de aur!

O campanie teribila de la GMP pentru Millennium Bank.

Una din executii e un banner flash pe eva.ro, de unde afli ca poti sa-i dai vacanta pestisorului de aur, pentru ca de-acum ai bani de la banca-cu-brandu’-roz si poti sa-ti implinesti dorintele si singur.

Sa-i dai vacanta am zis? Am fost blanda. Sa-i dai la cap e varianta corecta. Sa-l casapesti, sa-l lichidezi, sa-l faci saramura sau pane (dupa cum ilustreaza printul cu tigaia), sa-l omori, domnule! Si-n flash-ul respectiv ai si instrumentele: o tigaie, o bata, o manusa de box sau palma. Si poti, intr-o simulare foarte veridica, sa-l pocnesti cu ele pe pestisor pana-i star stele rosii din cap.

Aceasta violenta absolut gratuita m-a lasat fara cuvinte.

Niciodata, dar never-ever, nu voi pune piciorul in aceasta banca sadica, care omoara una dintre cele mai frumoase povesti ale copilariei ca sa-si faca reclama. Pai, vorba cuiva, nu putea sa ne spuna sa-i dam drumul pestisorului inapoi in apa?

Daca bradul mileniului nu m-a convins, reclama asta a facut-o: Millennium Bank sucks. La partea de comunicare, clar.

Cum am slabit cu Montignac si alte povestiri despre diete

Azi o sa trec, scurt, prin cartile despre diete pe care le-am adunat din vremuri imemoriale.

  • Arthur Agatston – Slabeste sanatos cu dieta South Beach, Curtea Veche 2004
  • Michel Montignac – Ma hranesc, deci slabesc, Forum 2000
  • Gillian McKeith – Esti ceea ce mananci, Curtea Veche 2005
  • Phil McGraw – Slabirea de durata – cele 7 chei ale libertatii de a slabi, Curtea Veche 2005
  • Pam Brodowski, Evelyn Fazio – Nu-ti pierde mintile cand vrei sa slabesti, Amaltea 2006
  • John Gray – Solutia Marte si Venus pentru dieta si exercitiu, Vremea 2006

In afara de cele de mai sus, mai am una de care tocmai mi-am amintit, cu coperta rosie, cumparata prin ’90 de la un anticariat. O sa vorbesc si despre ea.

Regimurile nu vi le mai povestesc, pentru ca le stie toata lumea: South Beach taie carbohidratii, ca sa-i bage la loc treptat; Montignac (alintat “Monti”) clasifica alimentele dupa “indicele glicemic” si recomanda o dieta in 2 etape cand mananci alimente cu indice mai mic sau mai mare (si interzice cartofii, fapt pentru care ma enerveaza!); madam McKeith are o abordare mai holistica si se bazeaza mult pe asa-zisa “hrana vie”, alimente neprocesate, fructe si legume (si are niste poze superbe!).

Rezultate? Continue reading ‘Cum am slabit cu Montignac si alte povestiri despre diete’


Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 112 other followers

Blog Stats

  • 1,292,867 hits

Din vremi apuse

© Christina Anghelina



Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Liv Hambrett

Official Blog & Writing Portfolio

Ritasophie's Blog

Just keep swimming...

Şiraguri de gânduri

gânduri înşirate pe aţa vieţii...

De la rădăcină la rod

Sînt un copac care crește

Saudade

Saudade (pron. IPA [sɐu'ðað(ɨ)] is a Portuguese word for a feeling of longing for something that one is fond of, which is gone, but might return in a distant future.

nosia's provincial life at its best

nevoia de poveste e mult subestimata

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 112 other followers