Arhiva pentru februarie, 2010

lampadarele/ geamparalele (in the middle of Stieg L)

la smilla in ograda e dezordine si veselie. martisoarele bat la usa, cu noroi pe jos si nori pe cer (intre nori si noroi e doar o litera rotunda, vedeti?). cafeaua s-a racit in cana, facebook a fost trecut prin sita si cernut, iar din el au cazut cateva videoclipuri (intre care favoritul lui rodi, “Nu ne-am nascut in locul potrivit”, care arata ce mentalitate eleganta de victime avem) si vreo doua-trei posturi de blog, pe care nu mai am timp sa le citesc.

dupa mai bine de o mie de pagini de lisbeth salander si mikael blomkvist, m-am obisnuit cu amandoi. au inceput sa-mi placa manevrele lor hackeristice incredibile, si felul in care cu un simplu telefon afla cele mai importante secrete de stat. imi place si stockholmul, atat de prezent in carte incat e aproape un personaj in sine… sundbyberg (unde era si sediul ipsos :), lundagatan, nustiucare-gatan, “cocoasa”, cafenele, dealuri, piete, totul “joaca” in carte cot la cot cu blomkvist, lisbeth si erika berger. foarte mult talent de a ridica o lume din cuvinte, ca un madurodam, ca un furnicar in care cititorul invata repede sa recunoasca fiecare furnica.

ieri am fost la concert grimus si toulouse lautrec. mi-a placut tuluz, nu mi-a placut grimus. eram si obosita si era foarte fum. will not repeat.

@mtis, nu uitat pana miercuri sa-mi trimiteti poze de la proiecte! vor urma lucruri frumoasa, pentru ca meritam :)

Discrepanta reptilelor intre Scylla si Caribda

da, stiu, n-are nici un sens. in schimb are o sonoritate gadilatoare de neuroni poetici. ii am foarte excitati in ultima vreme, o fi de la primavara poate.

la fel ca si colegul meu cel mai minunat caruia nu-i tace gura o secundica macar si pe care uneori il banuiesc de error in connection intre gand si gura (chestie de care cu rusine recunosc ca si eu ma fac vinovata mai des decat as vrea sa recunosc :d), miros si eu in aer un parfum de primavara si mi se pare uneori cand merg pe strada ca lumea mi-e prietena si ca e atat de usor si de frumos sa intri-n vorba cu oricine, sa asculti o parere, sa dai o informatie, sa schimbi doua ganduri despre vreme, carti sau viata, sa spui o gluma sau sa razi la o gluma, sa simti conexiunea aia frumoasa care se stabileste intre doua inimi deschise, chiar si din greseala

din greseala? nimic nu este intamplator

am ajuns la pagina 450 cu “Castelul din nori s-a sfaramat”, maine ma duc la un curs, duminica ma duc dupa martisoare

mi se pare ca anul acesta martisorul a sosit prea repede si nu sunt pregatita pentru el :)

voi? ce planuri de uichend se arata?

have a nice one!

Metafore

Nu e o leapsa, dar ar putea fi. Daca va place. Trebuie doar sa copiati “copilaria este” “serviciul este” etc. si sa completati cu propriile voaste metafore. Nu trebuie sa fiti poeti, doar sa ascultati putin soapta gandului atunci cand scrieti. Eu cred ca avem deja metafore pentru toate aceste lucruri, de aceea am incercat sa raspund cat mai mecanic, fara sa gandesc, cu “inima”, nu cu “mintea”.

Poate Sandra, Inozza, Ciupercutza, Ada, Mara, Suzi, Vio, Dana, Viorel, Alina, Rita au chef sa se joace? :) Va invit cu drag! Si puteti sa dati mai departe aceasta “leapsa a sufletului”.

Si, fireste, astept cu drag comentarii cu metafore!

P.S. Functioneaza mai bine cand se consuma o portie zdravana de Nichita Stanescu cu cca 3-4 ore inainte de a raspunde :)

metaforele mele:

Copilaria este o tumba pe campia inverzita a verii.

Serviciul este o cale catre un alt tu.

Scoala este o calimara cu cerneala de toate culorile!

Condusul este un joc pe calculator cu nivele in realitate.

Scrisul pe blog este o ploaie de intelesuri.

Gatitul este poarta catre simturi.

Slabitul este un drum ingust prin burta unei clepsidre.

Viata mea este coada unei comete.

Tristetea este noaptea sufletului.

Placerea este pajistea verde a sufletului.

Prietenii sunt izvoarele de lumina ale lumii.

Saptamana este roata carului care ne poarta prin viata.

Eu sunt corabia care nu-ndrazneste sa se avante in larg.

Prietenii mei sunt luminile din port.

Intelepciunea este o parere de bine.

Munca este scranciobul maturitatii.

Scrisul este libertatea pasarii in zbor.

Plansul este izvorul adanc al nicaierului.

Trecutul este paradis tesut din fire de paianjen.

Viitorul este o panza minunata tesuta din fir de frica.

Prezentul este acul care ne coase zilele.

Parintii sunt cetatea pe care-o lasi in urma cand pleci din tara ta.

Bunicii sunt armuri otelite captusite cu ciocolata.

Copilaria este farul unui port din care trebuie sa pleci.

Femininul este arcuirea unghiilor rosii.

Masculinul este ferecarea trupului in muschi si-a sufletului in poezie.

Sufletul este licoarea vietii vesnice.

Mintea este pavaza lucrurilor asa cum sunt.

Inima este zborul spre ceea ce va fi.

Amintirile sunt comori de naluciri cu arome imbietoare.

Muzica este cheita care intoarce ceasornicul universului.

