Valori & living true to your values

Steve Pavlina a scris mai demult niste articole despre valori si Living your values. Valorile dupa care ne conducem ne dicteaza prioritatile si modul de a actiona, de aceea e bine sa ni le constientizam si chiar sa le supunem unei judecati critice, daca e cazul si sa le schimbam/adaptam.

Prima data am facut o selectie din trei sute si ceva de posibile valori listate de Steve. Am lasat lista la dospit o luna si jumatate, iar acum am ajuns la cele 15 valori cu care rezonez. Cifrele reprezinta ierarhizarea valorilor.

15. Care – inteleg prin “care” si altruism si compasiune si ecologie si, in general, interes plin de bunavointa pentru semenii mei, pentru lumea in care traiesc si pentru planeta.

4. Commitment – prima data m-am gandit la commitment in relatii. Am zis odata ca sunt monogama prin definitie si inteleg relatia ca pe un commitment constient si o asumare a faptului ca vom evolua, ne vom schimba si va trebui sa redefinim si relatia.Cred in happily ever after.

3. Consciousness – multe trec pe dinainte, in auz ne suna multe, dar trebuie sa avem ochii deschisi, urechile atente si sa traim constient. Cred in reflectie, in constientizarea a ceea ce ni se intampla, in “cranieri” pe marginea vietii si in meditatie. Incep sa cred in planuri pe termen mediu si lung si in obiective si masuratori.

14. Education - vreau sa nu ma opresc niciodata din invatat. In acelasi timp, cred in educatie ca bun simt si 7 ani de acasa.

1. Family – Pentru ca e celula de baza si inca cred asta.

13. Freedom – am si libertate si independenta pe lista, desi cred ca in mintea mea se confunda. Hai sa zicem ca prin libertate inteleg libertate politica si respectarea drepturilor omului.

12. Health – “toate sunt bune cand e omul sanatos.” Deci da, focus pe sanatate. Atentie: include si alimentatia…

11. Humor – m-am nascut cu simtul umorului, sunt pasionata de jocuri de cuvinte si de poante si pur si simplu nu pot sa ma abtin. Deci da, umorul e o valoare pentru mine, il apreciez la cei din jur si inteleg prin umor si autoironia si simtul perspectivei si faptul de a nu te lua niciodata prea in serios.

7. Imagination – daca poti sa-ti imaginezi, poti sa realizezi. Nu?

6. Independence – paradoxal, pentru ca in realitate sunt relativ dependenta de oameni si de lucruri. Dar pun mare pret pe independenta, pe lasatul in pace si pe posibilitatea de a-mi face singura o mare parte din program, fara sa ma conditioneze nimic.

5. Optimism – sunt fericita ca traiesc, ca sunt sanatoasa, ca cunosc oameni pe care-i iubesc si ca totul va fi din ce in ce mai bine.

10. Recognition – functionez cu cuvinte bune si cu recunoasterea meritelor, fie ca e vorba de umor, cultura generala sau de merite profesionale.

9. Success – am o toleranta mica la esec. Inca invat ca nu exista esec, ci doar feedback. Am fost crescuta pentru nota 10 si perfectiune in toate. Dar au uitat sa-mi spuna ca perfectiunea e un ideal.

8. Trust – ofer incredere pe gratis si de la inceput. Retrag increderea greu, ofer second chances si in general cred in oameni. E foarte important, daca vreau sa am o relatie autentica cu cineva.

2. Wisdom – de mica am invatat sa ma rog pentru intelepciune. Cred ca e mai importanta si ca inteligenta si ca tot. Inteleg prin intelepciune capacitatea de a analiza lucrurile si a lua deciziile cele mai bune, dar si capacitate de sinteza, de corelare a datelor pentru a ajunge la cele mai potrivite concluzii pe baza carora sa actionezi. Mai cred ca un om intelept nu are nevoie sa le incerce pe toate ca sa stie ce e bine si ce nu, invata foarte mult din experienta altora (uneori mai mult decat ei), are o cultura vasta, e modest, scrie bine, gandeste limpede si fara prejudecati.

Lista arata deci:

1. Family / love/ happiness/ fulfillment

2. Wisdom/ knowledge/ intelligence/ insight

3. Consciousness / awareness / being a good listener

4. Commitment

5. Optimism

6. Independence

7. Imagination

8. Trust

9. Success

10. Recognition

La final, am doua intrebari: una pentru cei care ma cunosc si una pentru toti cititorii.

Dear ppl who know smilla, care e feedbackul vostru: traiesc in acord cu aceste valori, sau din comportamentul meu reiese ca am alte valori pe care (poate) nu le constientizez?

