Cand eram mica lucrurile erau simple din punct de vedere al datelor de nastere. Sarbatoarea incepea in ianuarie cu Sf. Ion, ziua lui tata de nume. Urma februarie: eu pe 1, tata pe 18. Urmau zilele din martie: tataie pe 11, Iulius pe 24. Pe urma faceam o pauza lunga pana-n septembrie: mama pe 3, mamaie pe 8. Intotdeauna m-a amuzat aceasta simetrie: ne aleseseram trei luni din an ca sa ne nastem toti, grupati, de parca ne-am fi vorbit.
Dar de ce – daca regula e cea bine-cunoscuta copiilor fete cu fete, baieti cu baieti - eu am nimerit in luna cu tata?
Cand eram mica mi se spunea foarte des ca seman cu tata, pana acolo incat daca cumva se trezea careva sa zica “cu mama semeni”, eu saream imediat, ofensata: “ba cu tata!” Era parte din identitatea mea sa seman cu tata! Mai ales ca avea mamaie pe perete o poza cu tata la 18 ani, tanar cu privirea visatoare si o mica panglica sic la gat… mai frumos ca Eminescu, ce mai! Normal ca-mi doream sa seman cu tata.
Cand eram mica mi-era frica de tata. Ca tuturor copiilor, mi se parea tata foarte inalt si negru. E drept ca avea parul negru si deja celebra carare, dar foarte inalt n-a fost niciodata. Totusi eu si acum asa mi-l amintesc. Mi-as fi dorit sa aiba mustata; cunosteam de la scoala un tatic cu mustata care era foarte bland si dulce cu copilul lui si ma gandeam ca poate mustata ii lipseste lui tata ca sa fie si el asa. Pentru ca tata era aspru. Iulius a zis-o; eu doar o simteam. Era adeptul “iubirii care mustra” si era (si este) un tip foarte critic. Cu greu ii intrai in voie si nici atunci nu stiai cat va dura fericirea. Era imprevizibil ca vremea; acum soare, acum furtuna. Eram convinsa ca-mi poate citi gandurile, de aceea ma feream din calea lui.
La scoala insa ma laudam cu tata, in celebrele dispute “tatal meu il bate pe tatal tau” :) Spuneam ‘tata e functionar’ cu aceeasi mandrie cu care-as fi spus ‘tata e ministru’. Mi se parea ‘functionar’ o culme a elegantei in materie de job, mai ales ca asociam functia cu locul de munca: un camin de nefamilisti frumos si bine intretinut, cu o gradina minunata, in care ma simteam ca in “La Medeleni”.
Pentru ca tata e pasionat de flori. In mana lui toate plantele infloresc si cresc minunat de frumos, iar el le ingrijeste cu multa rabdare. Dealtfel e un tip minutios si rabdator, capabil sa se concentreze mult timp pe chestii de mare finete (cand eram mica pasiunea lui era sa repare ceasuri) – lucru de care eu n-am fost capabila multa vreme si pentru care-l admir. E priceput la toate: repara, surubareste, schimba, reface, construieste si desface cu aceeasi placere si usurinta. E si foarte creativ cand vine vorba de aranjamente prin casa, de ajustari si adaptari ale spatiului, de curte… cred ca este ceea ce se numeste un gospodar, adica un tip sub mana caruia casa si gradina prospera.
