Ianuarie 2009 – lista de carti

Dissabte, 31 de gener de 2009

Jurnale de lectura in multiplele mele agende nu am sanse sa tin inca, asa ca blogul ramane ultima reduta si am de gand sa-mi notez la sfarsitul fiecarei luni “realizarili”, “to-do-list-urili” si cartile citite. Iac-asa, fiindca imi plac listele! :)

In ianuarie 2009 am citit:

John Boyne – Baiatul cu pijamale in dungi (RAO) – Traducerea e ok si l-am gasit cu 15 lei la o librarie de cartier. Azi am terminat de citit ultima pagina si sunt asa, usor melancolica, usor invidioasa pe Boyne ca a avut talentul si inspiratia sa scrie cartea asta, usor trista ca astfel de lucruri au avut loc, convinsa ca Boyne a gasit intocmai tonul si modul de a privi lumea al unui copil de 9 ani. “Ostranenie” se numea la scoala, sau “instrainare”, aceasta tehnica de a privi cu ochi straini o lume prea bine cunoscuta, de a descrie cu cuvinte neobisnuite o realitate fata de care perceptia ni s-a tocit. Conducatorul tarii se numeste Fury, iar lagarul este Out-With – asa stie pustiul sa pronunte cuvintele nefamiliare pe care le tot aude in casa, iar pentru tine ca cititor e o permanenta revelatie (Fuehrer, Auschwitz), dar si o permanenta strangere de inima, pentru ca copilul e atat de mic si de prostut si de inocent oarecum (dar si insensibil intr-o anumita masura – ca toti copiii?) si tu vezi in ce se baga, dar nu stii cum sa-l avertizezi si stii ca soarta lui si rasuflarea ta sunt in mana autorului pana la ultima pagina. O carte deosebita – si iarasi una de care m-am ferit din 2007 incoace, pentru ca era in toate librariile.

Lucia Etxebarria – Beatriz si corpurile ceresti. Demult a aparut aceasta carte in biblioteca mea; vine de la o zi de nastere de prin 2005 si am citit-o dintr-o rasuflare pe 1 sau 2 ianuarie, cand m-am pus sa-mi caut o alta carte si am dat de asta. Am citit-o asa cum se citesc cartile dintr-o suflare: asezata pe juma’ de fesa pe canapea, cu biblioteca vraiste si carti intinse peste tot in jur, intr-o stare de provizorat care s-a prelungit cateva ore. Mi-a placut, dar am avut un sentiment ca ar fi trebuit s-o citesc mai demult, poate in 2001 cand o citea Mari si mie mi se parea un titlu ca de tablou de Sabin Balasa.

Se vede?

Ieri am scris un post care nu se vede pe blog, desi apare in rss feeds. Acu’ incerc sa vad unde s-a ascuns…

EDIT: a aparut.

Un pez que no nada

MOTTO: In Insulele Canare / Balaura a stat la soare.

In poze, Fuerteventura arata de-a dreptul selenar. Se vede un desert galbui-maroniu, cu niste drumuri serpuind undeva departe, vegheat de un cer albastru-sticlos, cu nori zdrentuiti. Cand dai sa se mareasca poza n-o mai poti salva, pentru ca o mareste cumva din Picasa si nu te lasa. Deci nu pot sa-mi pun poza aia pe desktop.

Inainte sa vad pozele Balaurei habar n-aveam ca Fuerteventura e in Canare, desi stiam ca acolo e cald si frumos chiar si cand la noi e iarna si ploaie rece.

Mai am doar maine sa-mi fac bagajele pentru noul deceniu :) Ce iau? Ce las?

Citesc “Baiatul cu pijamale in dungi”. Imi place foarte mult.

Dolores

De la niste afte ma doare toata gura, simt ca toti dintii de jos sunt infipti in carne vie si am bube pe limba, obraji si gingii. Am facut o mare greseala ca am baut lapte, pentru ca se pare ca le agraveaza.

Azi am avut serbare la scoala, iar dupa serbare am ajuns acasa si am adormit imbracata, pe pat, cu ploaia taraindu-mi in urechi.

Tare bine mi-ar prinde acuma niste rafturi… Billa!

Un amalgam pestrit de cuvinte

Ziua Mea :-)

Azi au inceput oficial festivitatile prilejuite de Ziua Mea (care o sa fie duminica viitoare, dar e bine sa incepem din timp :)). Ze Family (mama, tata si Pisi) mi-au cumparat cadoul mult-dorit (multumim, CardAvantaj!): un aparat foto Olympus MJU 840, argintiu, dragalas, super alunecos (deja l-am scapat in masina). Acum sunt in faza in care fac poze, setez ISO, macro, zoom si alte minuni, descarc pe calculator, pozez becul de la lampa, ciocolata dintre tastele H, J, N si prospectul cu SuperMacro, zgaltai aparatul ca sa vad cum intra in functiune stabilizatorul de imagine si, in general, ma prostesc de fericire ca am asa un aparatel dragut, cu care voi poza eu case, multe multe multe case maure si balcoane si usi si copacii infloriti de la primavara! Si nori! Veeery happy!

