Monthly Archives: aprilie 2008

Vacanta pana pe 5 mai

Standard

Pe un calculator batran si neputincios, care se chinuie sa importe cantece in iTunes in timp ce eu incerc sa vad si blogul, sa mai intru si pe alte bloguri/youtube si (bine-ar fi daca s-ar putea!) sa mai ascult si muzica (dar e peste puterile lui) va scriu ca mi-am facut bagajele, mi-am incarcat iPod-ul, am impachetat doua carti politiste si pe Stephen Fry si maine dimineata plecam spre Grecia!

N-am fost niciodata, mi-am dorit mult sa merg, asa ca sunt foarte entuziasmata.

S-ar putea sa mai intru pe twitter, fiindca merg cu oameni conectati la net prin tot felul de dracii. S-ar putea la fel de bine sa dispar cu totul o saptamana. Uneori imi doresc sa dispar, alteori vreau sa fiu cu lume si sa fie zgomot, veselie si fum de tigara (chiar daca nu-mi face bine). Singura chestie de care sper sa stau departe e o raceala cu durere in gat si nas rosu, care-mi da tarcoale tocmai acum.

Hristos a inviat!

Sa aveti o saptamana frumoasa!

Va las cu Hugh, redescoperit xxxx

Interviu despre Street Kings (whoaaa, boy, I can hardly watch it. I’m very squeamish about violence)

Reclama spaniola la Tonica Schweppes (“porque al principio no eres fácil, pero vale la pena insistir”)

Hugh Laurie in Street Kings

Standard

L-am urmarit pe bloguri inca de cand se numea “The Night Watchman”. Intre timp a aparut pe ecrane si si-a schimbat numele in Street Kings (in Romania “Stapanii strazilor”, la Hollywood Multiplex, Cinema PRO si poate si in alte locuri din Bucuresti).

IMDB ii da vreo 7.5 stele din 10. Zoso zice ca e un thriller excelent.

Eu l-am vazut numai si numai pentru ca e cu Hugh Laurie, intr-un rol destul de scurt, cu o camasa albastra care-i vine foarte bine, dragalas, barbierit si cu chelie. :)

E un film din seria “sange pe pereti”, serie pe care probabil o incununeaza. E foarte violent. Impuscaturi, morti, raniti, cadavre, urmariri cu masini, negri care vand droguri, coreeni care vand droguri, politisti corupti, probe falsificate, vaduve indoliate, patrunderi prin forta, amenintari cu arma, cartuse care sar in toate partile, rapiri, vorbe violente si momente de umor doar atat cat sa te destinda, ca sa mai rezisti la o tura de bum-bum.

Nu ma uit de obicei la genul asta de filme, am adormit la Training Day (care e de acelasi regizor), desi era cu iubirea vietii mele Ethan Hawke, asa ca probabil filmul asta e destul de misto din moment ce am rezistat treaza si chiar nu m-am plictisit.

Keanu Reeves [Tom Ludlow] a mai imbatranit si pare un justitiar cam obosit, mereu cu sticla de vodca la gura, niciodata clatinandu-se pe picioare, care imparte dreptatea cu pumnii si pistolul, fara sa mai piarda vremea la discutii. Il insoteste dragutul de Chris Evans, detectivul de birou care vrea sa fie si el pe strazi, in centrul actiunii. Forest Whitaker e seful “al mare”, care falsifica probe si ii acopera urmele lui Ludlow, ori de cate ori e nevoie. Hugh Laurie e Capitanul Biggs, care-l urmareste pe Ludlow ca un copoi, mirosind ceva ilegal. Nebunie, veselie, urmariri, rasturnari de situatie suficiente ca sa te tina in priza. Nimic fantastic sau ce nu s-a mai vazut in toate filmele de gen.

Nu stiu ce cauta Hugh Laurie acolo. Joaca si el intr-un blockbuster – cu ochii lui incredibil de albastri, cu accentul american de “House” si mimica de geniu comic. E cam out of place, dar credibil. Si, daca ma intrebati pe mine, cand apare el pe ecran, se lumineaza toata sala, din ecran tasnesc raze de soare si coruri de heruvimi intoneaza Aleluia!

