Autobaza, bat-o vina

De cand conduc am intrat intr-o lume de barbati. O lume de-aia naspa, transpirata la subrat, cu burta de bere si glume de autobaza, in care trebuie zilnic sa ne batem in cojones.

Ieri, iesind din casa pe la 3, aud un muncitor de la constructie cum striga catre altul:

- Auzi, ba, a cui e Skoda aia Fabia lovita din parcare?

Celalalt, care e un baiat foarte tanar, finut si cu mult bun-simt, s-a fastacit si-a mormait:

- Nu stiu cine a lovit-o.

Dupa cum va puteti imagina, imi sarise inima. Skoda mea lovita? Pisicuta mea, lumina ochilor mei? Dar discrepanta dintre intrebare si raspuns si atitudinea jenata a baiatului cu bun-simt m-au facut sa suspectez ca e o gluma. De aceea am iesit ca si cand n-as fi auzit nimic, am aruncat o privire spre pisicutza care parea frumoasa ca de obicei (thank God pentru vederea periferica!) si-am plecat in treaba mea, care nu includea masina.

La intoarcere, dupa ce m-am asigurat ca muncitorul gras si transpirat se tirase, am dat ocol masinii pe toate partile, dar e ok.

De cand conduc vreau enorm de tare sa emigrez.

Strada Ingusta (El carrer Estret)

Cea mai ingusta strada din Bucuresti se numeste Petre Marinescu si se gaseste in Rahova. Are 198 de cm, zice o sursa online, iar masinile care au ambitia sa treaca pe-acolo trebuie sa-si plieze oglinzile. Acum eu cred ca Tico ar trece fara probleme, dupa ce l-am vazut ieri cum s-a strecurat la semafor pe o banda de dreapta absolut minuscula!

Cea mai ingusta strada din Europa insa e strada Sforii din Brasov, celebra strada a Sforii, pe care daca mergi cu mainile intinse in lateral poti sa atingi ambele laturi. Mie mi se pare mai mult un culoar decat o strada :)

Si totusi cea mai ingusta strada din literatura nu e nici una din cele doua, ci pare a fi strada Ingusta din Torrelles; o strada unde carele cand trec ating cu incarcatura de fan peretii caselor, iar automobilele nu pot trece decat daca se cocoata cu rotile pe trotuar. Ca un facut, pe strada asta locuiesc cele mai bizare personaje: veterinarul-fara-nume care ne spune povestea; ceasornicarul Massaguer cu un mare talent artistic, dar incapabil sa-si satisfaca nevasta; Joan-cat-e-ceasul si magarusul Baldiri, pe care-l tine in casa si-l rasfata ca pe un animal de companie; opincarul Epifani Pujol si cainele Murillo si altii inca… niste oameni cu nume ciudate :-) pentru care viata se scurge lent si previzibil asa, ca la tara si care devin personajele unei carti care se vrea o oglinda purtata pe drum, asa cum cere canonul romanului realist.

Cartea a aparut la RAO, o gasiti in librarii si m-as bucura s-o cititi pentru ca e tradusa de mine :-)

Nu inteleg

Soferii care claxoneaza cand te depasesc desi tu mergi pe banda ta cu viteza cu care merge banda.

Soferii care intra din stradute laterale in sosele de 3 benzi fara semnal, fara sa se asigure, pe principiul “ma infig si n-o fi ala prost sa dea in mine”. Dar e si mai tare cand, o data intrati la nesimtire asa, se apuca sa tricoteze benzi, ca deh, i-a nascut mama cu covrigul in mana. Si dupa atata fataiala (fara semnal, ca ei sunt meseriasi), nimeresc la semafor tot langa tine. Mare scofala au realizat!

Maniacii care dau flashuri pe autostrada la 13o-150 la ora.

Masina a 10-a din coada care da claxon cand se pune semaforul verde. LOL.

Soferii care fac stanga si dreapta de pe toate benzile, fara semnal. Nu ghicesc ganduri.

Taximetristii carora nu le merg diverse lampi, intre care luminile de frana lipsa ma deruteaza cel mai mult.

Taximetristii care se ataca cand mergi pe banda a doua si nu se lasa pana nu se baga in fata.

Dar imi plac:

Soferii care nu claxoneaza cand opresc la trecerile de pietoni si la galben.

Soferii de orice masina, de la jeep la taxi, care ma lasa sa schimb banda cand dau semnal, ori imi fac flashuri sa trec cand ies de pe vreo straduta.

Soferii care conduc frumos, regulamentar, cu toate franele si semnalele necesare, de iti face placere sa mergi o sosea intreaga in spatele lor.

Soferii calmi. Nu sunt asa de multi cum mi-as dori, dar e placut sa-i intalnesti.

E mult mai usor sa conduci pe Transfagarasan decat in Bucuresti, dar tot imi place.

Culori

Masina a mancat ceva kilometri in uichendul asta. Am fost la Sighisoara, cu oprire la Sibiu si intoarcere pe Transfagarasan. Am vazut pentru prima data Curtea de Arges, barajul de la Vidraru si tot felul de locuri despre care citeam in “Povestiri istorice” vol IV, cand eram mica!

Am inceput sa cred ca orice oras care nu e Bucurestiul e minunat. Si daca are si ceva deal/munte, e perfect.