Rasfat

Ieri am fost la masaj pentru prima data in viata; a fost super minunat, dar azi ma doare spatele – oare e vreo legatura? Sau legatura e intre spate si ghiozdanele de 10 tone pe care le car la/de la scoala in fiecare zi? (cartile de engleza din ziua de azi cantaresc pe putin un kil bucata) Oricum, ieri a fost de mare exceptie ziua: in Mall, very girlie, la masaj, la cafele, la shopping, la Ruby Tuesday, rasete, cabine de proba, muy peliculero. Am cheltuit o gramada de bani, dar avand in vedere ca cuvantul meu e RASFAT (v. Liz Gilbert), merit :-)

Concert de caritate

Asaaa, this brings us to the concert: diseara, ora 21,  Hard Rock Cafe, in beneficiul copiilor cu Sindrom Down. Intrarea costa 50 lei, bani care se doneaza Asociatiei UpDown. Canta Timpuri Noi, Vita de Vie, Senzor. Abia astept!

Mireasa cu sosete rosii

Citesc “Mireasa cu sosete rosii”. Am vazut cartea la Carturesti saptamana trecuta si m-a intrigat titlul (si mi s-a parut misto coperta). Si totusi, mi-am zis, e criza economica, nu mai cumpar toate cartile care “mi se par” interesante sau la care imi place coperta. Ei, dar in ziare citesc despre “Mireasa”. Pe Metropotam – interviu cu Adela Greceanu. Marketingul inca functioneaza, asa ca m-am dus si mi-am luat cartea. Si-mi place foarte mult. Mai multe va povestesc cand o s-o termin.

Leapsa de la Suzi

Leapsa de la Suzi e d-aia “grea”, care sa ma faca sa-mi reevaluez valorile si sa inteleg ca in marea ordine universala nu suntem decat un fir de praf. Very well, then. Asa sa fie.

1. Ce iti place sa faci atat de mult, incat ai plati pentru asta?
Sa calatoresc, sa vad locuri, sa cunosc oameni, sa invat lucruri. Deja platesc pentru asta, dar imi place asa de mult ca merita toti banii!

2. Daca ai afla astazi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face incepand de maine?
As pleca in lume – cate putin in fiecare loc.

3. Daca ai castiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
Da – si-ar fi de vreo 400 de ori mai super, pentru c-as avea bani sa-mi cumpar carti/filme/materiale etc. De multe ori m-am gandit ca asta imi doresc: sa fac ce fac acuma, fara sa depind de salariu. Cred ca profesorii n-ar trebui sa fie (de)motivati de bani in nici un fel; ceea ce se intampla acolo se intampla din alte motive si n-are nici o legatura cu recompensa financiara.

4. Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, in cel mai important ziar din tara? Care ar fi titlul articolului?
“10 motive pentru care ne place de Chris” :)

5. Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerara?
Ah, as vrea sa-si serveasca reciproc citate din Chris ;))

6. Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
Am citit o faza tare: cica viata e o scoala a carei diploma e piatra de mormant. Super tare. La mine-as vrea sa scrie: “Ma bucur ca v-ati oprit sa ma vedeti. Si mie mi-e dor de voi. Acum zambiti si bucurati-va de viata! Cu drag, Grandma Chris”

7. Cand erai mic ce le raspundeai celor mari la intrebarea: Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?
Bibliotecara. Doctorita. Profesoara. Scriitoare. Florareasa.

8. In ce masura viata e asa cum te-ai asteptat sa fie?
Avand in vedere ca ma asteptam ca la 20 de ani sa-mi creasca automat pardesiu si tocuri, iar pe la 22 sa fiu maritata si cu copii – viata mea nu e DELOC asa cum m-am asteptat sa fie. Ceea ce m-a descumpanit oleaca la inceput. Te pregatesti pentru o chestie, apoi vezi ca de fapt lucrurile curg altfel… In realitate lucrurile stau de mii de ori mai bine decat in cliseele din capul meu si sunt fericita si recunoscatoare pentru asta. Repet, cuvantul meu este RASFATATA :)

9. Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
Pai intai si-intai sa vorbeasca cu citate din mine, cum face tata cand tot la doua vorbe mai si-aduce aminte de ceva ce zicea mamaie (si eu la fel fac; mamaie e memorabila!). Apoi sa le spuna sa fie fericiti, optimisti si increzatori ca Oma Chris.
On second thoughts, as vrea sa-mi cunosc nepotii si – eventual – ei sa le spuna stranepotilor lucruri despre mine. :p

10. Daca ai putea acum sa te proiectezi in viitor, in ultima zi a vietii tale si sa iti iei un interviu, care sunt trei intrebari pe care ti le-ai adresa?
- Ce stii la 103 de ani si nu stiai la 30?
- Ce schimbare ti-a influentat decisiv viata?
- Cu ce ganduri te desparti de noi?

Hmmm, in acesta nota melancolica se sfarseste bateria de la laptop si postul meu.

Sa aveti o saptamana plina de bucurie!

Copilarie

“Je viens de mon enfance comme d’un pays” (Antoine de Saint-Exupery)

De ce cand mergem la bunici trebuie sa mancam asa de mult, chiar si cand nu ne e foame? (10 ani)

Nu e drept ca parintii mei sa-mi plaseze mie toti copiii prietenilor lor sa ma joc cu ei, indiferent daca sunt mai mari sau mai mici decat mine, fara sa ma consulte. Poate am planuri. (11 ani)

Chiar e adevarat ca profesorii ghicesc ganduri? (10 ani)

Cel mai frumos lucru din lume e o pisica, mai ales daca e roscata. (11 ani)

La ce folosesc fratii mai mici? (11 ani)

E posibil sa ai 29 de ani si sa n-ai inca copii? (11 ani)

Apoi am mancat, desi nu-mi era foame. (10 ani)

Ne-am urcat in masina si am stat putin, pana am ajuns la Brasov./ Pe urma am stat putin in autocar pana la Salzburg. / A trebuit sa stam cateva ore in masina pana la Constanta. (10, 11 ani)

Inspirata de aici, via Irene.