Dear readers, care sunt valorile dupa care va conduceti voi viata?

jejun (tu juns, il jun)

Ola kala kai ola wraia, adica totul e frumos si bine. Doar ca nu deschid calculatorul decat in uichend; c’est la vie, c’est la guerre (asta-i via, asta-i gara). Nu am timp. Este scoala, sunt meditatii, este somn, sunt iesiri la condus prin Capitala tarii noastre (raul cu D care o strabate se numeste mai nou Dunarea, asa ni s-a soptit in casca de la clasa a opta), este cautare febrila dupa rochie pt Prom (deh, sunt profa) si este (adica a fost si sper ca va mai fi) si TEDx miercuri – o seara splendida pe care inca nu am rumegat-o cum se cuvine.

Deci este neshte chestii, cum zice tata, care ma impiedica sa scriu pe blog.

Dar deunazi m-am intalnit cu Inozza, pe care o stiu de pe net de vreo 2-3 ani si care e la fel de dulce in realitate ca si pe blog si m-am bucurat mult de tot s-o cunosc. Virtualul se incapataneaza sa-mi intre in real chiar si cand nu am timp de el.

Jose e deprimat, iar eu sunt obosita rau de tot dupa 4 nopti de dormit 6-7 ore si una de 4 ore. Azi la concertul (simfonia?) foehnurilor de la coafor ma luase un somn de vedeam puncte albe de lumina care ma absorbeau. 11 ore mai tarziu sunt inca treaza si proaspat revenita de la banchetul clasei a 12-a. Unde nu am avut rochie (exista probabil o lege de care nu stiu in care se cere explicit fabricilor de confectii si caselor de moda sa nu creeze modele marimea 46-48), ci pantaloni. Totusi, multumita C&A, am reinceput sa umblu in fusta.

De banchet nu vorbim acum, pentru ca ne ia plansul. A fost un eveniment deosebit, cu mult suflet. Iar copiii care dau anul asta bacul, nascuti in 91-92, sunt probabil ultima generatie cu care noi, fostii pionieri si soimi ai patriei, mai vorbim o limba cat de cat comuna. They will be greatly missed.

Margaret Peterson Haddix. Smilla behind the wheel

Sunt fan M. PE. Haddix de cand am citit “Just Ella”, o continuare mai altfel a povestii Cenusaresei. Cinders-Ella, sau Princess Elanora, sau Ella pur si simplu se trezeste in patul somptuos de la palat, convinsa ca va trai fericita pana la adanci batraneti alaturi de Print. Numai ca prin imparatie circula tot felul de zvonuri cum ca ea ar fi ajuns la bal doar gratie ajutorului primit de la o presupusa Nasa-Zana si ea stie foarte bine ca nu-i adevarat: a facut totul prin propriile puteri.

Acum citesc seria “Among the Hidden” (Shadow Children), iarasi foarte gripping (numai azi-noapte am citit doua volume pe nerasuflate) si vreau sa-mi iau de pe amazon si cartile pe care nu le am. Merci, Irina, for introducing me to this author! :)

Behind the Wheel :x

Cred ca am mai zis (sau poate nu) ca am carnet de 7 ani si n-am condus niciodata de cand am terminat scoala. Pe undeva mi se parea cam aiurea, dar mai bine sa putrezeasca permisul in dulap decat sa-mi inving eu frica de condus.

Imi amintesc cateva iesiri cu Iulius sa conduc. La Pustnicu, acum cativa ani, cu Opelul Kadett, de exemplu. Transpirasem inainte sa pornesc motorul si in loc de marsarier am bagat viteza 1 si m-am trezit in niste tufe. Iulius ma mustruluia, eu ma panicasem de nu mai stiam de mine, bagasem marsarier, turam in nestire ca sa dau inapoi si, deodata, se aude pasagera noastra din spate – Madalina – care pana atunci statuse cumintica: “Auzi, dar fumul ala e normal sa iasa?” Ne uitam perplecsi: de sub capota iesea un fum negru si gros pe care nici eu nici Iulius nu-l vazusem… iar restul e istorie.