La Sighisoara era paradisul cerceilor si-al muzicii celte, de aceea am propus ca in loc de “medieval” sa i se zica acestui eveniment anual “festivalul celt-ceilor.” Ai putea crede ca-n evul mediu lumea n-avea alta grija decat sa cante la cimpoi si sa-si arunce si ultimii bani pe cercei handmade din cupru, fimo, pasla, piele, coaja de porticala, lut si alte materiale neconventionale. Intrarea a costat 10 lei, 10 lei un kurtos kalacs de la care nu m-am putut abtine si 10 lei orice pereche de cercei (erau si cu 6 lei, dar le-am descoperit mai tarziu). Mi-am luat doar o singura pereche, niste nasturi din piele superbi si-am primit o alta pereche de la Livia – niste cercei absolut geniali in forma “lamailor” de incepator de pe masina: un cerc galben cu semnul exclamarii pe ele. Super tare a fost ca printr-un sat din Arges m-a oprit politia si-am coborat ca o smechera cu lamaile in urechi din masina cu lamai :) Si ce sentiment cand m-a intrebat a cui e masina sa zic: “a mea!” :) Madalina presupune ca m-a intrebat pentru ca par mai mica decat varsta reala. M-am hotarat sa declar de-acum inainte 24 de anisori :))

In Sibiu erau niste nori superbi, de aceea tot Madalina i-a zis “orasul cu cer” si ne-am gandit cat de frumos ar fi sa locuiesti pe o strada care sa se cheme Strada cu Cer. Tot in Sibiu erau turisti multi, case frumoase si muscate la feresti.

Cel mai mult la Sighi (unde anul asta am fost prima data la festival, cam tarziu cred) mi-a placut ca fiecare era imbracat in felul lui, unii mai fistichii ca altii, ca se amestecau tricourile cu burta cu costumele gen Wilma Flintstone si rochiile de domnita medievala, ca femeile aveau palarii frumoase si toata lumea era intr-un mood de vacanta foarte dragut. Am avut un sentiment de strainatate prima data cand am ajuns in piata Cetatii – multimea de oameni diferiti, scena, muzica mi-au adus in minte -simultan- si noaptea de la Lisabona cand am ascultat la un colt de strada o trupa cantand samba, cu cea mai gravida solista pe care am vazut-o vreodata si excursia la castelul din Buchs, in Elvetia, cand am urcat tot asa niste stradute neasfaltate pentru a vedea o cetate medievala.

Uichendul viitor se pare ca va fi marea; militez pentru Balcic.

Bg pcrl

Buna ziua, sunt tot eu. Bg pcrl in ea de depresie si revin, cu tot cu pofta de mancare! Pe aragaz se fieb ciuperci pentru supa crema pe care o asteapta Livia (sau care o asteapta pe Livia, nu m-am hotarat!), in cuptor se coc cartofi cu branza, cascaval si ou, avem gauffre cu inghetata si cola rece de la frigider. Am inchis toate usile, am tras jaluzelele si baraie placut aerul conditionat. Ca bonus de la univers, la radio canta Depeche ;)

Ma apuc de calcat in aceasta atmosfera de tihna domestica in vreme ce pe dvd ruleaza un documentar despre Paris.

Am senzatia ca am luat o hotarare :> O exprimare amabila, typically me: o hotarare se ia sau nu se ia, iar eu am luat-o. I’m afraid I’ve made my decision. Multumesc parintilor, prietenilor si lui Dumnezeu. Ca la Oscar.

Estoy de vuelta. Ha sido breve.

Pe cine si cate carari

Eu nu plec nicaieri (inca), dar blogul ia vacanta. E momentul sa taca, pentru ca de la o vreme vorbeste in gol. Stiu ca Livia citeste :) si uneori ma gandesc ce sa mai scriu/storc din mine numai ca sa aiba ce citi. Dar enough is enough. E suficient de greu sa fii Chris/Smilla in perioada asta, ca sa mai trebuiasca sa si povestesti. In continuare citesc (Murakami). In continuare conduc (mi-a sarit un pieton in fata… avea un pepene mare in mana si cred ca-i luase mintile. Noroc ca aveam viteza mica si piciorul pe frana!) In continuare nu am bani si ma simt ultimul om.

In continuare sunt optimista. Doar ca am trei probleme: nu am inspiratie, nu am bani si de la o vreme nici foame nu-mi mai e. Urmatorul pas e sa tac. Si, cum zice mama, “daca tace Christina inseamna ca e bolnava.”

Sunt bolnava. Dar ma tratez.

La salina and beyond

In uichend am fost  la salina, unde mi-au placut leaganele si balansoarul, statuile de sare, frigul (12 grade), ecoul (recuperabil in pasaj la Obor, dar parca nu chiar asa impresionant ca in mina de sare de 52 de metri inaltime :)) si aerul. Mi-a mai placut foarte mult drumul, pentru ca am condus si a fost superguay si mi-a placut ca a fost Livia sa faca poze, pentru ca mie mi-ar fi iesit strambe, iar ei ii ies foarte bine!

Dupa Slanic (Prahova) am fost la Cheia si nitel la Brasov, prilej sa trecem prin localitatea Sacele, despre care am auzit multe in ultimul an :D

A fost frumos si am invatat multe, dintre care lectia cea mai importanta a fost ocolirea gropilor pe centura Ploiestiului!! Pe noapte :D O, da. Drumul Sinaia-Buc nu mi s-a parut niciodata mai scurt :)

Poze, dupa cum urmeaza:

O carte-fenomen: Vraciul

Pe vremea cand eram prieteni cu marele popor sovietic, eram buni amici si cu polonezii de la care luam filme si carti. Stiam ca Pane inseamna Domnule si citeam cu totii Vraciul.