Wanting to be someone else is a waste of the person you are

Enorm de mult mi-a placut blogul Ioanei Ursache, pe care l-am descoperit azi. Sper ca nu se supara daca copiez aici un fragment cu care rezonez perfect:

At 15:30 I met with another 1st year group (the last one of the week, my 6th time around). [Ioana preda engleza la Fac. de Medicina din Iasi] That was one of the most challenging and exhausting experiences I’ve ever had as a teacher. I managed to do only a small fraction of what had worked so well for the other 1st year students, and my brilliant lesson plan flew out the window. Important things were said about your boredom, superficiality, laziness and lack of care, and about your blinding obsession for the final grade. One of you said it would take more than a seminar to change such deeply-rooted behavior and attitude towards education. Yes, I know that, I’m ready for that, but from where I stood, it sure looked like you were wearing your self-victimizing ignorance like it was some kind of medal which made you special and proud. You know what? THAT doesn’t make you special at all… it just makes you… old, bitter and uninteresting.

Why am I making this public on the blog? Because I believe this is not who you are and certainly not who you could be, if only you could begin to see your education as the practice of your freedom. Freedom from ignorance, routine and preconceived ideas, including your own, and from all the everyday noise that interferes with the truly good music.

Ioana (de)scrie mai bine decat as fi putut-o face eu vreodata atitudinea anumitor copii pe care-i intalnesc si eu – tot in 1st year, doar ca ai mei sunt la clasa a 9-a. Poate e ceva cu primul an dintr-un ciclu, nu stiu. Dar ai mei de-a 9-a sunt clasa cu care comunic cel mai greu, clasa cea mai indisciplinata, cei mai lenesi, cei mai obraznici-”dati-mi-4-ca-nu-ma-intereseaza-oricum-am-4-la-toate-materiile” elevi din scoala. E atat de frustrant sa nu gasesti nici o cale de comunicare, nici un limbaj comun. Si la asta se adauga faptul ca ei sunt fostii “ai mei”, clasa la care am renuntat pentru ca cred ca le e mai bine asa, dar pe care continui sa-i vad ca ai mei, de care ma simt responsabila, la care tin intr-un fel anume si care ma dor altfel decat celelate clase, pentru ca mi se par esecul meu.

Cateva ganduri pe care le-am cules in interactiunile cu ei: viata e nedreapta, adultii have so much fun si eu tre sa invat, vreau sa cresc mai repede ca sa fiu liber, profii care dau teme sunt niste retarzi, la ce foloseste scoala?? tre sa ma joc WOW acuma, ca pe urma incepe viata reala si n-o sa mai am timp.

Oare asa eram si noi? e intrebarea care revine obsesiv. Raspunsul e “nu”. Suntem din filme diferite, noi venim din ala cu fosile, iar ei din filmul secolului XXI, unde totul se face repede, fragmentar, lipsit de continuitate, orientat spre profit imediat. Prima intrebare care le rasare in minte, indiferent daca in lectia de zi avem Shakespeare, verbele neregulate sau collocations este “Si la ce ne foloseste asta?” Cand rog pe cineva sa citeasca, sau sa participe in vreun fel (din proprie initiativa, mai rar), aud: “Da’ imi puneti nota?” La o ora dupa ce am dat teza ma pandeau pe hol: “Cat am luat la teza?” Incep greu si dezarmeaza repede. “N-am inteles nimic din exercitiul asta; conditionalele sunt de kkt!” “Cui ii trebe word formation? E stupid!” Aveti rabdare, le zic, desi acolo si eu mai am de lucrat. Aveti rabdare. O colega ne povestea de fetita ei de 9 luni, care se chinuie sa mearga. Desi se ridica de 100 de ori si tot de 100 de ori cade, nu vrea sa fie pusa in patut decat in picioare si tipa sa o tina cineva sa mearga ea, pe piciorutele ei. Asta mi se pare ca facem noi la scoala: ne ridicam si cadem, pana invatam sa mergem. Mersul pe bicicleta, role si patine vine pe urma. Din pacate, vad parinti care le iau patine scumpe unor copii care nu stiu inca sa mearga. Iar ei protesteaza la mine: “Nu vreau sa merg! Mersul e stupid! Vreau sa pa-ti-nez!!!” Si continua sa stea gramada, cazuti pe gheata, cu patinele in picioare.

Daca ma citeste vreun licean, mi-ar placea sa aflu cum se vad lucrurile din banca. :-)

In cap

e miercuri, se termina, curge foarte repede, i-am prins spilul.

mi-e dor de Jose.

e ceata si totul pare rupt din Wuthering Heights. oh, Heathcliff lovindu-se cu fruntea de copac la moartea lui Cathy! “Cum pot trai fara viata mea? Cum pot trai fara sufletul meu?”

adanc, adanc infipt in cortex.

de citit: despre ratiune, logica, silogisme, ilogisme :))

de dormit: mult.

sentimente: agitatie (ciocolata 99% cacao never again), tensiune, apprehension, usurare.

cuvintele cheie sunt patru: i-am prins spilul.

