Cu tramvaiul 14

O intamplare pe care mi-o amintesc in cele mai mici detalii si care s-a petrecut cand aveam vreo 6-7 ani:

Mamaie m-a luat cu ea la policlinica, hat-departe, cale de vreo 6 statii cu tramvaiul. Eram foarte neastamparata si aveam un talent special sa ma pierd de adultii cu care plecam de-acasa, asa ca nici bine n-am ajuns la policlinica ca am si disparut de langa mamaie, curioasa sa explorez holurile lungi, cu geamuri de-o parte si de alta, apoi curtea, subsolul si scarile. Cand, intr-un tarziu, mi-am adus aminte de mamaie, trecusera cateva ore (desi nu mi-am dat seama!). Abia am reusit sa gasesc cabinetul in fata caruia o lasasem pe mamaie, dar acolo nu mai era nimeni.
- Ce cauti aici, fetito? mi-a spus o asistenta. Policlinica s-a inchis. Te-ai pierdut?
- Nu, am raspuns eu, convinsa ca o voi gasi pe mamaie la iesire.

Nu era nimeni la iesire, nimeni pe trotuar, mamaie nu se vedea nicaieri si-am inceput sa ma cam sperii. Citisem eu prin carti despre copii care s-au pierdut in padure, sau i-au furat tot felul de capcauni si vrajitoare, dar nu de asta mi-era frica, ci de bataia pe care aveam s-o primesc acasa. Timpul trecea, iar eu nu stiam ce sa fac. As fi inceput sa plang, dar nu voiam sa fiu dusa la politie. Eram convinsa ca m-ar baga la inchisoare pentru ca n-am fost cuminte.

Am inceput sa merg incet pe trotuar, nici eu nu stiam unde.

Se lasa noaptea, iar farurile masinilor pareau niste ochi aprinsi, atintiti asupra mea. Mi-era foame, frica si rusine. De-acum si bataie sa fi luat, tot ce conta era sa ajung acasa. Mi-era un dor sfasietor de mama. Si, amintindu-mi deodata ochii ei verzi, vocea ei blanda, zambetul iubitor, am inceput sa plang in hohote.

Ma aflam chiar in fata unei cofetarii, iar una dintre vanzatoare m-a vazut si a venit la mine.
- De ce plangi? m-a intrebat, aplecandu-se la inaltimea mea.
- M-am pierdut de mamaie si mamaie a plecat acasa fara mine si n-o s-o mai vad niciodata pe mama! am spus eu, scuturata de suspine si cu lacrimi cat pumnul pe obraji.
- Unde stai? m-a intrebat vanzatoarea. Stii numarul de telefon de acasa?

Numarul il stiam, iar doamnele de la cofetarie au sunat imediat la mama. Saraca mama! Era innebunita de grija, lipita de telefon, a raspuns imediat si a fost asa de fericita sa afle ca sunt bine, incat nici nu m-a certat.
- Christina, mi-a zis, tu esti fetita mare. Daca te urca tanti in tramvai, stii sa cobori la noi acasa?
- Da, am raspuns eu, simtindu-ma deodata importanta la gandul ca voi merge singura cu tramvaiul.
- Atunci asa facem, te urci in tramvai, stai cuminte pe un scaun si la noi in statie te astept eu. Acum da-mi-o pe tanti, sa o rog frumos sa te duca pana la tramvai.

Buna vanzatoare m-a dus intr-adevar la tramvai si am calatorit, importanta, in dresul meu alb, cu rochita rosie cu buline, asezata pe un scaun. Mi-era putin teama, pentru ca n-aveam bilet. Nu eram sigura daca copiii au nevoie de bilet sau nu. Ceilalti calatori ma priveau cu mirare, pentru ca eram asa mica si neinsotita de nici un adult. In statie la noi ma astepta mama, care m-a strans in brate tare de tot, cu lacrimile siroindu-i pe obraji si mi-a spus ca m-am descurcat foarte bine, dar am speriat-o rau de tot pe mamaie.

Am tras mai multe invataturi din povestea asta: prima, ca timpul trece mai repede decat ne dam seama si ca un minut poate sa se transforme in ore, aproape pe nesimtite. A doua, ca mamaie e batrana si bolnava si nu-i fac bine astfel de sperieturi. A treia, ca e bine sa stii, inca de mic, unde locuiesti, sau macar numarul de telefon. A patra, ca parintii te iubesc orice-ai face si in oricate belele ai intra.

Si-am mai invatat si ca nu e mare lucru sa fii mare si sa mergi cu tramvaiul, ba chiar uneori te distrezi mai bine cand esti mic!

Inspirata de un subiect de compunere cerut de Larisa.