Dar s-ar putea ca asta sa fie doar impresia mea :p

Hugh Laurie as cpt. Biggs

Cu moartea pe moarte calcand

Standard
Ultima zi lucratoare inainte de vacanta.
Circula pe mail/ sms/ twitter/ mess/ facebook tot felul de urari serioase, glumete, religioase, spirituale, patrunse de propria lor importanta sau copy-pase-uite de pe diverse site-uri traduse prost in romana. Intentia conteaza, probabil. Nu stiu. Mie nu-mi place obsesia asta cu urarile inainte, in timpul si dupa orice sarbatoare. Eu stiu ca de Pasti se spune “Hristos a inviat!” – si numai dupa inviere, nu inainte.
Imi place cand se stinge lumina, cand e o liniste absoluta si preotul iese cu lumanarea si canta Hristos a inviat din morti/ cu moartea pe moarte calcand/ si celor din mormanturi/ viata daruindu-le.
Imi place cand canta toti oamenii adunati in curtea bisericii.
Imi place cand se aprind lumanarile.
Imi place cand oamenii se imprastie care-ncotro cu luminite mici in mana, protejandu-le de vant.
E o traditie, un ritual, un moment care-mi aduce aminte mereu de bunica mea, “mamaie”, cu care mergeam de Inviere la biserica, cand eram mica.
E perioada cand zambesc si plang pentru ca am pierdut-o pe mamaie.
Si cu atat mai mult ma gandesc si astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie…

Luces y risas

Standard

Sunt o varza existentiala, whatever that means. Si-mi place fiecare secunda in care ma simt asa. Intens, simt intens. Sunt fericita intens. Rad la oameni pe strada si ei rad inapoi la mine. Mai ales cu copiii am un succes teribil, dar am inceput sa primesc raspuns si de la adulti (macar o usoara destindere a trasaturilor, daca nu chiar un zambet).

Ieri in 104 o mama cam zdrentaroasa, cu doi copii murdari de vreo 6-7 ani. Copiii se impingeau si se trageau de haine. Eu zambeam, pentru ca baiatul era foarte zbuciumat si ma amuza foiala lui constanta si ambitia de a se aseza pe fiecare scaun liber din autobuz. S-au aliniat la coborare si baiatul a impins-o pe fata. Fata s-a dezechilibrat si s-a proptit in mama, mama si-a pierdut echilibrul. “Potoliti-va cu prostiile-astea!” si jap! o palma peste ceafa baiatului. In momentul ala, nu stiu cum, ni s-au intersectat privirile. Eu zambeam din tot sufletul, pentru ca copiii erau draguti, iar eu prefer nazdravanii decat “sfintisorii”. Ea era tracasata, nervoasa, incruntata. Nu stiu ce s-a intamplat, dar s-a luminat toata si, brusc, pe fata ei s-a citit o mandrie de mama “sunt ei enervanti, dar sunt ai mei si-i iubesc!”. Si imediat mana care daduse palma a mangaiat cu dragoste capul copilului.

Chestii de-astea mi se intampla zilnic. Sau zambesc la bebelusi care intorc capul dupa mine prin magazin. Sau ma bucur ca miroase a iarba si a ploaie. Sau las bacsis la taxi de sar aia sa-mi deschida si usa de emotie. :))) Sau fac cadouri. Ieri am luat iepurici de cioco pentru toti colegii de la dictie. Si pentru profesor am scos pe hartie foto in format mare pozele pe care le-am facut luni cu toata clasa. S-a bucurat, iar eu si mai mult. Mi-au cerut de la secretariat si o poza pe care s-o afiseze in holul scolii: dl. Arcudeanu si elevii ;)) Ce dragut!

Ieri am citit in revista Ioana un interviu cu Jules Cohn Botea, un medic pediatru care scrie haiku si picteaza. Si el spune: “Trebuie sa stii sa fii fericit. Unui om, vederea unui trandafir cu roua ii provoaca o mare bucurie. Altuia ii poti da de toate si tot nu-i multumit. Acesta nu stie sa fie fericit.”

Eu sunt in faza in care numai gandul la un trandafir cu roua imi provoaca fericire. Ca sa nu mai zic de iepurasi, de oua rosii si de cartea lui Stephen Fry pe care o citesc si de planurile aiurea pe care le tes cu Jose sa ne facem Comisari Europeni si sa ne mutam la Bruxelles, in apartamente vecine :)))

Vine vacanta!

de dupa amiaza

Standard

cursul de dictie se termina azi si inca n-am invatat sa zic R. caut logoped.

am citit tot felul de vorbe la moartea Monicai Lovinescu si nu pot sa zic decat odihneasca-se in pace. iar mi-aduc aminte sala goala la filmul Cold Waves. si radioul de la capul patului la care se asculta europa libera.

la unirii au pus dale peste scuarul cu pamant din statie. daca aflati cine a avut ideea, sa-mi spuneti, ca il votez!

La multi ani Ciupercutzaaaaa! >:d<

irregular blogs

Standard

e pe cale sa implineasca un an de wordpress, il iubesc, l-am cantat in ode si poeme, dar nu mai am timp de el.

in schimb ma uita sfantul cu ochii dupa pitzipoance si cocalari. imi place la nebunie vorba cu “pumnii mei minte nu are”, ma dau in vant dupa poop, ppk, y-uri multe si ochelari de soare. si carpete.

am vazut la metrou o reclama la tzacpac care mi-a placut la nebunie: o statuie de pustoaica filiforma, pe role, intre doua cladiri vechi, de secol 19, cu un cer si o lumina superbe.

voi ce mai faceti?