[de-acum ce mai poate urma stie doar eaaaaaaaaaaaaaaaaa]

Infloresc gradinile/ruginesc albinele

Am terminat de corectat teze, teste, compuneri, caiete. Am facut prima ora de pregatire suplimentara pentru CAE. Am citit Femeia care a uitat sa nasca si-mi place mult. Maine predic despre semnele de punctuatie.

De exemplu:

Version 1

Dear Jon:

I want a man who knows what love is all about. You are generous, kind, thoughtful. People who are not like you admit to being useless and inferior. You have ruined me for other men. I yearn for you. I have no feelings whatsoever when we’re apart. I can be forever happy — will you let me be yours?

Gloria

Version 2

Dear Jon:

I want a man who knows what love is. All about you are generous, kind, thoughtful people, who are not like you. Admit to being useless and inferior. You have ruined me. For other men, I yearn. For you, I have no feelings whatsoever. When we’re apart, I can be forever happy. Will you let me be?

Yours,

Gloria

Entre les murs

Am fost la film; l-am vazut. E la Europa. M-am plictisit de la consiliul de eliminare al lui Souleymane incolo. Mi-a placut de Souleymane. Nu mi-a placut de prof.

Am primit 5 episoade din Dr. House, sa vedem cand le vad.

Am corectat jurnale si teste. Mai am teme si teste. Si caiete.

Am citit despre emotii.

Am tras la xerox.

Am fost la Cora la megashopping sanatos: fructe, legume, cottage cheese si grefuri, multe grefuri.

Imi place ceaiul de cirese cu rom de la Carfur.

Mi-am cumparat carti: comunicarea nonviolenta si femeia care a uitat sa nasca. Imi plac amandoua.

Am citit blogul lui Steve Pavlina din scoarta in scoarta; o treaba sisifica, in urma careia mi se uscasera ochii.

Vreau la Londra, la Paris, la Sankt Petersburg, in SUA.

Am citit la Diverta o carte splendida despre cele 200 de constructii ale lumii moderne, sau ceva de genul. Am ramas cu Palatul de Iarna din St. Peterburg, metroul din Moscova (de care stiam din Travka) si pozele de la constructia Empire State Building si St. Paul’s Cathedral si Mount Rushmore si tunelul din canalul Manecii.

Mi se pare lumea imensa, diversa si fascinanta si-mi place sa citesc despre ea.

Am vazut Gegen die Wand.

Am facut curat in camera, in hartii, in carti.

Am mers pe jos prin frig,

L-am urmarit pe Stephen Fry pe Twitter. Am citit bloguri. Am comentat.

Am ascultat muzica.

Si-am vazut Entre les murs, care mi-a placut, dar mai putin decat cartea.

Weekend over. Incepem o noua saptamana :)

Gegen die Wand (2004)

A castigat Ursul de Aur la festivalul de la Berlin si zace la mine in camera de o luna si ceva, intr-un patratel de carton de la revista Re:publik. E vorba de filmul “Cu capul inainte“, in care un el si o ea se arunca cu capul inainte in zid, in viata, in casnicie si in puscarie. Prima data nu mi-a placut, a doua oara mi-a placut la nebunie. Inca mi se pare prea lung si la un moment dat imi pierd rabdarea cu Cahit si Sibel, care nu se pot hotari sa aiba si ei odata o viata normala si sa nu se mai chinuie atata.

Intrebarea e: cum ajunge cineva sa aiba o viata normala? E deajuns sa schimbi mobila din casa, sa pui perdele si un pat roz si sa faci ca apartamentul imputit de burlac sa para deodata un cuibusor confortabil? Sau mai trebuie ceva? Intri in “normal” cand te casatoresti? Cand ai un copil? Cand alegi sa-ti imparti viata cu cineva, fara sa stii ce consecinte o sa aiba aceasta alegere? Cand hotarasti sa te intorci acasa?

Pana la urma mai conteaza si daca vrei sa fii ‘normal’, si daca ai aceeasi definitie a “normalului” ca si mine, si daca stii ce sa faci cu viata ta si la ce-ti foloseste. Altfel sfarsesti in zid, cu gatul rupt, sau pe gresia din baie, cu venele decupate. Iar cand nu mai stii ce sa faci, exista intotdeauna solutia sinuciderii provocate, adica a agresiunii stradale, care sfarseste in crima.

E multa violenta in film; titlul anunta deja ceva oarecum “fara scapare”; este sex, este cocaina, opiu, sange; se plange pe alocuri, iar actorul principal nici macar nu joaca: e beat de-a binelea atunci cand ii cere scenariul, pentru ca e alcoolic si e slab ca un tzar la final, pentru ca e la dezalcoolizare. O amestecatura de film si viata.

Pe malul Bosforului canta o trupa de muzicieni cu instrumente populare. Coloana sonora a filmului e ravasitoare, iar Depeche Mode cu “I feel you” apare de doua ori, in contexte de violenta, betie si drog.

La ce m-am gandit in timp ce vedeam filmul?

1. ca nu ii inteleg pe oamenii astia care traiesc la intamplare si-si bat joc de viata lor

2. ca nu inteleg anarhia; nu simpatizez cu anarhistii; caut ordine si sens

3. ca imi place germana si mi-e ciuda ca nu inteleg turca

4. ca vreau neaparat sa merg la Istanbul

5. ca coloana sonora e bestiala

6. ca tipa arata foarte bine, desi e uratica

7. ca nu se mai termina odata

8. ca e prea violent

9. ca-mi place.