La insistentele Liviei am iesit vineri seara “sa conduc” in padure la Baneasa, cu masina ei. Am dat doua ture speriate pe la Casa Alba, cu avariile puse si fara a indrazni sa ma aventurez in strada. Dupa a treia sau a patra intoarcere totusi, am zis ca un pic de adrenalina nu strica si, cu mult coaching de la Livia [care e cel mai meserias instructor auto pe care l-am avut vreodata!], am dat semnal si m-am bagat la stanga aproape invartindu-ma. Nu pot sa va descriu ce sentiment naspa de drum fara intoarcere am avut atunci cand am vazut ca merg printre masini si ca vin masini din fata si din spate. Oribil! Vedeam lumina in oglinzi, treceau bolizi pe langa mine, zang! ma depaseau (mergeam pe dreapta cu avariile si cu 30 la ora). Taras-grapis si cu multe incurajari de la Livia, am ajuns pana la scoala. In ultimul moment m-am hotarat sa fac o dreapta care a speriat 4 caini (si pe mine) si sa opresc in fata scolii. Acolo am coborat de la volan, inca strivita de propriu-mi curaj, si-am lasat-o pe Livia sa preia comanda. Aproape de casa mea insa, n-am scapat de Livia si m-am urcat din nou la volan. Cu chiu cu vai am ajuns pana in fata casei. Nici vorba sa intorc, am infipt masina intr-un trotuar si a trecut Livia s-o intoarca.

Daca ma intrebi acum, nu stiu de ce asta n-a fost o experienta ca toate celelalte. Un one-time thingie care sa se mai repete, cu insistente, peste un an sau doi. Mi-aduc aminte ca i-am recitat Liviei, sententios, “when the disciple is ready, the master will appear” – o chestie in care cred cu convingere, dealtfel – ca s-o potolesc. Nu sunt eu in stare sa conduc acuma. Nu sunt gata si nici nu ma stresez din cauza asta. Stiu ca atunci cand voi fi pregatita o voi face in modul cel mai firesc. Nu-mi place sa fortez nimic.

Dar ieri in 311 nu ma gandeam decat ca as vrea sa mai conduc. N-am mai mers la Baneasa, ci pe niste stradute din Tineretului. Incet, 30, avarii, mergi-mergi-mergi, curba la stanga, strada de piatra cubica, mergi-mergi-mergi, stop. Marsarier. Parcam. Pornim. A-ntaia, a doua, stop. Ocolim groapa. Ambreiaj. Mai trecea ocazional cate o masina si mie imi venea sa trag repede pe dreapta sa-o las sa treaca [primul examen de carnet din cauza asta l-am si picat :))) am dat prioritate unui nene care avea cedeaza, pe principiul ca "el stie sa conduca si eu il incurc"].

Deodata am avut chef sa ies in strada mare, cu multe masini. Merg pe banda mea, ma gandeam, am avariile, ce pot sa-mi faca? Incetisor, in urma unui autobuz. Autobuzul a oprit in statie si am depasit. Abia atunci am inceput sa intrezaresc utilitatea oglinzilor: rolul lor nu e sa te inspaimante cu imaginile monstrilor care te inconjoara, ci sa te ajute sa-ti vezi de drumul tau si sa lasi monstrii sa te ocoleasca.

Dupa aceasta revelatie am calcat-o, am scos avariile si fiindca eram pe Soseaua Giurgiului m-am… well… m-am dus nitel pana la Giurgiu :-))) Pe faleza Dunarii imi tremurau picioarele si nu-mi venea sa cred ca numai cu o zi inainte bajbaiam cu avariile in padure la Baneasa.

“Pe mine nu ma mai lasi sa conduc?” intrase Livia la banuieli.

“Nu acum.”

Mda, deci nu e mare filozofie cu condusul. Acu’ trebuie sa-mi iau masina :))

P.S. Am uitat sa va spun vorba zilei :)) Dupa vreo ora de cand mergeam asa, am avut un sentiment ca merg de cand lumea. Pur si simplu stiam ce sa fac. Simteam ca picioarele mele stiu ce sa faca, ca mainile stiu ce sa faca, ca eu conduc (si nu invers, asa cum simtisem pana atunci de fiecare data). Mi s-a parut minunat si, totodata, de mirare, pentru ca nu stiam cum am ajuns acolo, eu care mai ieri (hell, chiar ieri!!) ma temeam sa intorc pe un drum forestier pustiu.

- Ce chestie, am zis atunci, ma simt de parca as conduce de foarte multa vreme. Ceea ce e adevarat, pentru ca deja conduc de vreo ora!

Pe Livia a apucat-o un ras nebun si asta a ramas vorba zilei.

Hai, sariti cu recomandari de masini bune 2nd hand, ieftine, ca vreau sa-mi iau! ;)

Dolça Catalunya, pàtria del meu cor

Asa cum se intampla uneori, lucrurile se leaga.