Vraciul era, in copilaria mea, un fenomen aproape la fel de important ca Shogun si alte cateva carti care circulau prin toate cercurile sociale si le comenta toata lumea, indiferent de sex sau opinie politica. Viata sarmanului profesor chirurg care-si pierde nevasta, fetita si memoria si traieste douazeci de ani ca vraci intr-un sat din nordul Poloniei ne impresiona pe toti, pe fiecare la nivelul lui de intelegere. Eu eram uimita inca de pe atunci de fenomenul amneziei – cum poti sa uiti cine esti? Si daca uiti cine esti, devii altcineva sau ramai tot cine erai, doar ca nu mai stii? Argumentele pledau pentru prima varianta. Profesorul Rafal Wilczur printr-un furt de identitate a devenit taranul Antoni Kosiba si ma obisnuisem asa de bine cu el ca parca nici nu ma mai interesa sa-si recapete memoria. Imi placea discrepanta intre aspectul lui barbos, neingrijit si finetea cu care punea la loc oase si opera bolnavi. Imi placea sa-i surprinda pe oameni cu cunostintele lui de medicina, care nu se stia de unde ii veneau. Aveam satisfactia cititorului care a primit mai multe informatii decat personajele si care se simte puternic pentru ca stie ca Vraciul, Antoni, e de fapt Profesorul Wilczur.

Am citit cartea acum mai bine de 15 ani si acum vreo 2 mi-am cumparat-o de la un anticariat, pentru ca stiam ca-mi placuse. Aseara am luat-o din biblioteca s-o rasfoiesc. Are 600 si ceva de pagini si nu am adormit pana nu am terminat-o. Se lumina de ziua, muncitorii isi incepusera lucrul la constructie, iar eu inca nu puteam sa adorm de bucurie ca mi-am cumparat-o, ca am citit-o si ca o carte atat de frumoasa mi-a taiat calea pe neasteptate. Tadeusz Dolega Mostowicz a fost un Dickens al vremii lui: scriitor celebru inca din viata, care-si castiga banii numai din scris si publica cate doua romane pe an. De invidiat imaginatia lui si poate si disciplina. Cu tot realismul [si "samanatorismul"] ei, cartea nu e niciodata plictisitoare, ba chiar se joaca excelent cu imaginatia si emotiile cititorului, iar Rafal Wilczur este un personaj statuar, aproape o icoana, un Jean Valjean polonez, pentru care sensul vietii il constituie filantropia, un Doctor House mizantrop si nesuferit, care face bine si nu vrea sa vorbeasca prea mult despre asta.

Mai ales in primul volum, in “Vraciul”, mi-a amintit mult de Jean Valjean (pe care il vad de cand am citit cartea cu chipul lui tataie, nu stiu de ce, iar uneori peste el se suprapunea figura lui Jean Marais): respins de lume, nimeni nu are nevoie de el, traind in conditii potrivnice care ar fi facut un caracter mai slab sa devina hot sau criminal (si amandoi ajung sa fure la un moment dat), se intoarce totusi spre aceasta lume ca sa-i faca bine. Si, desi e iubit, respectat si toata lumea il binecuvanteaza pentru binele pe care-l daruieste, inima lui e rece si singura  pana o intalneste pe Marysia (iar Jean Valjean pe Cosette) – copila care reuseste sa-i deschida sufletul, dar il paraseste curand si fara remuscari pentru a se marita cu un tanar de varsta ei. Si da, la galeria personajelor din carti de care am fost indragostita trebuie sa-l adaug pe Leszek Czinski!

In al doilea volum, profesorul e deja o legenda si un supraom. Pana si caraghiosul de Jemiol, ale carui discursuri le saream cand eram mica pentru ca nu intelegeam o iota si cu care acum m-am delectat teribil, este mai uman si mai firesc decat el, chiar daca ramai cu frustrarea ca nu ti se dezvaluie si misterul lui. In al doilea volum, profesorul e urias, atat prin statura, cat si prin caracter si atitudine. Nu mai exista decat pentru a face bine altora, iar acesti altii nu sunt filfizonii de la oras, care-au uitat sa asculte natura si colcaie toti in mizeria fizica a betoanelor si-n cea morala a intrigilor si calomniei, ci oamenii simpli din nordul Poloniei, satul unde Antoni Kosiba si-a descoperit talentele de “vraci” si cu asta o frantura din vechea identitate. Reapar personajele cunoscute in prima carte – cu o singura exceptie, bizara dealtfel: parintii lui Leszek, despre care aflam ca au murit. Hmm, daca intre volumul 1 si 2 au trecut doar 3 ani, iar Wilczur e in plina putere (ba are si o doctorita colega care vrea sa-l ia de barbat, vezi House-Cameron), parintii lui Leszek ar trebui sa fie la fel de ok. Dar, pe de alta parte, inteleg ca incurcau actiunea povestii, Intors in Radoliszki, n-ar mai fi putut sa traga la moara lui Prokop Mielnik – ar fi trebuit sa se duca la cuscri! Pe de alta parte, cuscrii ar fi putut sprijini cu banii lor construirea dispensarului. In fine, m-a mirat moartea lor asa, dintr-o singura trasatura de pix. Parca pentru ei timpul a trecut altfel decat pentru Wilczur. :-)

Ei, daca ieri nu deosebeam tarile baltice, acum stiu ca Vilnius e in Lituania, pentru ca oamenii din Radoliszki se duc adesea la Vilnius cu treburi sau la studii, fiind mai aproape decat Varsovia.