Danke, Eva! ;-)

Totul este de vanzare

Sunt de vanzare. La reduceri. Nu cost mult. O cafea vinerea. O invitatie la Il Calcio – restaurantul meu preferat. O carte. Un telefon. Un comentariu pe blog. Un zambet. O mana intinsa. Un plic cu numele meu pe el. O bucata de plastic albastru. O floare.

Mi se cumpara timpul, glasul, limba engleza, imaginatia, inteligenta, sentimentele, lecturile. Vand vorbe, ganduri, comentarii, traduceri, vorbe bune, zambete, imbratisari.

Nimic nu e gratis; totul se cumpara. Orele de somn costa ore de veghe. Buna-dispozitie costa zambete si sentimente pozitive. Frumusetea costa timp, bani si energie. Viata costa. Nu stiu ce. Atitudine. Flexibilitate in a-ti schimba perspectiva. Optimism. Incredere. Credinta.

Sunt angrenata intr-un schimb permanent. Vand si cumpar la randul meu. Cumpar intelepciune, dragoste, experienta, placere, literatura, mancare, muzica si somn. Sunt atat de adanc prinsa in circuitul asta, incat uneori uit unde se termina cumpararea si incepe vanzarea.

Totul e de vanzare. Pot sa va negociez un pret bun!

Post scris pentru concursul Hotcity. Votati-l aici.

Importanta cuvintelor (insemnatatea vorbelor)

Perete. Sarmale. Din alea cu catuse si lanturi. Adica doi caini care arata ca doi canguri. Oare se dau bani azi? In Elvetia se poate schia in februarie foarte bine; schiurile si claparii se inchiriaza. La masa avem paste. Cersetoarea new entry din fata de la Mega Image nu zicea nimic. Am prefera cursul martea, daca se poate. Unde am semnat eu vreodata ca accept sa fac voluntariat? Ma obliga cineva? Perete. Telefon. Spamuri pe blog, comentarii banate. O carte despre mizerie, dezgust, putregaiuri sociale. Cine ar citit-o? Mai ales ca e scumpa. Eu nu. O carte despre viata fascinanta a unui june intr-un oras de provincie. Da’ ce barfe! Ce intrigi! Doinita duios doinea. La poarta se fumeaza. Se poate respira si fara tutun. Cand se suna? La masa a fost mamaliga. Kent 1, never again. Sa caut un film. E o generatie crescuta cu televizorul. Mi-e dor de doctor House, nu mai stiu nimic de el din episodul doi. In open space se raspandesc microbii mai repede decat in birouri. Aseara am plecat la 12. Buna Christina! Buna Ioana! Ce faci, Christina? Bine, Ioana. Ce ora ai? Zambet care incearca sa se ascunda. Parul atarna pe frunte, pe ochi. E cineva inauntru? Ne priveste cineva? Inauntrul meu e liniste. Cafeaua uneori iese groaznica. A nu se “repara” cu apa minerala. Despre statul feudal si principatele romane. Analizeaza subiectiva. Cand se foloseste? Care e teorema? Hai sa ne luam de mana, sa mergem sa vedem hiperboloidul cu ochelari 3D. E cel mai frumos din lume, dar numai daca-ti pui ochelarii 3D. Un ficus inghetat pe bulevard. Covrigi mari si mici. Saltele. Perete. Cartof. Asparagus. Sparanghel. Intr-o zi am sa fac si eu. Eu am luat capere. La o cautare pe YouTube descoperi ca era demult acolo. De cand ne tragem de sireturi? Si totusi am primit ce-am vrut de la Mosul: un MacBook Air. Unde pleaca zapada? Mergem la Londra. Sau la Paris. In carti cu cuvinte nu se citeste bine de la stanga la dreapta. E prea lumina. Mi-e cald. Laptele pacane in fiecare dimineata. Printre altele, mi-ati trimis mailul prea tarziu. E urgent. Si totusi.

De ce?

Cred ca nici nu exista.

Data e 11.06.2010.

Nu, nu suntem la Rio de Janeiro

Azi am ros niste E 133 – Albastru Btilliant FCF, FD&C blue no 1.

Era in guma de mestecat. Orbit fara zahar, adica. Din care rod zilnic.

Uneori mai iau si cate o bombonica orbit striata, care curata limba de depuneri.

Nu vreau sa stiu ce E-uri sunt acolo.

Insa mi-e din ce in ce mai clar ca nu suntem la Rio de Janeiro!

P.S. Maine canta Ada Milea la Muzeul Taranului Roman. O sa cante Apolodor. I miss Apolodor.

P.S. 2 La multi ani, Andrei Gheorghe! :)

Nu, nu ti-am luat cadou :p

Imi amintesc din primele zile de facultate caldura din Pitar Mos si frigul din Universitate. Puloverul galben al Madalinei. Parul roscat al Danei. Pe Marius, enorm de inalt si mirosind a Hugo Boss. Intunericul care se lasa imediat peste cosurile din care iesea mereu fum. Zambetul lui Mrs. Baciu si ochelarii pe care-i tinea legati cu snur la gat. Ne zicea “kiddies”. Bancile din sala 316. Afisul de pe perete cu casa Batllo si cel de deasupra chiuvetei cu les fruites i les verdures.