Deschisesem blogul ca sa scriu despre acest articol al lui Josep Pla despre Raimon pe care tocmai l-am descoperit. Cei doi mari catalani din viata mea (ar trebui sa zic “uriasi”) chiar s-au cunoscut. Raimon avea vreo 22 de ani (acum are 69), Josep Pla avea deja peste 60. Articolul l-am gasit cautand o pagina cu informatii despre concertele lui Raimon. Imi doresc enorm sa asist la un concert al lui.

Chiar cand ma gandeam sa scriu asta si mintea-mi ratacea prin Barcelona, literatura catalana si toate amintirile legate de asta, primesc pe mail un anunt – o invitatie pe care o asteptam de anul trecut:

Scriitorul catalan Jaume Cabré în România

În zilele de 2 şi 3 iunie 2009, scriitorul barcelonez Jaume Cabré va participa, la Bucureşti şi Giurgiu, ca invitat  al Editurii Meronia si al Primăriei oraşului Giurgiu, la lansarea ultimului său roman apărut în limba română, Vocile lui Pamano, în colecţia Biblioteca de Cultură Catalană a Editurii Meronia, în traducerea Janei Balacciu Matei .

Frumos, nu?

Daca stie cineva de unde pot afla despre concertele lui Raimon, pls spuneti-mi si mie! Moltes gracies.

Viata la tara

Cautam leacuri babesti pentru afonia mea si unul din linkuri ducea la o veche cunostinta: forumul desprecopii, pe care mi-am petrecut lungi ore in perioada 2004-2005. N-am rezistat sa nu caut unul din subiectele mele preferate: mamicile de nov-dec 2004.

Ma legasem de ele si le citeam zilnic povestile. Nu cred ca am scris vreodata la topicul lor, pentru ca n-aveam legatura cu subiectul… doar mi-era drag de una, in special, si prin ea ajunsesem sa le indragesc si pe cateva dintre celelalte.

Mamica de care mi-era mie drag are acum trei copii (eu cand am “cunoscut-o” abia se nascuse cel de-al doilea, “mijlociul” :)). Ultima oara am vazut-o pe coperta unei revistute mici, acum ani de zile. Ma intrebam uneori ce mai face. Acum stiu: s-a mutat departe de oras, intr-o casa cu curte mare, unde-si creste copiii aproape de natura, cu drag si cu multa credinta. E un om fericit si, mai mult decat orice, cred ca asta vine dintr-un sense of purpose. O admir foarte mult si ii voi citi cu drag blogul de acum inainte. Suna bine viata la tara!

Laringita

Daca joia trecuta ma taram la baie sa vomit dupa fiecare ora de rau ce-mi era, azi am fost perfect valida, doar ca complet afona. Si nu ma refer la cantat [addadaseeeeeeeeeeeeeea], ci la vibrat corzile vocale ca sa scot sunete gen “Hello, children,” de care am atata nevoie!

Asa ca am scris pe tabla: Good morning. I lost my voice. How are you today? si toate paginile la care trebuia sa deschidem cartea, raspunsurile la exercitii si temele pentru acasa. La un moment dat, cand sopteam instructiunile pentru o activitate pe perechi,  o fetita mi-a intins o foaie pe care scria: Write here what you cannot say. Mi s-a parut aproape o invitatie la confesiune formularea ei. Partea buna a fost, desigur, ca in scurta vreme copiii vorbeau si ei in soapta (tonul face muzica :>) si am avut o liniste deplina fara sa fie nevoie sa o cer.

- Te rog sa-ti iei cartile repede, ca a inceput ora, i-am soptit unui copil.

- Poftim? s-a mirat el in gura mare.

- Cartile, repede.

Iar el, soptit:

- Dar de ce vorbiti asa? (si luminat): Aaaaaa, sunteti ragusita?

Si nu mai stiu cine (Vio? Georgiana?) mi-a zis: “Cand soptesti asa am impresia ca ne spunem nustiuce secrete.”

Patru ore si nspe ceaiuri calde later, am prins un pic de glas, mai ales multumita unui remediu pe care l-am gasit pe net: zeama de la o lamaie fiarta pe foc cu doua lingurite de miere si bauta calda. Bine zicea Fraila: unji pe beregatz. Totusi o pauza de voce e necesara. Deci tac.

Si poate cu ocazia asta o sa scriu mai mult, dar nu promit. Pur si simplu m-am rupt de net si nu deschid cu zilele calculatorul.