Noi

A venit primavara si trec din nou prin faza de regenerare a naturii si emotie irepresibila in fata fiecarui colt de iarba, in fata florilor, martisoarelor, soarelui si poeziei. Soy de lágrima fácil, cum se zice, adica plang de emotie in fata unui rasarit de soare (ceea ce cred ca se cheama in limbaj medical ca sunt cu hormonii la pamant :))) si zambesc trecatorilor pe strada, viata mi se pare mai frumoasa, iar viitorul suna minunat!

In acest context feeric, ma chinuie o poezie. Se numeste Noi, de Nichita Stanescu. O stiu din liceu. Zice asa:

Noi

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi o avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.

Ma obsedeaza, ma tortureaza, mi se invarte in cap, pleaca si revine si aproape in fiecare dimineata ies cu ea pe buze din casa si traversez cu ea la semafor si o murmur trecand pe langa ghereta paznicului de la ambasada si-mi iese din minte cand ajung pe trotuarul de unde ma ia busul.

Cum sa nu te miri cand o poezie la care nu te-ai mai gandit de 15 ani incepe sa-ti framante cortexul cerebral mai ceva ca o gospodina cozonacii de Paste? Intai saltaret, cu hop din rima-n rima (pamantul i-al nostru/ stim patima si rostul/ legea si mersul inainte/ si lacrima si dinte [dinteee?!?!]// sarea noi o avem la masa/ singuri zidindu-ne o casa), pe urma aprins, cu accent pe cuvintele-cheie (seminte, pamantul, legea si patima si rostul, lacrima si dinte), apoi obsedant, repetitiv, rasunator, bolnav?

Imi place sa citesc poezie, probabil de la Melinda incoace. Mi-a displacut adanc in scoala generala, cand doamna Stancu ne punea sa memoram sute de strofe si m-a enervat pana la lacrimi in liceu, cand doamna Alboteanu ne cerea sa comentam versuri la prima vedere, iar eu ma simteam incompetenta, sau poate nu indeajuns de calificata sa inteleg “ce-a vrut sa spuna poetul”. [Ca sa nu mai vorbim de identificat figuri de stil, fiindca aici Melinda intr-adevar a jucat un rol esential. ] Acum insa imi place, e un acquired taste de care sunt bucuroasa si mi-e drag sa citesc poezii la prima sau la a o mia vedere. La fel ca si muzica, poezia transmite o stare de spirit, iar asta si faptul ca poezia e un joc, un “cifru” de deschis, un cod de spart, ma atrage.

Imi place Nichita Stanescu, iar poezia “Noi”  mi s-a parut mereu nepotrivita cu celelalte, mai degraba in linia lui Goga decat in stilul lui. “Universala bolta albastra”, ma scuzati, suna a cliseu comunist din copilaria mea. Traiasca lupta pentru pace!

Noi suntem seminte si pamantul e-al nostru. Multa vreme am avut impresia ca e scrisa de Goga, din cauza aparentului samanatorism (sunt insamantarile de primavara samantorism? I wonder). Imi rasareau in cap, in acelasi context cu arat si semanat, poeziile lui Arghezi invatate in pararel: Plugule, cin’ te-a nascocit ca sa framanti a sesurilor coaja … El singuratic, duce catre cer brazda pornita-n tara de la vatra si mi se invartejea in minte toata literatura romana, de la Ion si Rascoala, pana la Morometii si Cosbuc.

Dar daca azi m-am hotarat sa scot din mine aceasta poezie si s-o azvarl pe blog este pentru ca nu cred ca Nichita Stanescu a scris despre insamantarile de primavara, nici nu cred ca poezia “se constituie ca o definitie lirica a destinului poporului nostru”, sau ca vorbeste despre legatura romanului cu glia inca din cele mai vechi timpuri. Iar acest comentariu e clasic, as zice, pentru vremea cand eram eu eleva – azi sper ca nu se mai scriu asa niste aberatii.

Cand o citesc impreuna cu “A unsprezecea elegie”, poezia incepe sa capete alt sens [l.e. desi poate e interzis sa fac asta, dat fiind ca vorbim de volume diferite etc. Si totusi se spune ca Nichita si-ar fi avut toata opera in minte mult inainte s-o puna pe hartie...].

Pentru mine “Noi” e o poezie despre autocunoastere (d’oh! numai asta am in cap!) si despre cum sa traiesti impacat cu tine. Eu citesc acolo “noi, oamenii”, nu “noi, romanii”. Iar pamantul e al nostru si totusi noi inca n-am aflat asta, inca parem sa credem ca e al cuiva care-l regenereaza pentru noi, la fel cum copiii rasfatati iau de bun faptul ca parintii vor fi mereu acolo sa stranga dupa ei.

Poate mi se invarte in cap pur si simplu pentru ca iarna a trecut, iar eu stiu deep down inside, desi nu mi-a spus-o nimeni, ca

.. mai înainte de toate,
noi suntem seminţele şi ne pregătim
din noi înşine să ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii…


Tahiti, Mahiti, Haiti, tot aia

Din ciclul aisberg, Goldberg, tot aia :))

Azi la scoala, intre multe alte discutii bazaitoare (te-ai vopsit! ce frumos! care Laura? da’ doua saptamani de vacanta nu erau bune? n-am tigari azi, am plecat repede de dimineata si…; va spun eu: cea mai buna friptura se face cand tii carnea la macerat in vin rosu; ma streseaza inspectia de vineri; asteapta tu sa ti-o aranjeze universul ca ramai fara def; uite cartea; vreau si eu un pix cu rosu, pliiiis; da’ marker de tabla are cineva? auzi, unde e scaunul ala? pai de ce sa nu aiba? lasa ca-i zic eu si sa vezi ca are! this girl is ruining her own life, she’s doing it to herself, I swear! pai cum sa nu mearga xeroxul? nu merge, frate, scoate un sunet ca la nebuni!! azi n-am nimic de mancare; da’ ce frumos e afara! hai la soare :) ne-a surprins vorba lui Viorel, in trecere, in drum spre optionalul cu Ying:

- Ati auzit ce-au facut tampitii nostri? Au trimis trupe in Tahiti in loc de Haiti!