Si sunt impresionata de gratia si talentul cu care e tradusa cartea (pentru asta trebuie sa-i multumim domnului Ion Petrica), de cuvintele frumoasa pe care le-am redescoperit acolo, de cat de curgator suna totul, de stil. Orasul vorbeste si suna altfel decat satul; presa are limbajul ei si moara are limbajul ei, iar Jemiol/Obiedzinski este un tur de forta in sine, cu discursurile lui care amesteca referinte culturale, limbi vechi si noi, idei filosofice si alcool.

N-am mai citit 638 de pagini intr-o noapte de foarte multa vreme cu atata placere.

La fille de joie est belle

Pe B1 TV am vazut un mic documentar despre  Edith Piaf si-mi doresc si mai mult sa merg la Paris :)

I’m following Barack Obama

In lumea ultramoderna totul e interconectat pe autostrada informationala. Cate clisee intr-o singura propozitie! Azi am invatat ca modurile predicative sunt tari si alea nepredicative sunt cam neputincioase ele asa si le trebuie o carja, aka verb auxiliar ca sa le iasa si lor de-un predicat. Sunt fan gramatica repovestita pe intelesul tuturor.

As vrea sa citesc continuarea de la “Amintirea pamantului” de Orson Scot Card, dar nu mai apare!

Azi am vazut ultimele 2 episoade din House, sezonul 5, pe care le aveam din mai. Doesn’t time just fly? In continuare nu-mi place de Anne Dudek si nu agreez relatia House-Cuddy. De cand ma uit in paralel la sezonul 1 pe TVR, o vreau pe Stacey inapoi! Oricum cu House la casa de nebuni (gotic asezamant i-au gasit!) sezonul 6 se anunta bizarissim.

Azi am facut empanada gallega de atun si a iesit exact ca la mama ei acasa, ceea ce m-a bucurat si m-a intristat, pentru ca e minunat ca o pot reproduce atat de bine asa departe, dar oarecum as fi preferat sa nu se poata. Mda.

British Council se inchide pe vacanta. Am imprumutat fix 11 materiale de la ei azi. Dintre care doua sunt seturi de trei carti. Adica 15 carti in total. Nu, nu eram cu masina. M-a dus o doamna cu taxi. Doamnei i s-a oprit motorul. Dar s-a bucurat si mi-a multumit pentru 1 leu bacsis. Criza ne reduce din pretentii.

E ora 3 si nu mi-e somn. Nu mai beau expresso seara! :)

Optimism 2009

In curand se face saptamana de cand am fost la Optimism 2009, un eveniment sponsorizat de pufuletii Gusto si organizat de Evensys (sau Eventive? n-am inteles diferenta) si de Cristi Manafu. Desi mi-a luat o ora sa gasesc un loc de parcare in P-ta Romana si-am parcat in cele din urma hat-hat, la catedrala Sf. Iosif (!), totusi m-am prezentat la intalnire cu optimismul intact si nici Bobby Voicu cu-al sau dramatic “toate proiectele sunt menite sa esueze” nu mi l-a putut zdruncina. Mai ales ca exista si o latura optimista a prezentarii lui: chiar daca proiectul nu-ti reuseste, e important sa inveti din pasii pe care i-ai facut si sa te bucuri de oamenii pe care i-ai cunoscut lucrand la el. Si, evident, sa mergi mai departe. Pana ce vei ajunge sa-ti atingi visul de a face inconjurul lumii… and beyond. Mi-a placut de Bobby Voicu.

Asa cum comenta si Sandra, a fost o intalnire la care oamenii au venit foarte bine pregatiti, cu prezentari la obiect, fara “umplutura” si speakeri la care sa motai asteptand sa treaca mai repede cele 15-20 de minute care le sunt alocate. Eu cred ca a fost o intalnire la care au venit numai cei care-au vrut sa vina si pentru ca au vrut si pentru ca i-a interesat subiectul si prezentarile au fost foarte reusite. Idei principale din fiecare prezentare au scos Gabitz si Miruna si multi altii… asta e dezavantajul cand scrii la aproape o saptamana dupa :)

Veneam de undeva si trebuia sa ma duc undeva seara, asa ca am mers cu masina. Gresit, pentru ca parcare ioc! De unde-am parcat pana la Howard Johnson puteam lejer sa iau autobuzul vreo 2 statii, dar, hey, nu zic toate revistele la moda ca tre sa lasi masina two blocks away ca sa faci miscare? Eu am observat (fara misto) ca de cand am masina imi place mult mai mult sa merg pe jos. Si merg asa ca o turista, cascand gura la casa si la pomi si la fluturi si la masini si la semnele de circulatie si la locuri de parcare in care-as putea incapea si la latimea strazii si la inaltimea bordurilor.

Eu dac-as fi facut prezentare la Optimism (ceea ce mi-a trecut prin cap, dar n-am infaptuit din lipsa de organizare) as fi vorbit despre energia pe care mi-o da faptul ca mi-am invins teama de condus! Si cat de mult am invatat de cand conduc si cate chestii observ carora inainte nu le dadeam atentie si ce chef am sa invat si alte lucruri de care mi-e frica. Si cum fiecare gand optimist conteaza :)

Nervi de vara

Nu se lasa descusuti nervii astia de vara. Doar stau pachet acolo, in capul stomacului, si incearca sa-mi spuna ceva, sau poate nu incearca. In ciuda oricarei evidente, ma anesteziez cu Afirmatia:

Every day in every way I’m getting better and better.