Plena de Seny

Am fost bolnava, m-am tuns, mi-am facut ordine in carti, am corectat teze, am facut sport, am mers la muzee, am baut cafea, am jurat sa nu mai calc la Cafepedia (= cei mai nesimtiti chelneri din Bucuresti, indiferent de locatie), am citit “Trei dinti din fatza”, nu am deschis calculatorul, am ascultat Raimon, am fost la British Council, am plans, mi-am depus declaratia de venit, am multumit, am ras, nu am vazut Eurovision (nu ma mai intereseaza de ani de zile), am mers cu metroul, am sters praful, m-am vazut cu multe fete care se numeau toate Madalina, Raluca si Elena :)), n-am avut Depeche, mi-am jurat sa recomand taxi Next oricui ma citeste pe blog, am vazut tablouri de Iser si Pallady, am visat la Paris, am cantat, n-am avut chef, am vorbit mult, mi-au amortit mainile si degetele, am zambit, mi-am scos adorabila geanta de vara la plimbare, am mancat la preferatul meu Il Calcio (o supa nu asa de preferata, pe care n-o voi repeta: minestronne), m-am gandit la Mihai, am decis sa recomand cafeneaua Cabinet de pe 1 mai oricui imi citeste blogul, m-am luat cu mainile de cap, am scris in jurnal, mi-am jurat multe lucruri pe care nu le voi duce la indeplinire, am mers pe strada urland (fara sonor) de durere, am revazut-o pe Getitza dupa nustiucata vreme :x (nu si pe Tops, din pacate…), m-am gandit la Octavian, mi-am facut ordine in colectia de pixuri, am facut poze, n-am vorbit cu Jose, am vazut poze frumoase din Segovia, mi s-a recomandat cu caldura un aparat numit vacuum, am visat la Paris si la mare, nu m-am vazut cu Marius & Irina, am scos carti de care nu mai am nevoie ca sa le dau, am baut 3 litri de apa si supa pe zi, nu m-am putut ridica din pat, am ragusit, m-am parfumat cu Bulgari de ceai alb pe care-l ador, am mers cu taxiul, mi s-a facut lumina in minte, l-am vazut pe Pisi (cu care n-am schimbat mai multe de doua vorbe), am mancat multa supa, am avut halucinatii, am fost la Mega Image, am [re-re-re x 100] citit “Panza de paianjen”.

N-am facut meditatie (trebuia sa fac perfectul compus).

Crazy little thing called love

… si eu ce ma fac sambata daca nu canta?

:(((

To do list: Paris

Dap, plec la Paris in august. Deja tremur, nu mai am rabdare, imi desfasor pe masa harta si visez la toate strazile din Mizerabilii, la toate cartierele despre care am citit vreodata, la toate muzeele si bisericile de care ne-a vorbit la scoala profa mea de franceza, dna Moldovan. Imi zboara prin minte franturi din lectiile de franceza si aproape ca mi-e groaza ca va ramane un loc pe care am uitat sa-l vad, o strada pe care am uitat s-o includ in traseul meu, un castan langa care as fi putut visa, asezata pe o banca.

Pana acum, lista arata asa:

- tot ce inseamna Luvru, Versailles, Notre Dame, Tour Eiffel, Musee d’Orsay, parcuri si gradini celebre (Luxembourg etc.)

- casa memoriala si mormantul lui Edith Piaf

- cimitirul & cartierul Montparnasse

- podurile de pe Sena

Astept idei, multe multe, de locuri care v-au placut, ce sa vad, unde sa mananc, ce bilete de metrou sa-mi iau, etc. etc.

Merci d’avance :)

Minciuni de criza [adica reclame]

La Altex se duce o prietena de familie sa cumpere un laptop in rate. Pretul: vreo 2000 si ceva de lei. Rata pe luna, pe 5 ani: 96 RON. La incheierea contractului, surpriza! Pe contract rata era de 120 RON si pretul produsului putin mai mare. Cand cere explicatii i se raspunde:

- Rata aia de pe geam e valabila doar pentru pensionari si in general pentru oamenii saraci, care aduc adeverinte ca n-au venit. De fapt pretul e asta din contract.

Ma intreb cati pensionari si oameni saraci cumpara in rate laptopuri de la Altex.

***

Reclama Mc Donald’s pe toti peretii: “la noi preturile nu au fost afectate de criza”, urmata de poze cu produsele clasice hamburger, cheeseburger si mc puisor, cam 3 lei fiecare. Cand te duci insa in restaurant, in afara de cele trei produse din reclama, TOATE celelalte sunt mai scumpe si un senvis cu cartofi mici ajunge la 20 RON. Minciuna?