Soc, stupoare, rasete infundate sau pe fatza, explicatii suplimentare (au incurcat astia numele, habar n-au tampitii de geografie) si concluzia:

- Niste idioti, la ce sa te astepti?!

Acum am aflat ca este un hoax pus la cale de “nenorocitii de la times punct ro” care pana si lor le-a scapat de sub control. Stirea a aparut pur si simplu pe site-ul lor de bascalie si pamflete (dealtfel simpatic) si a fost ulterior preluata de agentii de presa de la care te-ai astepta la o minima verificare a surselor, intinzandu-se prin Rusia, Franta si Italia.

Si jur, cand am auzit-o nici macar nu m-am mirat! Guvernul nostru e in stare de orice gafa, nu are nicio credibilitate, iar jurnalismul (mai ales TV) de azi ne-a obisnuit cu cele mai mari grozavenii, incat ne-am insensibilizat la tot/ de tot.

Nu stiu daca se zice “insensibilizat”.

Dar stiu ca le doresc la multe stiri ca asta celor de la times.ro, pentru ca m-am amuzat copios! Ah, si cititi si stirea cum ca se interzice AVATAR in Romania :))) Si comentariile :)) they rock!

Back to school

E 9 jumate si mi-am incheiat pregatirile pentru prima zi de scoala din semestrul 2 care va fi maine!

Mi-am facut ghiozdanul, mi-am ascutit creioanele, am pus in penar un marker whiteboard nou-noutz, mi-am pregatit hainele (ba le-am si pus pe mine sa vad cum imi vin, la fel cum incercam odinioara sortuletul sa nu-mi fi ramas mic :)))), mi-am facut curat in sifonier, in biblioteca, pe birou, in cercei si in dosarele cu hartii pentru DP1, DP2 si bac romanesc, am luat cartile pe care le am de dus la scoala si bonurile Octaviei, mi-am incarcat telefonul.

Overpreparing for it is just one of my ways to deal with change.

Happy new semester si o saptamana minunata tuturor!

leapsa: ce car in geanta

Leapsa vine de la Mara, care m-a linkuit ca “islandeza”, ceea ce m-a topit complet :x

Ce am in geanta?

Depinde de geanta. Am trei genti de baza:

  • una minuscula (portofel, telefon, touch, tigari, bricheta, card RATB, chei) cu care de obicei ies in uichend, se agata oblic si nu trebuie sa am grija ei.
  • ghiozdanul cu care merg la scoala si-n care car kilograme de carti, manuale, lucrarile copiilor, xeroxuri, agenda, penarul, servetele umede si uscate, portofel, telefon, chei, touch, guma de mestecat in cantitati industriale si, uneori, apa, suc, mancare, termos de cafea.
  • si geanta mea de la Kipling (finally!), in care port toate cele din geanta mica, agenda, penarul si, uneori, cate o carte sau fise pentru meditatie.

O constanta a tuturor gentilor sunt banii aruncati prin buzunare (astfel incat pot oricand sa incropesc vreo 10 lei daca-mi scutur bine toate gentile si ghiozdanele), buzunarele secrete cu tampoane de rezerva (mereu prind bine; cand se consuma reinnoiesc stocul), servetele folosite si tooot felul de chitante, bilete vechi, hartii diverse, notite, liste de cumparaturi, bomboane pe care nu le mananc pentru ca nu-mi plac bomboanele si alte chestii marunte pe care le arunc periodic si tot periodic reapar.

Adesea mai apar in geanta un spray de gura de la Amway, parfum, cercei de rezerva sau pentru cand uit sa-mi pun (am unii si-n penar), crema de fatza sau de maini sau ambele, sosete uscate sau ciorapi de schimb, makeup pe care nu-l folosesc decat foarte rar, servetele demachiante pentru cand ma machiez si incep sa ma usture ochii de la rimel, manusi de care uit, caciula si fular, reviste sau ziare de la metrou, pliante si vederi, o surubelnita, bilete loto de razuit, aspirine si xyzal.

De departe cea mai incapatoare geanta este a Inozzei, care-a reusit sa care adidasi, cadouri, lunchbox si poze in aceeasi poseta!! Eu cand iau lunchbox clar nu mai iau termos, iar cand am de dus cadouri renunt la lunch :)) Maybe I should get a bigger bag :))

Leapsa merge mai departe la cine o vrea, plus Viorel, pentru ca geanta incapatoare ca a lui n-are nicio doamna :)))

in poza cele trei genti si continutul actual

Nu am un cos pe nas

Nasul meu este un cos! Ceea ce nu mi s-a mai intamplat de… hmmm, cred ca de fapt e prima oara cand mi se intampla. Si nu e amuzant, pentru ca doare. Desi trebuie sa recunosc ca nu se vede din avion, cum credeam mai demult. Doar fiindca eu stiu ca e acolo nu inseamna ca il vede si calatorul care survoleaza spatiul aerian al Romaniei in drum spre Singapore.

Ieri am vazut poze din Bali si-am ascultat povesti de la carnavalul din Venetia. Si tot ieri am vazut pentru prima oara un rain stick, de care m-am indragostit forever inainte chiar de a sti ca este un instrument muzical. Uneori ma necajesc pentru ca pierd atata vreme intalnindu-ma cu oameni si stand la povesti, in loc sa fac lucruri importante. Dar vezi mata, pentru mine astea sunt lucrurile importante si e cazul s-o recunosc si sa nu ma mai decupez si pliez pe valorile altora, care nu-mi vin bine si ma strang la umeri. Zau.

Azi am fost la Giurgiu, unde am cunoscut niste oameni foarte simpatici si prietenosi si m-am simtit minunat.