Iar faptul ca de 2 zile ma dau cu bicla de la Cicloteque prin oras (Doamne, ador sa merg pe bicicleta! desi sper sa nu mai inchiriez de la baiatul de ieri, care a fost foaaarte nesuferit si passive-aggressive) si ca azi muncitorii nostri din curte asculta Cesaria Evora si nu manele (oh da!!!) si ca I love driving my lovely Skoda :x:x ar putea sa dovedeasca adevarul Afirmatiei, nu?

Ma otelesc si pornesc la lupta cu sistemul bancar. Am de anulat un card de credit si tin cu dintii de el, ca ulii. Dar vom invinge!

De pe blogul doamnei Rodica Chirculescu, un citat care-mi place:

We are what we repeatedly do. Excellence, therefore, is not an act but a habit.
Aristotle

As vrea sa-mi schimb atat de multe obiceiuri, incat ma sperii si raman asa cum sunt. :)

Leapsa pe cititelea (de furat)

Am furat o leapsa despre carti de la Moonlightblues. Si-am mai furat de -acolo si niste titluri de filme si carti pentru lista de vacanta. Si-am sa revin :)

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?

Jose Saramago, cu aproape tot ce a scris. Milan Kundera, idem. Desi, daca stau sa ma gandesc, poate cel mai des apare Georges Simenon si-al sau Maigret.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?

Saramago – Toate numele (am 2 exemplare in 2 limbi diferite). La fel am si Wuthering Heights, Razboi si pace (da, am “Война и мир” in rusa!), Lupul de stepa si inca cateva.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezată în secret?

De Heathcliff, enorm. De Rhett Butler. De Mirona (“Cartea Mironei”, de Cella Serghi). De domnisoara Smilla, de la care mi-am luat numele. De Victor din “Ciresarii”.

4) Ce carte ai citit cel mai des?

“Mizerabilii”, de Victor Hugo. Ii recitesc in fiecare an de cand eram prin clasa a VI-a. Am acelasi obicei cu “Ciresarii”, “Cartea Mironei” si “Sfarsit de capitol”, de Galsworthy. Si cu “Xenocidul” si “Vorbitor in numele mortilor”, de Orson Scott Card.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?

“Steaua KET”, o carte cu povesti SF scrisa de un rus, A. M. Beleaev. Imi mai placea “Scorpionul”, tot de un rus scrisa, cu comunisti si spionaj, foarte palpitanta. Eram fana rusi. Mi-aduc aminte din aceeasi perioada de Maxim Gorki, de Arkadi Gaidar si de cele 1001 de nopti.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Vreuna de self-help de 2 bani. Nu-mi aduc aminte de vreun roman prost.

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Fara indoiala “Moab is my Washpot”, al lui Stephen Fry. Dar mai sunt si altele – aici le-am incondeiat pe toate.

8 ) Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?

Am obligat multi oameni sa citeasca “Ignoranta” lui Milan Kundera. O ador. Acum n-as mai obliga pe nimeni sa citeasca nimic. Dar fac mereu recomandari si ce se prinde, bine.

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?

Nu stiu dac-am citit vreun Nobel, in afara de Jose Saramago. Dar eu l-as premia pe Kundera.

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?

Cartea Mironei si Panza de paianjen.

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?

N-am, dar am un vis straniu de cand eram fana Cranberries. Am visat ca ieseam in curte pentru ca se auzea o muzica ciudata si, ce sa vezi, de la poarta venea spre mine Dolores O’Riordan cantand la o vioara… si era un cantec asa sfasietor, incat eram convinsa ca prevesteste ceva rau… era imbracata in negru, iar eu ma facusem toata mica, devenisem transparenta, aveam pielea de gaina la auzul acelei muzici si o priveam trecand pe langa mine, pana a disparut. A fost bizar, pentru ca efectiv am simtit ca ne aflam in doua planuri paralele.

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Ohoho, tone de self-helpuri de la Salome si Stephen Covey pana la cei mai de duzina adepti ai puterii subconstientului si tone de chick lit, de la Bridget Jones pana la Jodi Picoult. Si totusi inca imi place de Marian Keys.

Si mai citesc multa literatura politista – printre preferati Rodica Ojog-Brasoveanu, Agatha Christie, Georges Simenon, Maurice Leblanc (Arsene Lupin – iata alt erou de care am fost amorezata!), Conan Doyle (cine poate sa uite degetele lui Sherlock Holmes?).

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?

“Sotron”, de Cortazar (pe care nu l-am terminat). “Lupul de stepa” si “Jocul cu margelele de sticla”, pe care eu le numesc “cartile care ma refuza.” Orice de Rushdie, pe care n-am rabdare sa-l citesc. Iar din tinerete mi-aduc aminte ca m-am chinuit enorm cu “Moby Dick”, cu Dickens (pentru ca-l uram) si cu Borges (pentru ca mi-era greu sa-l patrund).

14) Preferi autorii francezi sau ruşi?

Dintre clasici adica? Prefer autorii buni.

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?

Milton. Am adorat “Paradisul pierdut”.

