Se intinde deja valul de bunatate.org prin blogosfera si e asa de frumos sa citesti tot felul de intamplari izvorate din bunatate, daruire de sine, sau doar bun simt si onestitate (vezi povestea Iaciului cu ghiozdanul pierdut). Si, citind, sa-ti amintesti la randul tau alte si alte exemple.
Povestile scrise de Alexandra mi-au amintit inca o aventura petrecuta pe vremea facultatii.
Intr-o seara, tarziu, ma intorceam de la o colega care locuia in Grozavesti, in camin. Prinsesem – cu mult noroc si o doza zdravana de alergatura – ultimul 601, pe la 11:15 si ma intrebam cu o strangere de inima daca mai am vreo sansa sa prind si-un troleu, care sa ma duca mai departe de la Universitate. Pe la Eroilor am ramas singurul pasager din autobuz. Stateam pe un loc chiar in fata de tot, de aceea am fost foarte foarte fericita cand, la Cismigiu, am vazut in fata un R, minunatul troleu care sa retrage la Stadionul National, iar pe mine ma lasa fix acasa. Doamne, ma rugam, daca l-am prinde! Eram totusi destul de departe, slabe sanse sa-l ajungem. Fara sa-mi dau seama, ma ridicasem de pe scaun si eram lipita toata de geamul soferului, probabil incercand sa dau viteza autobuzului cu intensitatea gandului. Soferul s-a intors spre mine:
- Vreti sa prindeti troleul ala?
- Da, am zis pierita, pentru ca nu-mi dadusem seama ca eram asa evidenta.
- Pai de ce nu ziceti?
Si cu o apasare pe acceleratie, am zburat pe bulevardul gol si ne-am oprit fix in spatele troleului… care inchidea usile.
- La urmatoarea il prindem, mi-a facut cu ochiul domn’ sofer.
O noua cursa pe Regina Elisabeta, doar eu si omul de la volan intr-un autobuz gol care zbura ca la urmaririle din filme. Eram strivita de emotie si speriata de viteza si intimidata de faptul ca tot efortul asta se desfasura doar ca eu sa prind un troleibuz.
Intr-adevar, la Universitate l-am prins. Trecuse de 11 jumate. Pentru acel domn sofer de 601, caruia i-am strigat un “multumesc” din goana, in timp ce alergam spre troleibuz, am iertat eu pe urma multi soferi care mi-au inchis usile in nas, in desele mele excursii prin Grozavesti.
ce frumos!!! cred ca nenea soferu’ era proaspat venit in Bucuresti si nu invatase inca nesimtirea tipic bucuresteana – altfel nu-mi explic :D
asta ca sa aplic un STEREOTIP extrem de nedrept si necrutator fata de cei nascuti in acelasi oras cu mine… :D
Ce draguuuuut! Putem prelua povestea? :)
@shimmo – nu stiu, dar ii pastrez o amintire de nesters! [cand ne vedeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeem???]
@sandra – sigur ca da :) vad ca aveti si domeniu deja, suuuper! :*