Tot azi Pisique a avut pana si-am schimbat prima roata (vorba vine, traiasca tata!), apoi am mers la vulcanizare – chestii enorm de barbatesti care ma amuza.

Astept primavara si martisoarele.

Si “Castelul din nori s-a daramat”, de la Dana.

Deunazi am aflat ca Gogo si Afane au murit amandoi si ultimul Teodoreanu, daca o mai trai, e un var de-al lui Ionel.

For some reason, intotdeauna m-am intrebat cum ii chema de fapt pe cei doi gemeni (Osvald si Stefan) si ce au devenit ei. Intr-o vreme am fost fascinata de cartile lui Teodoreanu si de “Ursitul”, cartea scrisa de sotia lui.

Si acum ceva la care ma gandeam aseara :)

Optispe februarie

Cand eram mica lucrurile erau simple din punct de vedere al datelor de nastere. Sarbatoarea incepea in ianuarie cu Sf. Ion, ziua lui tata de nume. Urma februarie: eu pe 1, tata pe 18. Urmau zilele din martie: tataie pe 11, Iulius pe 24. Pe urma faceam o pauza lunga pana-n septembrie: mama pe 3, mamaie pe 8. Intotdeauna m-a amuzat aceasta simetrie: ne aleseseram trei luni din an ca sa ne nastem toti, grupati, de parca ne-am fi vorbit.

Dar de ce – daca regula e cea bine-cunoscuta copiilor fete cu fete, baieti cu baieti - eu am nimerit in luna cu tata?

Cand eram mica mi se spunea foarte des ca seman cu tata, pana acolo incat daca cumva se trezea careva sa zica “cu mama semeni”, eu saream imediat, ofensata: “ba cu tata!” Era parte din identitatea mea sa seman cu tata! Mai ales ca avea mamaie pe perete o poza cu tata la 18 ani, tanar cu privirea visatoare si o mica panglica sic la gat… mai frumos ca Eminescu, ce mai! Normal ca-mi doream sa seman cu tata.

Cand eram mica mi-era frica de tata. Ca tuturor copiilor, mi se parea tata foarte inalt si negru. E drept ca avea parul negru si deja celebra carare, dar foarte inalt n-a fost niciodata. Totusi eu si acum asa mi-l amintesc. Mi-as fi dorit sa aiba mustata; cunosteam de la scoala un tatic cu mustata care era foarte bland si dulce cu copilul lui si ma gandeam ca poate mustata ii lipseste lui tata ca sa fie si el asa. Pentru ca tata era aspru. Iulius a zis-o; eu doar o simteam. Era adeptul “iubirii care mustra” si era (si este) un tip foarte critic. Cu greu ii intrai in voie si nici atunci nu stiai cat va dura fericirea. Era imprevizibil ca vremea; acum soare, acum furtuna. Eram convinsa ca-mi poate citi gandurile, de aceea ma feream din calea lui.

La scoala insa ma laudam cu tata, in celebrele dispute “tatal meu il bate pe tatal tau” :) Spuneam ‘tata e functionar’ cu aceeasi mandrie cu care-as fi spus ‘tata e ministru’. Mi se parea ‘functionar’ o culme a elegantei in materie de job, mai ales ca  asociam functia cu locul de munca: un camin de nefamilisti frumos si bine intretinut, cu o gradina minunata, in care ma simteam ca in “La Medeleni”.

Pentru ca tata e pasionat de flori. In mana lui toate plantele infloresc si cresc minunat de frumos, iar el le ingrijeste cu multa rabdare. Dealtfel e un tip minutios si rabdator, capabil sa se concentreze mult timp pe chestii de mare finete (cand eram mica pasiunea lui era sa repare ceasuri) – lucru de care eu n-am fost capabila multa vreme si pentru care-l admir. E priceput la toate: repara, surubareste, schimba, reface, construieste si desface cu aceeasi placere si usurinta. E si foarte creativ cand vine vorba de aranjamente prin casa, de ajustari si adaptari ale spatiului, de curte… cred ca este ceea ce se numeste un gospodar, adica un tip sub mana caruia casa si gradina prospera.

Aceasta latura practica (pe care eu multa vreme am simtit ca n-o am, pentru ca o are el deajuns pentru toti!) am descoperit-o insa tarziu. In copilarie tata era poet si filosof! Recita cu aceeasi usurinta din Adrian Paunescu, Nicolae Labis sau creatiile proprii si ma ducea la Cenaclul Flacara. Colectiona citate, cuvinte de intelepciune pe care le gaseam in tot locul: pe carti, caiete, agende, pe harta lumii de pe perete pe care multa vreme am avut-o in camera si nu voi uita niciodata cat de bine mi-a prins, pe cartile mele de copii. Nihil sine Deo, glasuia o vorba, un om poate fi nimicit, dar nu invins, proclama alta. Quod licet Jovis non licet bovis. Nu intelegeam nimic din cele latinesti si asta ma enerva. Bine, nici din celelalte nu intelegeam de multe ori mare lucru. Aller Anfang ist schwer si die Gedanken sind frei erau doua pe care mereu le confundam din cauza sintaxei identice. Seara, inainte de culcare, imi recitam uneori pomelnicul de nume ciudate pe care tata le risipea prin caiete si carti: Seneca, Confucius, La Rochefoucauld [asta era greu!!], Democrit, Hipocrate, Jean Jacques Rousseau, Victor Hugo, Voltaire [citit, fireste, cum se scrie], la fel cum recitam numele tuburilor goale de spray pe care le pastram in baie, deasupra usii: Favorit, Rexona, La Cure, Golf Vital. Ma strivea si ma complexa maretia acestui tata care declama citate, canta cu o voce minunata (om bun, deschide-ne poarta, da-ne o coaja si nu ne goni), recita poezii, canta popeste in baie de nu mai puteam de ras, repara orice, stia totul, avea o multime de carti pe care nu ma indoiam ca le citise (intr-o vreme credeam chiar ca el le scrisese!! doar de-aia li se zicea “cartile lui tata”, la care nu aveam voie sa umblu!!)… era o figura mitica, chiar si in pantaloni scurti, cu niste picioare subtiri ca betele si papuci de casa. Tata era un erou.