****

Reduceri mari in magazine: totul 50% mai ieftin, preturi incepand de la 20 lei. Cand intri insa, 50% din 400 de lei e 200, iar la 20 de lei exista aruncata undeva o carpa pe care n-o vrea nimeni.

Nu stiu, ma dezgusta fazele astea. Parca era pe undeva o lege ca trebuie sa scrii macar cu litere mici de tot ca ceea ce spui e doar partial adevarat?

La casa que vull

trebuie sa aiba vaze cu papura

o fereastra-glasvand in sufragerie, care sa dea in gradina

in capatul gradinii marea

o terasa mare de piatra, pentru lungi petreceri, sau doar pentru un breakfast rasfatat

flori inflorite, colorate si parfumate

o canapea-bancheta la geam, unde sa stau sa citesc

multa lumina, mult soare si multa dragoste

…

sa aveti o saptamana plina de lucruri bune!

[Concurs] Mara are pisoi. Mici.

Mara are mai multi pisoi decat are nevoie. Cam cu o mama si 6 pui mai multi decat ii trebuie, as zice eu. Trebuie sa stiti ca nu i-a avut intotdeauna, ci i-au intrat intr-o buna zi pe fereastra – cu noroc? – mama-matza plus un pui. Fiindca Mara le-a facut culcus si nu i-a alungat, pisica-mama s-a intors si cu restul de pui, inca cinci.

Mara are grija de pisoi si de mama zi de zi – nu chiar fara sa se planga, dar ii ingrijeste si le cumpara mancare si sterge rahat dupa ei chiar si atunci cand ameninta ca ii da la caine, sau ca le pune otrava.

Eu cred ca Mara are un suflet enorm si o gura care incearca sa ascunda asta dupa un potop de vorbe.

Si vreau sa va rog – daca iubiti pisicile – s-o ajutati pe Mara sa le gaseasca un stapan. Sau sa participati la concurs si sa castigati un pui din cei 6!

Cate pisici apar in imaginea de mai jos? Raspunsul corect se premiaza cu un pui, la alegere,  din cei care inca nu au stapan. Bafta! :)

Depeche Mode, shopping si uichend

Ascult “Wrong”, de pe “Sounds of the universe”. Nu-mi place in mod deosebit, dar imi plac “Peace” si “Come back”. Azi e ziua lui Dave si e  weekend Depeche Mode pe Europa FM.

In ultima saptamana am ajuns in doua locuri noi de shopping: la C&A si la outletul din Militari. La C&A am fost incantata: e ca-n Germania, doar ca e Romania. Mi-a placut tot – hainele, preturile, atmosfera, vanzatoarele care nu sunt cu ochii pe tine, ochelarii de soare, palariile, cabinele de proba si bluza maro din panza topita pe care mi-am cumparat-o in cele din urma. A fost minunat!

La outletul Militari (West Park) mi-a placut aspectul de Parndorf, casutele si felinarele, dar nu mi-au placut produsele. Cam deloc.

Raman deocamdata cu C&A, Debenhams si Promod.

Da dependenta

de dor de jale de haiducie de catanie – cine mai stie de cate feluri sunt baladele populare?

internetul da dependenta, am intrat la 8 si acum e 11:20 si abia tin ochii deschisi, dar nu inchid nici o fila, sa nu-mi scape ceva

gripa “porceasca”, cum ii zice frate-meu, e o porcarie – poate pana la urma Jose are dreptate sa se sperie? oricum sunt de parere ca panica e o idee proasta, deci sa stam calmi

pe facebook un fost elev din cosbuc… dar atat de fost incat cred ca au trecut vreo 10 ani de cand i-am fost profa. ma simt bizar, de parca s-au legat doua capete peste mijlocul de ipsos, lol

azi din greseala am luat liftul pana la et 2 – usile s-au deschis si am vazut o hala mare, open space… oameni la computere, o sefa in fusta aplecata matern peste umarul unui angajat new entry si pe perete valorile firmei… am avut un dejavu puternic

firma la care aveam eu treaba era la et 3; atmosfera acolo e diferita

cred ca e cazul sa repet ca sunt fericita si incantata de jobul visurilor mele :x

si in august plec la pariiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiis, oh, Jean-Pierre! [daca citeste Mihai, lol inca o data pentru banc :))))]

je vous embrasse, inchid calculatorul, adio, de data asta chiar inchid, pa, groaznic, maine la 6, com’e possibile, nu, stai, sa dau publish, acuma, staaaaai….

in cat suntem maine?

Va e mila? V-am luat banii!