Si-mi amintesc perfect de fata cu breton si buzele visinii care cerea sa i se acorde toata atentia. Era roscata pe-atunci si prima oara cand am vazut-o nu mi s-a parut frumoasa. Avea fata prea alba, buzele prea aprins vopsite, vorbea prea mult si prea autoritar. Purta mereu o geanta pe umar, gen ghiozdan, cu carouri colorate. Sacoul spicat cu alb parea nins.

Cand am aflat ca e “olteanca de-a mea” mi-a devenit mai simpatica. Cand am vorbit cu ea mi-am dat seama ca era raraita (desi altfel decat mine). Inainte sa fim prietene eram indragostita de ea, cea care avea sa-mi reproseze un an sau doi mai tarziu ca mie-mi plac “aia care te domina si-si bat joc de tine”. E-adevarat, mi-a placut de ea pentru ca era puternica. Ce voia ea se facea. Am si acum biletele pe care le schimbam in timpul cursurilor, care incep cu “Sa-mi dai si mie cursurile la LSC” scris de ea si se termina cu mine cedand (a cata oara?): “bine, plecam de la a doua ora si mergem la Spring Time, daca ti-e pofta de hamburger”.

Cand vrea, e cea mai convingatoare persoana pe care o cunosc. Vointa asta de fier e dublata de un suflet enorm. O suferinda de “anorexie financiara”, ca si mine. Iti da totul, apoi uita ca ti-a dat. E langa tine trup si suflet oricand ai nevoie, dar se straduieste sa-si tina propriile tristeti si dureri pentru ea. Fumeaza, pentru ca intr-o zi ne-am prostit si i-am dat o tigara, apoi s-a ambitionat sa ne demonstreze ca “chiar fumeaza”. Conduce, pentru ca “nu e posibil ca toate pitipoancele si toti inconstientii sa stie sa conduca si eu sa nu fiu in stare!” Nu poarta o haina care a devenit populara si e pe toate drumurile. Cand vine sa ma ia de acasa ma asteapta cu Sabina sau Calamaro si avem episodios peliculeros, in care ne plimbam prin oras cu muzica la maxim si cantand ca nebunele.

Una dintre cele mai dragute amintiri e cu noi doua pe Kiseleff, pe un ger groaznic, ascultand Sabina la ipod, una la o casca, una la o casca. Ningea. Firul dintre casti era scurtut si tineam capetele putin aplecate. Am mers pe jos pana la Romana. La Turabo am baut cafea cu frisca si coaja de lamaie.

In 2007 am facut 10 ani de cand ne cunoastem. Jur ca n-am idee cand au trecut. Pe patru i-am trecut in camin, in C-uri, in Grozavesti. Inca vreo doi s-au dus, cu noi colege la o scoala economica, amandoua profe – eu de engleza, ea de spaniola. Cand eu am plecat sa-mi caut implinirea profesionala intr-o firma, a preluat clasa mea la dirigentie. Se numeau “ai nostri”. Ai nostri au acum 21 de ani.

Azi e ziua ei si-am ales acest mod destul de public de a-i spune la multi ani.

La multi ani, Livia! Sa stii ca te iubesc la fel ca-n prima zi :x (in caz ca aveai dude :p) si ca am de gand sa ma tin de ce-am promis cand eram tinere si visatoare. Ne vedem in Cismigiu! :p

Cu drag,

Chris

Entre les murs

Am terminat de citit “In clasa“, o carte scrisa de un prof de franceza despre orele lui la un liceu din Paris. Elevii lui seamana foarte mult cu ai mei si cu ai mamei si cu elevii din Buftea, Otopeni, Romanesti, Voluntari si alte localitati din care ieri la olimpiada au venit doamne profesoare la corectat. Schimband impresii despre elevii nostri, aflam ca sunt toti la fel de grabiti, de nerabdatori, de brusti (in comportament si limbaj, aproape agresivi), de limitati ca vocabular si cultura generala, de pasionati de jocuri pe calculator/ psp/ playstation/ wii, de dornici sa ajunga neaparat: manageri, contabili, directori sau patroni.

Vorbim aici de elevii de liceu, cu cei mici e alta treaba. Alta treaba e si cu actuala clasa a 12-a, generatia 1990-91, care-s mai linistiti, mai respectuosi si mai modesti.

La olimpiada a fost enorm de frig, mi-a degerat fiecare oscior, dar am cunoscut o doamna de engleza minunata de la Liceul din Buftea, care mi-a povestit multe lucruri, am vorbit despre carti, despre predarea literaturii, despre manuale si tips and tricks ca sa-i facem sa citeasca si sa fie interesati de ora… m-am bucurat mult ca am cunoscut-o; din discutiile cu dumneai am luat 2 pagini de notite!

Azi l-au inmormantat pe unchiul Bruno, cu preot si fanfara, cu jumate de Anina prezenta la cimitirul acoperit de zapada in care odihneste si omama. Am trimis si noi o coroana, a mers si unchiul meu Anti, fratele mamei, cel de-al doilea ied, impreuna cu un ginere. Tot azi l-au inmormantat si pe Arnold, in Germania, iar despre el vreau sa scriu mai mult pe blogul despre Altdorf.