As fi vrut sa aiba burta si sa se duca la pescuit duminica, dar el era zvelt ca un actor si ma suia in fata lui pe bicicleta si mergeam la strand. Cand il comparam cu alti tati, al meu parea intotdeauna altfel: mai frumos, mai destept, taios in replici si iute la manie, imprevizibil, imprevizibil si fascinant.

Am in minte si acum aceasta fascinatie pe care mi-o starnea cand eram copil. As fi vrut sa fiu ca el, dar simteam ca faptul ca sunt fata ma limiteaza teribil. Desi tata nu facea discriminari si m-a incurajat intotdeauna sa invat, sa fiu desteapta, sa citesc si sa cresc mental.

Au trecut de atunci multi ani, de care-mi aduc aminte cu amuzament si duiosie. A trecut turbulenta adolescenta, cu certuri si usi trantite; a trecut vremea castigarii independentei, vremea plecarilor singura de acasa, a negocierilor pentru un spor la banii de buzunar, a primilor baieti adusi acasa, pe care tata-i intampina, inevitabil, cu celebra intrebare: “Si? Ce planuri ai cu fata mea?” :))

A trecut intrarea in biserica adventista, botezul, convertirea, lungile discutii despre Biblie, predicile lui Edy, Arlusul, Popularul, sala Dalles si Polivalenta… au trecut iernile singure, cu mama plecata in Germania si eu acasa cu tata si Iulius, invatand sa gatesc, nestiind ce sa-i spun, tacuta.

Eram sigura ca l-am dezamagit, neputand fi asa desteapta cum se astepta el.

Eram sigura ca nu ma iubeste.

Dar intr-o zi, dupa multa vreme, m-am uitat la tata si nu mai era inalt si negru :)) Ba chiar era mic de statura! Si mult mai bland. Ocazionalele accese de furie mi se pareau simpatice, iar acum vedeam clar cat le regreta. Citatele din Biblie le-au inlocuit pe cele din filosofii antici. Colectia de ceasuri a fost inlocuita de pasiunea pentru pixuri, apoi de cea pentru cutii :-) Tatal meu s-a schimbat sub ochii mei, printr-un extraordinar efort constient. A invatat sa se bucure de cadouri, sa se stapaneasca atunci cand firea lui impulsiva il face sa sara la atac (verbal, fireste), sa se lase iubit si sa ne arate prin vorbe ca si el ne iubeste (prin fapte ne-o aratase mereu, dar cat de mult vorba ii contrazicea fapta!). Cred ca tata e pregatit sa fie un minunat bunic :-)

Tatal meu cel fascinant, functionar, filosof, gospodar si minunat implineste azi 62 de ani si eu n-am a-i face decat urarea care stiu ca-i place, din Psalmii lui David:

Psalmii 128:5 Să te binecuvânteze Domnul din Sion, să vezi fericirea Ierusalimului, în toate zilele vieţii tale,

Psalmii 128:6 şi să vezi pe copiii copiilor tăi! Pacea să fie peste Israel!

La multi ani, tata!

Un joc nou?

De la o vreme ma gandesc la povestea reginei din castelul pustiu – cupele goale, frigul, alb-negru, prizoniera intr-o sala prin care intra totusi soarele. Cine o tine pe ea captiva acolo? Cine a inchis-o, condamnand-o sa caute cheia care va aprinde patratele de iesire? Cine i-a zis ca lumea e facuta din patrate albe si negre?

Eu cred  acum ca regina e o copila speriata care s-a inchis singura intr-o camera pentru a se contine si a-si contine durerea atunci cand lumea (concentrata intr-o persoana, nu asa se intampla?) a respins-o ca inutila. Cred ca i s-a parut mai normal sa adopte atitudinea nemuritor si rece, you don’t fire me i quit, decat sa accepte ca usa e deschisa, dar iesirea intre oameni presupune pericol si, uneori, respingere.

Nu, regina nu e lasa, doar copila neobisnuita cu gandirea adulta, responsabila. Asteapta ca altcineva sa dea tonul ospatului, in vreme ce ea se ofileste admirand curgerea timpului in reflexiile cupelor de pret de pe masa rece de piatra. O masa ca o piatra funerara. Regina s-a ingropat de vie.

Intr-o zi o Exploratoare in pantaloni scurti, parlita de soare si foarte curioasa a patruns in Castel. Toate usile erau deschise, iar intr-o camera se afla o femeie mai singura decat oricine altcineva, pentru ca fugise din timpul ei si se ascunsese de lumea ei, lasand viata sa se scurga doar ca o reflexie intr-o cupa goala. Auzindu-i povestea de durere si fuga, Exploratoarea a vrut s-o ia in brate, s-o mangaie, sa-i spuna ca lumea prafuita si luminata de soare merita, ca inimile frante au vindecare si ca in momentul in care accepti ca esti un fir dintr-o tesatura cresti…

- Intareste-te! i-a zis Exploratoarea, intinzandu-i mana. Dupa atatia ani de recluziune, lumea poate fi un loc periculos. Lumina soarelui te poate orbi, galagia oamenilor te va asurzi. Si cat de greu e sa renunti la orgoliul rece care zice “vino tu la mine, sparge trei ziduri, descuie sapte lacate”… si vei gasi golul meu interior, in care m-am ferecat. Ai fost singura aici atatia ani. Atatia ani te-ai tinut departe de lume, captiva in poveste, inchisa in metafora castelului. Iesi la lumina, Regina mea! Soarele iti va topi inima de gheatza.