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

Faptul ca orice carte se termina si doar o data poti s-o citesti “prima oara” :-)

17) Care e romanul tău favorit?

Mizerabilii.

18) Joci ceva?

Fishdom :)

19) Povestiri scurte, schiţe?

Da, in special SF-uri. Sunt fan univers, stele si galaxii. Dar citesc cu mare placere povestirile lui Cortazar. Si pe Mircea Cartarescu.

20) Non-ficţiune?

Da! Stephen Hawking, multa psihologie, neurologie, cosmos si galaxii, cutting-edge science si religie. Si, uneori, un pic de arhitectura si vietile celebritatilor (Edith Piaf, Katharine Hepburn).

21) Scriitorul favorit?

O lista in crestere, care-i cuprinde pe Kundera, Saramago, Stephen Fry, Victor Hugo, Jennifer Johnston, Orson Scott Card, Theodore Sturgeon, Emily si Charlotte Bronte, Oliver Sacks si P.G. Wodehouse.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Hesse, dar spun asta de ciuda ca nu-l pot citi!

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Trilogia lui Ender.

24) Şi…acum ce citeşti?

O carte senzationala despre stiinta si creationism de Edmond Constantinescu, “Dumnezeu nu joaca zaruri”, plus “Ghidul autostopistului galactic”.

Marele absent din raspunsurile mele e Terry Pratchett. Il rog sa ma ierte si-l asigur din nou de toata admiratia si dragostea mea.

Cine vrea sa preia leapsa?

Inmatriculari is fun + Smilla in trafic

Inmatriculari auto – cum sa-ti pastrezi simtul umorului

1. La informatii si la xerox

Cand doamna de la ghiseu incepe sa zbiere la tine, “V-ati intors? De ce n-ati intrebat tot de prima data? Pai cum ar fi sa vina toata lumea sa ma intrebe de 100 de ori?” iti vine sa o iei frumusel de zulufii de la ceafa, s-o ridici la nivelul ochilor tai [picioarele i se zbat in aer, subtirele si ridicole] si sa-i suieri: “Cucoana! Esti la serviciul de Informatii. Treaba ta e sa oferi informatii. Aceleasi sau altele. Acelorlasi oameni sau altora. O data sau de o suta de ori. Iti urasti jobul? Iesi-la-pen-si-e!” Dar bineinteles ca n-am facut asta. I-am zambit dulce si i-am zis: “Imi pare rau, e prima masina, sunt aici prima oara si, sincer, nu stiam ce sa intreb de la inceput.” Asta m-a ajutat pe mine sa raman calma si breezy, cand madam a urlat din nou: “Si inainte sa veniti la mine ati citit pe stalpi? Ca sunt toate informatiile afisate pe stalpi!” “Fiti draguta, i-am zis, transcrierea transmiterii proprietatii n-am gasit-o.” Se pregatea o noua izbucnire, dar a intervenit colega (cu care mai adineauri se certa): “Acolo, in dreapta, vedeti pe stalp, e modelul de cerere si toate actele.” “Va multumesc mult de tot!” i-am zis, de parca tocmai ma traversase in siguranta strada, printre masini pornite sa ma calce.

Nu pot sa va descriu uitatura jumate scarba-jumate dispret a doamnei de la informatii, care n-a mai apucat sa-si scuipe izbucnirea de furie si a canalizat-o toata in privirea de good-bye pe care mi-a aruncat-o.

Stalpul, prietenos, m-a informat ca am de platit trei taxe in trei locuri diferite (!) si ca-mi trebuie oarece xeroxuri dupa hartiile cu care venisem inarmata. Am iesit in soare, sa caut un xerox. Armata de tigani de la poarta atata astepta: “Inmatriculari auto? Acte, dactilografie, RCA, xerox, domnita?” “Xerox, multumesc,” am zis ca la serviciul clienti, cand trebuie sa apesi o tasta pentru fiecare optiune. “Xerox, traversati vizavi peste drum, la parter. RCA nu doriti, dactilografie, acte auto, contracte?” “Nu, multumesc.” Pornesc sa traversez si langa mine se infiinteaza un flacau inalt, in tricou galben: “La xerox mergeti? Permiteti-mi sa va insotesc!” “A, nu, stati linistit ca ma descurc; n-am decat de traversat. Dar va multumesc mult,” i-am zis cu acelasi ton sincer (si nu e doar tonul! chiar ii multumeam mult. Dar n-aveam chef sa-i dau zece mii doar ca sa ma traverseze, pentru ca asta astepta).

Vizavi peste drum era un fel de intreprindere de ceva. La receptie, o doamna inalta, carunta, cu mare prestanta. Glont la ea m-am dus,

Inmatriculari Auto sau cum stam cu simtul umorului

Stau bine cu simtul umorului, va spun de la inceput. De aceea aventura de azi a fost asa, un joc, un quest in urma caruia m-am ales cu un talon si-o carte a masinii pe numele meu. In limbaj de specialitate se numeste “Transcrierea transmiterii dreptului de proprietate” si locul faptei e sediul mare al politiei de pe soseaua Pipera.