Va amintiti de celebra replica din “Filantropica”, nu? Cred ca functioneaza formidabil in cele doua cazuri pe care vi le voi prezenta mai jos. Despre primul (care mi s-a intamplat mie) pot sa spun 100% ca era vorba de cersetorie. Despre al doilea (care mi s-a povestit), nu am certitudinea ca era o metoda de cersit. Insa sunt curioasa daca i s-a mai intamplat si altcuiva. Va rog lasati comentariu, daca recunoasteti personajele.

Uite biberonul, nu e biberonul si o poveste cu multe milioane

Incepem cu metroul Bucuresti, pe ruta Dristor – Gara de Nord. La Piata Muncii se urca o mamica tanara, cu o figura placuta, impingand un carucior. Se aseaza langa mine, iar eu imediat intind capul sa vad bebele. E o fetita frumoasa, imbracata toata in roz, cu biberonul in gurita. Cand ma vede zambind, mama ofteaza:

- Sa mai stau si eu putin jos!

- Cat are fetita?

- Patru luni. Mergem la spital, la sora ei. Au fost doua gemene, dar cealalta s-a nascut oarba – am strans acuma bani sa-i faca un transplant de cristalin.

In mintea mea incep sa se aprinda mici beculete de alarma, pe masura ce mamica povesteste o istorie cu multe sute de mii de euro, cu niste milioane de recuperat de la stat, cu avocati si datorii de milioane. Pe masura ce povesteste, chipul i se schimba vizibil, capata o figura aproape miloaga, iar vorbele se rostogolesc repede, din ce in ce mai repede, pentru a-mi retine atentia care, vede clar, a inceput sa se piarda. O sfatuiesc sa isi gaseasca o asociatie umanitara unde sa ceara ajutor, pentru ca-mi zice ca sta pe strada cu copila (arata ca scoasa din cutie, curata si spalata, copila are carucior si hainute frumoase, deci e clar o minciuna). Cand vede ca m-a pierdut aproape de tot, recurge la o stratagema: trage biberonul din gura fetitei si se face ca i-l ia. Fetita scanceste si intinde manutele. Ea ii apropie biberonul de gurita. Fetita incearca sa-l apuce, mama il trage iar, fetita rade si e frumusica rau de tot! Nu ma pot abtine sa nu zambesc.

- Asta e, pentru ele traiesc, incepe din nou mamica. In ureche mi se scurg iarasi sume fabuloase, milioane, sute de mii de euro, etc.

Desi nu cred o boaba, ma caut in buzunar si gasesc 10 lei pe care-i intind inainte sa cobor, “pentru aia mica”. Protesteaza vehement, in vreme ce indeasa banii in invelitoarea carutului. Ma ridic si ma duc la usa. Inainte de a cobori, arunc o ultima privire spre ele: mama a apucat biberonul fetitei si repeta jocul cu “uite-l, nu e” incercand sa atraga atentia doamnei din dreapta, care deja zambeste. Presimt o noua victima.

“Mi-au furat tot, inclusiv fiolele de insulina”

Povestea provine din RATB metrou si nu stiu daca e de Multumeste.net sau de “filantropica”, deocamdata.

O tanara ce calatorea cu autobuzul metroul aude fara sa vrea conversatia telefonica a vecinului de alaturi:

- Azi noapte am venit din Germania, da… am ajuns acum la Bucuresti. Tot mi-au furat pe tren, tot, tot. Am adormit… da, banii, tot ce castigasem in Germania [X mii de euro], portofelul, actele, nu mai am nimic. Dar stii ce e cel mai rau? Mi-au furat insulina! Si n-am bani sa-mi iau nici macar o fiola… nu cred ca ajung pana la Chisinau fara insulina…

Dupa accent fetei ii e clar ca vecinul care vorbea la telefon e basarabean. Treaba cu insulina ii da fiori pe sira spinarii.

- E scumpa, 120 de lei ma costa o cutie si 30 de lei fiola… macar o fiola sa fi avut sa-mi iau. Da, o sa incerc la consulat, dar iti dai seama ca nu am acte, nu am nimic, nu stiu ce sa fac! Cine sa ma ajute? Pana la urma, duca-se naiba de bani, dar macar insulina sa mi-o fi lasat… Da, bine. Te mai sun eu cand pot.

Tanara trebuie sa coboare, dar hotararea ei e luata. Are in buzunar 100 de lei si, in drum spre usa, ii intinde tipului cu telefonul. E un tip destul de tanar, bine imbracat, cu un aer obosit.

- Nu va suparati, ii zice, am auzit intamplator conversatia dvs. si as vrea sa primiti banii astia pentru insulina.