Si atunci Regina…

dar mai bine continuati voi!

Julie and Julia (2009)

Ma transform incet dar sigur intr-un blog de carti si filme.

Aseara am vazut “Julie and Julia”, pentru care Meryl Streep a luat un Glob de Aur prea bine meritat si care m-a entuziasmat pur si simplu!

Julia Child (Meryl Streep) e o bucatareasa de ocazie (nevasta de diplomat, deci casnica si cu muuuult timp liber in lovely Paris) care a adus in America la cuisine francaise. Julie Powell (Amy sth) e o operatoare de call center pe punctul de a implini 30 de ani care-si face un tel in viata din a gati TOATE retetele din cartea Juliei Child intr-un an. Povestea oscileaza intre cele doua doamne (Julia in anii ’40, Julie in zilele noastre) si e de o naturalete si dragalasenie rara, mai ales ca amandoua au niste super-soti, iar din asta se degaja o armonie si o frumusete care face ca toate celelalte probleme sa fie trecute cu bine.

Meryl Streep e foarte haioasa in acest rol de “camila” (Julia Child era o femeie foarte inalta, cu o voce speciala, care-mi aminteste de Jessica, eroina serialului “Murder she wrote”); o doamna binevoitoare, dar perseverenta in atingerea telurilor si cumva si foarte norocoasa. Actrita care o joaca pe Julie e dragalasa, genul inocent si firav, iar personajul ei e o tipa nesigura, dependenta de sustinerea sotului si de modele puternice, permanent descurajata de o mama prea critica – un personaj cu care eu am simpatizat (mai ales ca she’s my type, clar) si alaturi de care m-am bucurat la final.

Filmul se bazeaza pe o poveste adevarata si pe un blog real, care e inca online, iar Julie Powell cea reala e inca naucita de succesul cartii/filmului (regizoarea si totodata scenarista este Nora Ephron) si scrie acum pe un alt blog, in vreme ce sotul ei continua sa se ocupe de design si publicitate.

E un success story, iar mie-mi place sa cred in succes si-n happy endings. :-)

P.S. Vreau sa citesc “Don’t Believe Everything You Think” si sa-mi fac o pagina de carti pe blog. Will follow.

Fata care s-a jucat cu focul (Millennium 2)

Daca primul volum l-am citit pe bucatele cam in doua saptamani, la volumul 2 am fost mai eficienta: 2 zile. E drept ca se citeste mai usor decat volumul 1, desi pare sa aiba mai multe pagini, pentru ca deja personajele iti sunt familiare, iar actiunea e ceva mai simplu de urmarit.

In volumul 2 misterul lui Lisbeth Salander se explica, iar misterioasa hackerita tatuata si sociopata “care uraste barbatii care urasc femeile” se dovedeste a fi o copila abuzata si nevoita sa-si dezvolte niste abilitati fantastice [SF?] de supravietuire pentru a putea depasi cumva ceea ce ea numeste “Tot Raul”. Deja asocierile cu Pippi Langstrump sunt mai pronuntate si ancheta sociala (traficul de femei din tarile estice) trece pe planul doi in urma jocului de-a soarecele si pisica dintre Mikael si Lisbeth. Apar o multime de personaje exotice si oarecum inconsistent: lesbiana Mimmi – la inceput oarecum bovina, obiect sexual, apoi prezentata ca o tipa cu minte brici, care le intoarce vorba anchetatorilor cu mare pricepere; Uriasul Blond – tipicul musculos lipsit de creier dar si de capacitatea de a simti durerea, ceea ce-l face imbatabil; misteriosul Zala – un “creier” la care conduc multe fire, cappo di tutti cappi si, fireste, lipsit de un picior; cuplul din Antile, in viata caruia Lisbeth intervine fara scrupule si o schimba pentru totdeauna; boxerul batut si pustiul din coliba de pe plaja.

Cautata de politie in toate felurile, Lisbeth n-are nici o problema sa circule deghizata prin toata Suedia, sa bata matahale care au venit de hac unor oameni mult mai puternici ca ea, sa isi cumpere un mega-apartament de 18 camere intr-o zona luxoasa din Stockholm si sa citeasca e-mailurile tuturor, fie ei persoane publice, politisti sau indivizi obisnuiti care n-au habar de securitatea informatica, sa patrunda prin efractie in orice apartament are chef, la orice ora din zi si din noapte. Nici pentru Mikael nu e o problema sa imobilizeze asasini periculosi in doi timpi si trei miscari, sau sa apara ca salvator la momentul potrivit. Daca primul volum era despre Mikael, al doilea este clar despre Lisbeth si amandoi devin niste (super)eroi de benzi desenate; aventurile lor sunt fun de urmarit si entertaining, dar nu te mai tin cu sufletul la gura ca in primul volum, fiindca deja e clar ca totul se va termina cu bine. Chiar si cand Lisbeth are un glont in cap si e ingropata de vie!

Fascinant e talentul lui Stieg Larsson de a impleti zeci de fire narative intr-o poveste cu detectivi, politie, coruptie, dimensiuni sociale (si socialiste), calatorii exotice in jurul lumii, femei frumoase si pustoaice nabadaioase, trafic de persoane, lume interlopa si geografie suedeza; totul intr-un stil captivant si relaxat totodata. A pleasant read.

Povestea primului volum, “Barbati care urasc femeile” e aici.