Cu tramvaiul 14

Standard

O intamplare pe care mi-o amintesc in cele mai mici detalii si care s-a petrecut cand aveam vreo 6-7 ani:

Mamaie m-a luat cu ea la policlinica, hat-departe, cale de vreo 6 statii cu tramvaiul. Eram foarte neastamparata si aveam un talent special sa ma pierd de adultii cu care plecam de-acasa, asa ca nici bine n-am ajuns la policlinica ca am si disparut de langa mamaie, curioasa sa explorez holurile lungi, cu geamuri de-o parte si de alta, apoi curtea, subsolul si scarile. Cand, intr-un tarziu, mi-am adus aminte de mamaie, trecusera cateva ore (desi nu mi-am dat seama!). Abia am reusit sa gasesc cabinetul in fata caruia o lasasem pe mamaie, dar acolo nu mai era nimeni.
– Ce cauti aici, fetito? mi-a spus o asistenta. Policlinica s-a inchis. Te-ai pierdut?
– Nu, am raspuns eu, convinsa ca o voi gasi pe mamaie la iesire.

Nu era nimeni la iesire, nimeni pe trotuar, mamaie nu se vedea nicaieri si-am inceput sa ma cam sperii. Citisem eu prin carti despre copii care s-au pierdut in padure, sau i-au furat tot felul de capcauni si vrajitoare, dar nu de asta mi-era frica, ci de bataia pe care aveam s-o primesc acasa. Timpul trecea, iar eu nu stiam ce sa fac. As fi inceput sa plang, dar nu voiam sa fiu dusa la politie. Eram convinsa ca m-ar baga la inchisoare pentru ca n-am fost cuminte.

Am inceput sa merg incet pe trotuar, nici eu nu stiam unde.

Se lasa noaptea, iar farurile masinilor pareau niste ochi aprinsi, atintiti asupra mea. Mi-era foame, frica si rusine. De-acum si bataie sa fi luat, tot ce conta era sa ajung acasa. Mi-era un dor sfasietor de mama. Si, amintindu-mi deodata ochii ei verzi, vocea ei blanda, zambetul iubitor, am inceput sa plang in hohote.

Ma aflam chiar in fata unei cofetarii, iar una dintre vanzatoare m-a vazut si a venit la mine.
– De ce plangi? m-a intrebat, aplecandu-se la inaltimea mea.
– M-am pierdut de mamaie si mamaie a plecat acasa fara mine si n-o s-o mai vad niciodata pe mama! am spus eu, scuturata de suspine si cu lacrimi cat pumnul pe obraji.
– Unde stai? m-a intrebat vanzatoarea. Stii numarul de telefon de acasa?

Numarul il stiam, iar doamnele de la cofetarie au sunat imediat la mama. Saraca mama! Era innebunita de grija, lipita de telefon, a raspuns imediat si a fost asa de fericita sa afle ca sunt bine, incat nici nu m-a certat.
– Christina, mi-a zis, tu esti fetita mare. Daca te urca tanti in tramvai, stii sa cobori la noi acasa?
– Da, am raspuns eu, simtindu-ma deodata importanta la gandul ca voi merge singura cu tramvaiul.
– Atunci asa facem, te urci in tramvai, stai cuminte pe un scaun si la noi in statie te astept eu. Acum da-mi-o pe tanti, sa o rog frumos sa te duca pana la tramvai.

Buna vanzatoare m-a dus intr-adevar la tramvai si am calatorit, importanta, in dresul meu alb, cu rochita rosie cu buline, asezata pe un scaun. Mi-era putin teama, pentru ca n-aveam bilet. Nu eram sigura daca copiii au nevoie de bilet sau nu. Ceilalti calatori ma priveau cu mirare, pentru ca eram asa mica si neinsotita de nici un adult. In statie la noi ma astepta mama, care m-a strans in brate tare de tot, cu lacrimile siroindu-i pe obraji si mi-a spus ca m-am descurcat foarte bine, dar am speriat-o rau de tot pe mamaie.

Am tras mai multe invataturi din povestea asta: prima, ca timpul trece mai repede decat ne dam seama si ca un minut poate sa se transforme in ore, aproape pe nesimtite. A doua, ca mamaie e batrana si bolnava si nu-i fac bine astfel de sperieturi. A treia, ca e bine sa stii, inca de mic, unde locuiesti, sau macar numarul de telefon. A patra, ca parintii te iubesc orice-ai face si in oricate belele ai intra.

Si-am mai invatat si ca nu e mare lucru sa fii mare si sa mergi cu tramvaiul, ba chiar uneori te distrezi mai bine cand esti mic!

Inspirata de un subiect de compunere cerut de Larisa.