Tipul refuza, pare incurcat, umilit ca cineva l-a auzit, nu vrea sa ia banii, fata insista si pana la urma el ii ia si-i multumeste.

Povestea se termina aici. Fata noastra a facut o fapta buna, dar oare povestea cu insulina era adevarata?

Do you hear the people sing?

Vreau sa ma duc la opereta la Romeo si Julieta si in Herastrau pe 9 mai, la concertul “Asculta, simte, descopera!” (cu ocazia Zilei Europei). Astept concertul Depeche Mode; ascult Sounds of the Universe si mi se pare bizar si ne-Depeche. Citesc Orson Scott Card, cartea cea noua al carei titlu l-am uitat – si-mi place. Sunt enorm de fericita ca merg la Paris in august!

Cam asta; in rest o stiva de carti pe masa (acuma iau si de la British Council… e o abundenta strivitoare), un to-do-list pe care inca nu l-am deschis pe ziua de azi si multe zambete.

Sunt fericita rau de tot ca am gasit un mosulica croitor (cica are 80 de ani), care repara absolut divin pantalonii rosi intre picioare. Presimt ca o sa fac ceva economii la haine in vara asta!

Sa aveti o duminica minunata si o saptamana vesela!

Mena Trott

De la un articol de pe blogul lor oficial prin care WordPress anunta ca putem pune clipuri TED in postarile de pe blog (au creat ceva sistem de embed pentru TED), am ajuns – fireste – la ted.com si de acolo la un clip despre blogging cu Mena Trott.

Nu stiu daca mi-a placut de Mena pentru ca are gura mare si un zambet foarte frumos, sau pentru ca a creat Typepad si alte blogging platforms impreuna cu sotul ei inainte de a implini 30 de ani (motiv pentru care e si listata in categoria TED under 30), sau pentru ca are o fetita de 2 ani absolut dragalasa, sau pentru ca raspunde idealului meu de overweright and successful, sau pentru ca se intimideaza cand vorbeste in public, sau pentru toate la un loc.

Tot ce stiu e ca o urmaresc pe Mena pe Twitter, Flickr, blog si TED si mi se pare ca asta, intr-adevar, se numeste sa fii un blogger de succes, iar restul sunt iluzii. :)

Un om pe niste scari. Blindness (2008)

Multa vreme mi-a luat sa inteleg ce inseamna “vecinul meu praseste ciori, vecina mea praseste farduri”. Azi am prasit cercei (again) si un colier pe care nu stiu cat o sa-l port. Si cu greu am lasat de pe deget un inel de 120 de lei care ar fi putut avea o viata lunga si fericita in scrumiera mea de inele (pentru ca mi-era deosebit de clar ca n-o sa-l port mai mult de cateva zile).

A fost un 1 mai deosebit de nemuncitoresc (desi Carturesti si Costa cafe si Piccadilly si Rendez-vous si casa de bilete a Operei si magazinele de inele de la Piata Amzei si Vicina au muncit; ca dovada ca m-au ajutat sa scap repede de multi bani :)); cu soare si nori grasi si cu un copac mov – un fel de Jacaranda – in fata la Carturesti.

Ma gandesc obsesiv la anul 2001, vreau sa vad Blindness si Doctor House si citesc o carte noua de Orson Scott Card, care sper sa fie de calibrul lui Ender.

Cum v-ati petrecut 1 mai muncitorescul?

Blindness (2008) – dupa “Eseu despre orbire” de Jose Saramago

Edit: Am vazut Blindness. Filmul urmeaza foarte fidel linia cartii si pot sa spun ca personajele si locurile sunt intocmai cum mi le-am imaginat. Lipseste partea de reflectie asupra evenimentelor si poate ca sotia doctorului devine prea mult o wonder woman, personaj mai mult decat persoana, iar doctorul doar o schita care nu se sustine in lipsa sotiei.

Pana la urma, daca stau sa ma gandesc, desi faptele si eroii corespund perfect in carte si film, filmul – care ar trebui sa le “dea viata” – ii transforma in personaje, iar cartea le lasa libertatea sa se construiasca mult mai bine ca fiinte umane, ca persoane. Si astfel, privim filmul ca pe o poveste distopica, fruct al unui preaplin de imaginatie, dar citim cartea ca pe o potentiala realitate care ne priveste personal, deoarece se adreseaza direct conditiei noastre umane si permite identificarea  cititorului cu personajele captive in ceatza alba.

Daca nu as fi citit cartea, nu as fi inteles filmul altfel decat ca o poveste SF grotesca, cu final deschis.