Average

Everywhere around you there are average people. They entice you into being more like them by offering their acceptance and by leading you to believe that everyone else is already more like them than you are. But the “average-person sales pitch” leaves out that you will be sacrificing your goals, sacrificing your individuality and unique ideas – leading a life that is not so much yours as it is determined by the preferences of your group. (Rachelle Fordyce)


August Rush (2007)

A fost nominalizat la Oscar pentru muzica si e un film cu multe lipsuri la logica, dar care reuseste totusi sa-ti transmita un sentiment placut la final. Copilul, August-Evan, e frumos, vag ciudat si foarte inexpresiv. Iar mama e actrita din “Felicity”, ceea ce nu poate decat sa-mi reinvie toata tineretea. De Jonathan Rhys Meyers n-am de comentat nimic, in afara de accent, care e bestial! Nu stiu insa unde l-am mai vazut, pentru ca la The Tudors nu ma uit. Cred ca in Alexander sau in Vanity Fair. He is sssexy. Cliseic de sexy, dar sexy nevertheless.

Pe scurt, povestea: mama si tata sunt muzicieni; one night stand care e de fapt true love; copilul rezultat (Evan) (de care tatal nu stie) e dat spre adoptie la nastere, insa mamei i se spune ca a murit. Trec 10 ani; copilul a crescut si-si cauta parintii. Are acest vis ca va canta in piata mare si parintii il vor recunoaste dupa cantec. Porneste deci in lume sa-si cante muzica si-n timpul acesta mama afla ca bebelusul de acum 10 ani n-a murit si porneste in cautarea lui… Doar ca el acum se numeste August Rush, e copil-minune la Julliard si urmeaza sa sustina un concert maaare.

Mi-a adus aminte de Fisher King, probabil fiindca e acelasi gen de “urban fairy tale” cu Robin Williams, de data asta intr-un rol mai slabut. Muzica e superba.

(a)Sentimentul

Facebook s-a schimbat si nu-mi mai place sa stau pe el toata ziua. House s-a prostit si sinceeeer nu ma intereseaza nici cat negru sub unghie o zi din viata Lisei Cuddy. Elevii mei ard de nerabdarea vacantei si se racoresc in cele mai bizare feluri. Multe bloguri ar trebui sterse din blogroll; multe mailuri ar trebui raspunse, dar nu am chef. Aud zvonuri de pretentii neobisnuite, povesti nemuritoare si pajisti verzi sub zapada. Ochii mi se maresc: ce tare!

Va multumesc pentru ca existati.

Amin.

The end.

Sah-mat.

Inchidem si ne ridicam de la masa.

FINALLY.

si zambeste

Serendipity (2001)

Am vazut azi Serendipity si episodul 13 din House MD. House in continuare e mega-slabut, cu jalnicul detectiv-iubit-al-lui-cuddy, cu personaje caricaturizate si cazuri penibile. Ma mai uit doar din inertie si pentru ca Hugh Laurie reuseste sa fie remarcabil chiar si in contextul asta.

Serendipity mi-a placut si Kate Beckinsale are un accent superb si seamana cu o fosta colega de-a mea la zambet. A fost draguta ideea cu cartea si cu bancnota si mi-a placut muzica.

Iar partea cea mai buna e ca in timp ce se derulau aceste doua filme am si calcat, mi-am facut de mancare, am mancat si-am facut si ordine.

Maine nu mai ninge, deci mergem la scoala. Nu pentru multa vreme, totusi; vineri luam vacanta!

Traducere

Azi, Antoaneta Ralian:

Rana lui Wilfrid se tămăduise.

Galsworthy – Sfârșit de capitol, Pustietate în floare

Pisique nu se mai vede din zapada si inca opt motive pentru care totul e minunat

Wishlist-ul a fost o idee buna! Am primit feedback pozitiv pe el; oameni care mi-au spus ca i-am scapat de bataie de cap si alergatura, pentru ca s-au dus la fix si mi-au luat un cadou de pe lista, stiind deja ca o sa ma faca foarte fericita. Ceea ce s-a si intamplat! Urmeaza un wishlist de ce vreau sa fac in viata - cam ca asta de aici, daca as gasi si caietelul respectiv ar fi foarte misto – si, in curand, o vacanta de citit pe care o astept din toata inima!

De la Budapesta incoace sunt fan Angela Similea (Vio stie!! :)) si in aceasta minunata zi libera ascult Angela si ma pregatesc sa infrunt nametii spre posta din pantelimon unde ma asteapta yet another present.

Dupa ce ieri am scris despre iubire si gradini de flori, azi primesc telefon de la Tops, care a visat ca se plimba cu mine prin Florenta si admiram monumente si muzee si mancam la un restaurant elegant si pe ici pe colo ne faceam griji ca tot ce aveam la noi erau lei si trebuia sa gasim undeva sa schimbam euro. Dragut, nu? Mi-ar placea sa merg la Florenta.

Barbatii care urasc femeile

Am terminat de citit “Barbatii care urasc femeile”, prima carte din trilogia lui Stieg Larsson, despre care am auzit atatea. Mi-a luat cam doua saptamani lectura celor 700 + de pagini, fiindca am citit mai mult in weekend, in paralel cu alte carti (mi-e imposibil sa citesc o singura carte; plus ca suedezul nu e de carat prin geanta, deci trebuia sa am altceva in geanta :).

E o carte urata, cu personaje freaky si un deznodamant previzibil, centrata in jurul personajelor principale: ziaristul economic Mikael Kalle Blomkvist si bizara Lisbeth Salander, o hackerita anorexica, genul broken in care cititorul intrezareste licarirea unui suflet. De la Doctor House incoace, succesul acestui gen de personaje nu ma mai mira :)

O carte urata! Deja vorbesc in categorii estetice despre primul volum al unei trilogii pe care Pascal Bruckner se trezea noaptea s-o citeasca si despre care o multime de voci au afirmat ca e cel mai pasionant thriller al secolului 21 si multe alte superlative din aceeasi gama.