Dupa frigul de ieri, azi am fost asa intepenita ca am stat in casa cu masaje si pastile, am dormit de pranz si nici n-am ajuns la Schimb de Carti, unde-mi doream sa ma duc (poate ca o promisiune ca voi merge tot anul?). Am avut si musafiri, m-am jucat cu un pustiulica de clasa I foarte rusinos si mi-am dorit cu ardoare copii :)

Sa aveti o saptamana formidabila, dragii mei!

Tot eu

N-am vrut sa va intristez cu postul anterior. Desi e cam brusca saritura de la banc la moarte. Ma obsedeaza singuratatea. Boala care te lasa neajutorat. Sentimentul ca esti o povara pentru ceilalti. Mi se pare un sfarsit asa de trist…

Si n-am nici un chef sa ma duc maine la Magurele (pe care l-am localizat pe harta), sa corectez la olimpiada, sa pierd o zi din pretiosul uichend. Dar e o experienta de care am nevoie si mi-o doresc.

Imi place foarte mult ceea ce fac. Din ce in ce mai mult. Si citesc In clasa, o carte bestiala la care rad cu lacrimi… un fel de rasu-plansu :D Vreau sa vad si filmul.

Life goes on [until it doesn't :>].

In ce limba moartea suna bine?

Sunt convinsa ca nu e cel mai bun titlu. Nici nu stiu daca pot sa scriu ceva. Dar vreau sa scriu. Sa scot vorbele din inima si din minte si din nodul din gat si sa le transfer in Cartea Smillei, din care – iata – azi se scrie o bucatica trista.

A murit fratele vitreg al mamei, unchiul Bruno. Ultima data l-am vazut acum 2 ani, la inmormantarea bunicii mele, omama, careia el ii zicea Milusch Tant si care i-a fost, o vreme, mama vitrega. El era baiat mare cand omama si Steffi-baci, tatal lui, s-au cunoscut si-au decis sa devina o familie. Omama avea deja doi copii cu bunicul, mort in accident de mina. Cu acest al treilea, oma devenea o dragalasa… capra cu trei iezi, sau cel putin asa glumeau ei. Iar unchiul Bruno radea mereu, spunand ca el e al treilea iad, pentru ca – se pare – le cam facea viata amara parintilor.

Povesti pe care le-am auzit de-atatea ori in familie, incat mi se pare ca le-am trait si eu. Dar eu l-am prins pe unchiul Bruno gata insurat si cu copii mai mari ca mine, locuind in Anina, intr-un bloc muncitoresc unde iarna si acum focul se face cu lemne, pe care trebuie sa le cari cu spinarea pana la etajul tau. Mergeam la ei in vizita, iar baiatul cel mare, Adi, ne canta la chitara. Eu ma jucam cu Simona, care era mai mare decat mine si mi-o amintesc foarte frumoasa, cu un par lung si matasos. Imi placea la nebunie sa-i impletesc codite. Ca prin vis mai vad pe perete agatate niste coarne de cerb si, de undeva din bucatarie, apare surazand tanti Geta, cu o tava de prajituri.

Distanta si viata i-au despartit pe cei trei iezi. Steffi-baci a murit, omama a plecat sa inceapa (la peste 70 de ani) o viata noua in Germania, iedutii s-au asezat la casele lor, si-au crescut copiii si, din cand in cand, s-au reintalnit la casa de la Anina. Aceste intalniri erau adevarate bai de amintiri; pe mine ma plictiseau, apoi au inceput sa ma fascineze. Din efectul lor se traia ani intregi, pana la urmatoarea revedere.

Intr-o zi tanti Geta n-a mai fost acolo (cancer!), iar copiii au fugit toti din Anina. Mi-amintesc un unchi Bruno singur in casa care rasuna de voci si de sunet de chitara cu doar cativa ani in urma.

Curand (sau poate chiar inainte?), n-a mai fost nici casa de la Anina… nici omama, care in toti anii in care a stat in Germania a pastrat legatura cu cei trei iezi si i-a tinut cumva, indirect, la curent pe unii cu viata altora, astfel incat sa nu se piarda.

Unchiul Bruno pe care l-am vazut la inmormantare la omama era un batran subrezit de boala (fusese operat de nenumarate ori la un picior de arterita, avea dureri groaznice, abia iesit din spital…) si incremenit de durerea vestii pe care o primise: Milusch-tant, pe care el se pregatea sa mearga s-o vada la Resita, se intorcea la Anina ei draga ca sa fie depusa la capela pe care de-atatea ori, poate, si-o inchipuise.

Bunica mea si-a dorit intotdeauna sa moara in Romania si sa fie inmormantata alaturi de bunicul si a platit cu sfintenie locul de veci in toti anii petrecuti in Germania.

Zilele astea l-au gasit mort in casa pe bietul meu unchi. Mama nu reusise sa dea de el cand l-a sunat de Anul Nou. A murit singur, intr-o casa rece, la un inceput de an cand toata lumea se intrecea in urari de veselie si noroc.

Singuratatea asta, pe care mi-o inchipui enorma, totala, fara leac, ma obsedeaza. Si plang pentru acest unchi blajin, cu ochi albastri, pentru acest al treilea iad fara de noroc, odata cu care mai cade o bucata din edicifiul numit familie, pe care eu il credeam solid si vesnic.

Dumnezeu sa-l odihneasca pe unchiul Bruno!