Aceasta latura practica (pe care eu multa vreme am simtit ca n-o am, pentru ca o are el deajuns pentru toti!) am descoperit-o insa tarziu. In copilarie tata era poet si filosof! Recita cu aceeasi usurinta din Adrian Paunescu, Nicolae Labis sau creatiile proprii si ma ducea la Cenaclul Flacara. Colectiona citate, cuvinte de intelepciune pe care le gaseam in tot locul: pe carti, caiete, agende, pe harta lumii de pe perete pe care multa vreme am avut-o in camera si nu voi uita niciodata cat de bine mi-a prins, pe cartile mele de copii. Nihil sine Deo, glasuia o vorba, un om poate fi nimicit, dar nu invins, proclama alta. Quod licet Jovis non licet bovis. Nu intelegeam nimic din cele latinesti si asta ma enerva. Bine, nici din celelalte nu intelegeam de multe ori mare lucru. Aller Anfang ist schwer si die Gedanken sind frei erau doua pe care mereu le confundam din cauza sintaxei identice. Seara, inainte de culcare, imi recitam uneori pomelnicul de nume ciudate pe care tata le risipea prin caiete si carti: Seneca, Confucius, La Rochefoucauld [asta era greu!!], Democrit, Hipocrate, Jean Jacques Rousseau, Victor Hugo, Voltaire [citit, fireste, cum se scrie], la fel cum recitam numele tuburilor goale de spray pe care le pastram in baie, deasupra usii: Favorit, Rexona, La Cure, Golf Vital. Ma strivea si ma complexa maretia acestui tata care declama citate, canta cu o voce minunata (om bun, deschide-ne poarta, da-ne o coaja si nu ne goni), recita poezii, canta popeste in baie de nu mai puteam de ras, repara orice, stia totul, avea o multime de carti pe care nu ma indoiam ca le citise (intr-o vreme credeam chiar ca el le scrisese!! doar de-aia li se zicea “cartile lui tata”, la care nu aveam voie sa umblu!!)… era o figura mitica, chiar si in pantaloni scurti, cu niste picioare subtiri ca betele si papuci de casa. Tata era un erou.
As fi vrut sa aiba burta si sa se duca la pescuit duminica, dar el era zvelt ca un actor si ma suia in fata lui pe bicicleta si mergeam la strand. Cand il comparam cu alti tati, al meu parea intotdeauna altfel: mai frumos, mai destept, taios in replici si iute la manie, imprevizibil, imprevizibil si fascinant.
Am in minte si acum aceasta fascinatie pe care mi-o starnea cand eram copil. As fi vrut sa fiu ca el, dar simteam ca faptul ca sunt fata ma limiteaza teribil. Desi tata nu facea discriminari si m-a incurajat intotdeauna sa invat, sa fiu desteapta, sa citesc si sa cresc mental.
Au trecut de atunci multi ani, de care-mi aduc aminte cu amuzament si duiosie. A trecut turbulenta adolescenta, cu certuri si usi trantite; a trecut vremea castigarii independentei, vremea plecarilor singura de acasa, a negocierilor pentru un spor la banii de buzunar, a primilor baieti adusi acasa, pe care tata-i intampina, inevitabil, cu celebra intrebare: “Si? Ce planuri ai cu fata mea?” :))
A trecut intrarea in biserica adventista, botezul, convertirea, lungile discutii despre Biblie, predicile lui Edy, Arlusul, Popularul, sala Dalles si Polivalenta… au trecut iernile singure, cu mama plecata in Germania si eu acasa cu tata si Iulius, invatand sa gatesc, nestiind ce sa-i spun, tacuta.
Eram sigura ca l-am dezamagit, neputand fi asa desteapta cum se astepta el.
Eram sigura ca nu ma iubeste.
Dar intr-o zi, dupa multa vreme, m-am uitat la tata si nu mai era inalt si negru :)) Ba chiar era mic de statura! Si mult mai bland. Ocazionalele accese de furie mi se pareau simpatice, iar acum vedeam clar cat le regreta. Citatele din Biblie le-au inlocuit pe cele din filosofii antici. Colectia de ceasuri a fost inlocuita de pasiunea pentru pixuri, apoi de cea pentru cutii :-) Tatal meu s-a schimbat sub ochii mei, printr-un extraordinar efort constient. A invatat sa se bucure de cadouri, sa se stapaneasca atunci cand firea lui impulsiva il face sa sara la atac (verbal, fireste), sa se lase iubit si sa ne arate prin vorbe ca si el ne iubeste (prin fapte ne-o aratase mereu, dar cat de mult vorba ii contrazicea fapta!). Cred ca tata e pregatit sa fie un minunat bunic :-)
Tatal meu cel fascinant, functionar, filosof, gospodar si minunat implineste azi 62 de ani si eu n-am a-i face decat urarea care stiu ca-i place, din Psalmii lui David:
Psalmii 128:5 Să te binecuvânteze Domnul din Sion, să vezi fericirea Ierusalimului, în toate zilele vieţii tale,
Psalmii 128:6 şi să vezi pe copiii copiilor tăi! Pacea să fie peste Israel!
La multi ani, tata!
Cine comenteaza?