O carte urata… Dar urata nu e scriitura, ci povestea hidoasa pe care Mikael Blomkvist o scoate la iveala in urma investigatiilor sale privind disparitia misterioasei Harriet Vanger. Urata e viata Vangerilor, nebunia lui Gottfried, abuzurile pe care le traiesc Martin si Harriet; urate sunt crima si tortura din placere. Urata e viata care presupui ca adus-o pe Lisbeth Salander in postura unei femei-copil-animal, anorexice si antisociale, fara incredere in oameni, capabila de orice delict pentru a supravietui. Urata e coruptia din mediile de afaceri si politice pe care le investigheaza Blomkvist; urat e subiectul primului volum al acestei faimoase trilogii.

Coruptia, legile etice si morale, dragostea, ereditatea, moartea, vinovatia, adulterul si crima se impletesc toate intr-un dans lugubru si rece ca indepartatul Nord. Actiunea se petrece in Suedia, nu doar in Stockholm, ci si in diverse orasele inzapezite de prin restul micutei tari care i-a dat lumii pe Pippi Cioraplung si pe Nils Holgersson. Eu recunosc cinstit ca asta e tot ce stiu despre literatura suedeza – si ambele sunt carti pentru copii. Despre Suedia in sine stiu putin mai mult, si asta pentru ca timp de cinci ani am lucrat pentru o firma de origine suedeza. Stiu din sondaje de mann si kvina (male/ female) si inteleg titlul original “Män som hatar kvinnor, stiu sa citesc numele strazilor si am auzit de sarbatoarea de midsommar. Inca sunt foarte de parere ca Suedia egal IKEA si ca Nordul egal frig, nume terminate in -son si -kvist si orase mici, intunecoase si umede. Cartea lui Stieg Larsson doar imi confirma asta. Clisee… E un cliseu sa spui ca afaceristii sunt corupti, ca economia si politica au niste legaturi subterane indestructibile, ca e aproape inevitabil ca un copil abuzat sa ajunga la randul lui un agresor. Si totusi, dupa cum bine observa Lisbeth Salander, fiecare are de ales si nu trebuie compatimit cand ajunge sa se loveasca de consecintele alegerii lui.

Mi-a placut cartea, dar mi-a fost imposibil sa empatizez cu personajele, de aceea experienta lecturii a fost una de curiozitate rece: am citit pentru ca voiam sa vad ce se intampla, nu ce li se intampla. E palpitant, intr-adevar, un roman construit dupa toate regulile thrillerului, presarat cu intrebari retorice si indicii ascunse, cu pise care nu duc nicaieri si revelatii spontane care arunca lumina asupra unui intreg capitol deodata. Este evident ca autorul e un ziarist, obisnuit sa scrie intr-un stil foarte clar si succint si sa “dezgroape” povesti si evenimente pe care sa le lege de prezent prin cateva fraze, pentru ca cititorul sa-si poata inchipui un context mai larg. E evidenta si dimensiunea sociala a romanului, si perspectiva sa istorica.

Una peste alta, e o lectura placuta care, departe de a te deconecta, te conecteaza brusc si fara avertisment la realitatea unei lumi lipsite de principii morale si presarate cu mai multe personaje al caror numar de familie e Vanger decat ar putea sa tina minte orice cititor normal! Larsson scrie in stilul autorilor de krimi britanici: succint, enciclopedic si cu muuulta fantezie, inclusiv in imaginarea tehnicilor de investigatie folosite de Lisbeth. Urmeaza “Fata care s-a jucat cu focul”, volumul 2, in care se arunca lumina asupra trecutului ciudatei Lisbeth Salander.

A! O remarca despre nume: Salander ma duce cu gandul la salamandra, care e o vietate cu sange rece, alunecoasa si ascunsa. Larsson spune ca s-a gandit la ea ca la o Pippi Langstrumpf adulta: hiperactiva si disfunctionala.

Metaforele mele

De la o lectie despre metafore porneste acest post. O lectie despre o figura de stil pe care n-am inteles-o niciodata la scoala, am considerat-o greoaie si inutila si care abia saptamana aceasta mi s-a revelat in toata frumusetea ei, cand copiii si-au creat sau poate doar si-au exprimat propriile metafore despre invatatura, fericire, viata, dragoste si multe alte teme.

Am inceput prin a ne intreba cum reusea Micul Print sa vada cu inima si-am sfarsit intr-o efervescenta de metafore si comparatii, care mai de care mai spumoase si mai surprinzatoare, cum ar fi antologica falling in love is hoping someone will catch you, sau happiness is antigravitation :) Sa nu uit de sadness is a food lover with no mouth!! Pentru ca “seeing with your heart” e doar o metafora pentru “feeling”, nu inseamna ca avem ochi pe inima, sau putem chiar vedea cu acest organ vital – asa cum au tinut sa-mi precizeze copiii.

Dar metaforele copiilor m-au dus cu gandul la multe lucruri si mai ales la faptul ca felul in care privim poate fi constientizat si schimbat, iar viata se poate transforma dintr-un labyrinth with two exits: heaven or hell intr-o garden of roses foarte usor, prin schimbarea perceptiei si, implicit, a metaforei prin care privim lucrurile. Dealtfel sunt convinsa ca metaforele se schimba pe masura ce crestem si ca azi metaforele mele nu mai sunt cele din adolescenta sau copilarie. Azi vad viata ca pe-o mare de lumina, jobul meu ca pe o cutie cu surprize colorate, viitorul ca pe o gradina plina de miresme si flori. Mai ieri jobul meu era invartit la rotita de hamster, viata era un tunel intunecos, iar viitorul nici macar nu aparea in perspectiva.

Acum ma intreb ce este dragostea. Poate fiindca s-au uzat atatea, pentru ea nu am nici o metafora. Poate ma ajutati.

Vreau sa va invit sa va jucati cu metaforele; e foarte frumos!

Si Jarabe de Palo se joaca, in acest cantec.

Quien soy yo… solo… un rio sin agua

Pagina următoare »


Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 43 other followers

Blog Stats

  • 1,066,519 hits

Din vremi apuse

© Christina Anghelina



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 43 other followers