Moartea lui, de care am aflat azi, vine in continuarea unei serii de vesti triste de saptamana asta: moartea tatalui cuiva de la scoala, vestea ca o prietena de familie a fost diagnosticata cu cancer ovarian, moartea bunului si dragului prieten de familie Arnold, cu a carui fiica m-am jucat eu ani de zile in verile petrecute in Germania.

Pentru Arnold, Bruno si tatal colegei ma rog ca Domnul sa le odihneasca sufletele in pace.

Iar prietenei noastre sa-i dea putere sa lupte si sa invinga!

Sunt trista, am un nod in gat.

Binecuvantat fie ego-centrismul care ne ajuta sa traim.

Cum ar relata media din Romania sfarsitul lumii

Am primit azi pe mail, am ras, mi s-a parut perfect adevarat, postez:

Cum ar relata media din Romania sfarsitul lumii?

Antena 3: In trei zile Basescu nu va mai fi presedinte! Am invins!!

OTV: Senzational! Urmariti ultimele stiri despre Apocalipsa in direct la Dan Diaconescu! Vrajitoarea Lenuta va da sfaturi cum sa va purtati pe lumea cealalta.

Libertatea: E ultima ta sansa sa fii fata de la pagina 5! Trimite o poza acum.

ProTV: Un copil a ars de viu si nu va mai apuca sa vada apocalipsa!

CanCan: Sursele noastre spun ca Nicoleta Luciu va petrece sfarsitul lumii departe de iubitul ei.

Cotidianul: Mai ai timp sa citesti o carte din colectia Cotidianul!

B1Tv: Urmareste la Nasul dezvaluiri incendiare despre parlamentarii care profita de sfarsitul lumii!

Cosmopolitan: 10 sfaturi pentru o ultima partida de sex fantastica!

Felicitari autorului anonim!

De ce iubim agendele

N-am colectie de agende. Nu intentionat, in orice caz. N-am rabdare sa colectionez lucruri sistematic, dar observ ca in timp am adunat niste colectii involuntare (sunt foarte constanta cu lucrurile care-mi plac), gen:

1. pixuri din toate materialele, de toate lungimile si culorile (iar stocul mi-l reinnoiesc fie prin magazinele de papetarie, fie la targul de joburi de la Sala Palatului, sursa mea nesecata de “pixe” promotionale)

2. carti de Kundera, Murakami, Stephen Fry, Agatha Christie si colectia Cotidianul. Le consider o colectie pentru ca am multe cumparate si necitite, deci clar le-am luat ca sa dea bine in biblioteca :))

3. pliculete de zahar, pentru ca nu beau zahar la ceai/cafea si iau pliculetele in ideea ca “cine stie cand prind bine” (daca vreodata ne taie rusii zaharul, apelati la mine cu incredere!)

4.   agende si caiete de toate formele, marimile si culorile. Primele dateaza din 1992. Pentru 2009 am 5 (cinci) agende, ultima achizitionata azi, impreuna cu revista Esquire. La scoala scriu pe una cu Bucur Obor. Imi place sa fie liniata larg, sau cu foaie velina. Nu-mi plac agendele datate; am un stres de fiecare data cand trebuie sa scriu in dreptul altei date. Ma simt constransa, ca o gaina hipnotizata de linia trasa cu creta pe asfalt.

Nu am colectie de agende, si totusi am mult mai multe decat mi-ar trebui. Am si foarte multe caiete. Imi plac cele de mate, cu snopuri de foi de diferite culori si coperta cartonata. Imi plac si caietele cu spira, care se dau peste cap, cu foi galbene. Imi plac aproape toate caietele de la Diverta, in afara de cele roz, dar dintre agendele lor nu-mi place niciuna.

Am, pentru 2009:

- un caiet cu coperta cartonata si magnet, de la Real, cu foaie dictando liniata larg, pe care intentionam sa-l fac jurnal

- un caiet/ blocnotes Concord, cu foi de diferite culori, de la libraria Eminescu, pe care voiam sa scriu la scoala

- doua caiete de ToK, unul de mate cartonat (vechi, plin), unul velin de la Diverta (cel “nou”), pe care-mi fac planuri de lectii si notez absentii si temele

- o agenda superba, velina, cu reproduceri dupa Mucha, de la Caixaforum (cadou de la Jose). Pana la urma ea a devenit jurnal, pentru ca-mi place enorm

- agenda de la Bucur Obor pe care scriu la scoala

- o agenda de la o editura mai New Age, asa, cu tot felul de citate motivationale, care-mi place la nebunie pentru ca e liniata feng shui si tiparita pe hartie reciclata. Ma gandesc s-o fac jurnal de lectura.

[Oh, apropo, am vazut la Carturesti (extensia) cel mai adorabil jurnal de lectura: o agenduta mica cu coperta gen prima pagina dintr-o carte de la biblioteca (stiti voi, cea cu stampilele de returnare), iar inauntru pagini intitulate: despre carte, autor, synopsis, citate preferate. Costa vreo 50 de lei si-am suferit crancen in fata raftului incercand sa ma conving ca NU am nevoie de ea... :x]

De ce imi plac agendele? Pe scurt: pentru ca se poate scrie pe ele!

(si pentru ca sunt albe si se pot umple cu orice, pentru ca au linii si imi ordoneaza mintea, pentru ca poti sa inchizi acolo lucruri care or sa te amuze/plictiseasca/intereseze/jeneze/streseze/deprime/inveseleasca peste ani si ani si ani)

Maine e uichend, dar nu simt, pentru ca merg la Magurele, la olimpiada.