Intr-o salbaticie presarata cu intreprinderi comuniste, firme capitaliste, ciulini si gherete de Dactilografie acte auto se inalta mandra cladirea Politiei Rutiere, sectia de permise, inmatriculari si examene auto – o cladire a carei destinatie initiala era de spital al manastirii Christiana si care ulterior a devenit un sanctuar al legii umane. Mare, spatioasa, cu aer conditionat, toalete curate, automate de sucuri si produse alimentare, cu parcare mare si un sistem de bonuri care functioneaza mai bine decat la agentia CFR, Politia Rutiera m-a impresionat cu calitatea serviciilor. Asta pana a inceput sa zbiere doamna de la relatii cu clientii si sa se certe cu colega, ca de ce aia nu da informatii si o lasa pe ea cu tot greul :))

-va urma-

Ice Age 3D si Pandavision 6D

Noile tehnologii ruleaza. Watching movies has come a long way, de la filmele alb-negru cu Raj Kapoor din copilaria mea pana la Ice Age 3D, unde genele veveritei par de matase si mamutii sunt atat de fluffy ca-ti vine sa-i mangai pe trompa :x

Am fost la Liberty Center – Rahova azi ca-n excursie. De cand sunt in vacanta urla totul in mine sa plec din Bucuresti (si n-au trecut decat doo zile de vacanta! Pur si simplu nu concep vacanta de stat acasa si mi-e dor de Spania in fiecare clipa… I am weird, o spune si Melissa). Mda. Deci ca-n excursie, ca prin zona aia nu ajung decat o data pe an si atunci doar in trecere. Foarte tari mi s-au parut scarile rulante: abrupte si inalte, cam ca la catedrala din Sibiu, doar ca nu asa de scary. Foarte tari restaurantele, am mancat azi de-am spart; enorm cheltui pe mancare… dar de maineeee… MOROCOVI, FRATE!

Meli zice ca e psihologic motivant sa-ti iei angajamente in fata unui grup de oameni. Pentru mine e fix frectie, pentru ca daca azi promit ca nu mai fumez si maine ma apuc la loc, asta e, oameni suntem. Deci sa zicem ca azi promit ca nu mai mananc decat lucruri sanatoase. Macar maine :-))

In fine, nu despre mancare era vorba, ci despre filmele 3D. Sunt fan 3D. La 6D recunosc ca mi-a fost frica si mi-am scos okelarii cand a venit spre mine un ditamai sarpele. Dar a fost tare ca se miscau scaunele si te stropea si sufla aer pe la picioare si tot felul de efecte. Insa 3D… superb! Peisajele, animalutele, turturii si lava, totul foarte frumos si foarte viu, asa, te implica mult mai mult decat un film 2D si e mult mai frumos. Si mi-a placut de Buck :X:X:X mi s-a parut asa un fel de Capitan Ahab, care nu stie sa existe fara Moby Dick-ul lui. Plus ca accentul britanic e cel mai sexy din univers.

Dap, filmul la cinema has come a long way. Prin cate gradini de vara nu m-a carat tata in copilarie, sa vad filme pe care nu le intelegeam, cu titluri bizare gen “Transamericaexpres”, la cate amfiteatre de la mare n-am fost sa vad aceiasi 7 Samurai si intoarcerea cocorilor… si acum asta! Cand am ajuns acasa mi s-a parut fad televizorul de atata 3D ce aveam in cap.Si nu, nu m-am uitat la inmormantarea lui Michael Jackson, nici la clipurile omagiale de pe toate canalele, nu mai vreau sa ascult Michael din toate radiourile si difuzoarele, imi pare rau ca a murit, dar imi repugna isteria si circul.

Faza nasoala la Liberty Mall – la casa de bilete era un pliant care glasuia cum ca Martea orice Film costa doar 15 lei. Ei bine, Ice age a costat 22 de lei, pentru ca acolo cu litere mici zicea ca directiunea isi rezerva dreptul sa aleaga filmele pe care le baga in promotia asta. Deci nu e chiar orice film, nu? :-S

CREAZA-TI PROPRIA PIZZA scria mare pe o firma din food court. Creaza cine-o vrea ca-mi creez eu pizza la ei, cand ei nu stiu sa scrie! Si ce-are una cu alta? Sunt buni la pizza, nu la gramatica. Doar ca eu sunt definitiv deformata profesional si am parerea asta ciudata ca ortografia spune ceva despre om.

Maine voi fi optimista si voi manca MORCOVI!

BAC 2009

Rezultate ciudate la Bacul de anul asta, dupa cum vorbeam si cu mama. Elevi foarte buni la nici un punct diferenta de elevi pe care abia i-ai vazut la fata pe parcursul semestrului. O ierarhie cu totul inversa, altfel decat ceea ce ne asteptam. Oare sa fie pregatirea, sau pilele? Si cat de aberant e un prof de istorie care da 4.95 nota unei persoane care are nevoie de minim 5 ca sa treaca?! Mi se pare o rautate gratuita.

Oricum, pentru elevii nostri de la a 12-a care au dat bacul – BRAVO! Ati trecut de cel mai greu examen din viata :) Iar nota pe care ati luat-o nu e o eticheta, ci doar o nota data de niste oameni mai mult sau mai putin motivati sa fie acolo, pe baza unor bareme mai mult sau mai putin tembele. Nimeni, niciodata n-o sa va mai intrebe de nota asta, deci nu va faceti multe ganduri pentru ea. Multa bafta la examenele de admitere si sa auzim numai de bine!

O sa-mi fie dor de voi…

Cosmetice

Plasturii de scos punctele negre de pe nas nu functioneaza.

Deodorantele de la Garnier mineral sunt geniale, dar se termina in doi timpi si trei miscari.

Cosmeticele de la Marea Moarta (-417 se cheama firma) care se vand in Unirea si Carrefour Orhideea sunt super misto. In acest moment am pe fata o masca de namol care-mi da senzatia ca mi-am atins visul si-s negresa, finally (cred ca-s inversul lui Michael Jackson, lol) si mainile imi miros a lotiune de corp cu mango si kiwi. Super misto, super hidratant!

Nimic altceva de adaugat decat ca-i multumesc Liviei… mult de tot! :x

Amar(nic)

Ma doare capul. Simt ca sta sa explodeze. La fiecare miscare a ochilor am senzatia ca vor sari din orbite, iar in ceafa ma apasa zeci de tone. Ma doare lumina alba a ecranului; mi se pare ca-mi trimite sageti direct in frunte.

E primul weekend din vacanta. O vacanta care a inceput deprimant, cu lacrimi si nervi, pentru ca jobul de vis e asa doar in imaginatia mea generoasa. Si totusi sunt recunoscatoare pentru oamenii pe care i-am cunoscut acolo.

Puzzle mail

In noaptea institutelor culturale am adunat bucati de puzzle din care am facut o adresa de e-mail la care am scris un mesaj. Iata-l!

In noaptea de foc si apa

Eram convinsa ca nu ajung la Noaptea Institutelor din cauza ploii, dar pe miezul noptii ploaia statuse si m-am hotarat sa merg la ICR. In anumite momente m-a batut gandul sa-mi caut de lucru la ICR si m-am gandit ca e o ocazie buna sa vad pe dinauntru sediul potentialului meu viitor job. Jam sessionul cu Harry Tavitian abia se incingea. In curte l-am vazut pe Andrei Plesu in pantaloni scurti. Fetele de la poarta aveau tricouri rosii cu ICR si sacose ecologice pe umar, tot rosii, tot cu ICR. In Institut era cald si confortabil. Pe panourile mobile lumea lipise poze cu Bucurestiul. Mi-a placut ideea. As fi vrut s-o vad si la Muzeul de Istorie a Bucurestilor, care sufera mult la capitolul creativitate.

De streasina Institutului (“istitutului”) Italian de peste drum atarna o semiluna. “I-or fi cucerit turcii!” radea prietena mea. Nici pomeneala! Era noaptea lunaticilor si sub clarul de luna se proiecta filmul “Luna e l’altra”, un joc de cuvinte simpatic. Nu stiu cata lume l-o fi vazut, pentru ca pe noi nu ne-a mai lasat sa intram in sala… filmul era oricum pe terminate. Am pornit spre British Council, Institutul Francez, Cervantes, Centrul maghiar si ceh… mancare peste tot (ce buna a fost tortilla de patatas! ce bun salamul unguresc!), sucuri, documentare, animatie, muzica, filme, lume mai multa sau mai putina, lumina mai multa sau mai putina si, deodata, in apropiere de Cervantes, foc! Ardea un bloc de birouri de la Armeneasca. Zborul din floare in floare dupa bobite de cultura s-a lovit brusc de realitate. Iar realitatea de flacari, fum si plastic topit parea un film – impresie accentuata si de multimea de operatori si cameramani adunati la fata locului, care mai de care incercand sa-si gaseasca o pozitie mai buna pentru a surprinde acele imagini senzationale pe care “le cere publicul.”

Ce nebunie! Nu ne venea sa credem ca arde o cladire noua. Stateam cu grija bisericiii Armenesti de alaturi. Ma amuza multimea de gura-casca curatei si tinerei de pe un trotuar (unii cu biciclete Cicloteque, semn ca erau si ei in turul Institutelor, altii angajati evacuati din cladirea in flacari), versus multimea de batranei, cupluri de varsta medie si pirande cu fustele infoiate de pe trotuarul de vis-a-vis. Erau doua lumi cu totul diferite, unite in contemplarea evenimentului noptii: focul!

…foc care era o vaga si indepartate amintire o data ajunse pe strada Popa Savu, hat-departe in nordul orasului, in transeele ce trebuiau strabatute pentru a accede la Institutul Polonez. Acolo era chiar racoare, lume in gradina cu varza calita si film la televizor. Prea frig ca sa ma opresc sa vad filmul, prea rece dupa emotia de adineauri. Dar ce cladire frumoasa!

In acest timp, la Institutul Francez se dansa pe ritmuri cubaneze si chiliene. Era lume multa in curte, veselie, agitatie, rumoare. Se vorbea in romana, franceza, spaniola, italiana. Se dansa cu foc! (!) Si vedeam in mintea mea, suprapuse, imaginea pompierilor care se zbateau sa infranga limbile de foc care ieseau pe geamurile cladirii de otel si sticla si pe cea a trupei de cubanezi cu instrumente populare si transpirati, care imprastiau in jur flacara pasiunii latinoamericane. Focul a fost eroul noptii.

Poate de aceea cel mai mult mi-a placut acest dans al vietii de la Institutul Francez, acele ritmuri care faceau inima sa-ti bata tare si picioarele sa se miste singure, zambetele solistului si-ale colegilor din trupa, placerea cu care cantau si pasiunea cu care se dansa in jurul lor.

Da’ si tortilla de patatas con cebolla de la Cervantes a fost suuuper-buna!

P.S. Ploua la Bestfest? Eu mi-am luat banii inapoi pe concertul Depeche si nici n-am sanse sa-i vad altundeva. Octavian, te invidiez!