Blogul ia vacanta pana la noi ordine. Poate interveni o eventuala corespondenta de la Dublin, nu e exclus. Poate il lichidez de tot. Momentan nu mi-e clar ce vreau sa fac si stiu ca, de obicei, fix cand ma hotarasc sa tac am mai mult chef de vorba.
Sa ramaneti sanatosi si bucurosi si sa nu striviti corola de minuni a Invierii cu sms-uri stas de la orange…Paste fericit sa aveti.
La revedere!
Nimicuri colorate pe care le-am amanat si cu care-a venit vremea sa ma confrunt… ca sa pot amana alte nimicuri :-) Nu mai infloresc copacii anul asta? Mi-e dor de niste magnolii.
Am calcat ieri pentru a patra oara la Howard Johnson Platinum Hall, de data aceasta la un eveniment organizat de Fischer Education, editura Niculescu si Oxford University Press, Oxford Spring Day, dedicat profesorilor de limba engleza.
Organizarea a fost impecabila, de la intampinare pana la plecare a fost mereu cineva aproape pentru informatii, echipa Fischer era usor de distins in multime, toate fetele purtand un fel de uniforma ca de stewardese cu o basmaluta verde pe care scria Fischer. Cafeaua buna, terasa insorita, pauza de gustare suficient de lunga/scurta, iar gustarea suficient de… gustoasa, fara a se pierde in varietate: sandvisuri cu pui si rulouri cu somon si castravete. Ceva mai British nici ca se putea :) Locuri suficiente in sala, sonorizare buna, garderoba, expozitii de carte cu vanzare in hol. Apa plata si minerala. Ceai. Mi s-a parut simplu si de bun-gust.
Prezentarile au fost interesante si interactive, majoritatea fiind insotite de fise-suport pe care ni le distribuiau aceleasi fete amabile de la Fischer. A existat si o tombola, la care colega mea Alecsandra a castigat un dictionar Oxford Student! Ideea tombolei a fost, deasemenea, simpla si eficienta: am completat o fisa A4 unde ni se cereau datele personale si raspunsul la cateva intrebari. Toate raspunsurile se gaseau in dictionar, iar dictionare erau din belsug la standul cu chestionare. Cred ca n-a fost nimeni in sala de 150 de persoane care sa nu fi ajuns la un moment dat sa atinga unul din dictionare, sau chiar sa-l rasfoiasca si sa caute raspunsuri. Frumos mod de-a interactiona cu produsul. Aceleasi dictionare expuse spre consultare au fost oferite ca premiu la final. Dar, pentru ca suntem totusi in Romania, a fost necesar mai intai un apel la bunavointa asistentei de a returna dictionarele imprumutate…
Cele patru prezentari s-au axat, fiecare, pe cate un produs OUP:
Cam asa a fost ieri la OSD si imi pare bine ca m-am dus. Acest post este dedicat Adinei Toader, de la care am aflat prima oara de eveniment si impreuna cu care as fi vrut sa merg… dar n-a mai fost sa fie. Adinutza, mi-am luat notite si ti-am facut si tie un rezumat, draga mea. Si sa stii ca pauza de cafea a fost misto, asa cum anticipasem… Si mi-a fost dor de tine si, cand mi-au dat ecusonul si mapa de participant, am plans pentru ca tu nu erai acolo.
Azi e un Bucharest autumn day, am terminat “Plansul lui Nietzsche” despre care poate am sa scriu si ascult inregistrarile de la examenul oral de vineri, pentru a stabili notele copiilor, conform celor trei criterii IB.
Excesul de sinonime de care va vorbeam:
de la o gradina zoologica din Pune, India – via
Mi-am uitat la scoala agenda si penarul. Cel putin asa cred, pentru ca nu am nici o amintire despre ele dupa ora 3 fara ceva, cand am intrat la cursul optional de engleza. Le-am lasat in clasa? Am ajuns cu ele pana la cancelarie? Habar n-am. Pe drumul dintre clasa si ghiozdan s-au ratacit – si e prima oara cand mi se intampla. Dupa cum e prima oara azi ca imi uit in clasa materialele cu care am intrat; un uitat greu, definitiv, nu uitarea aia de moment cand ajungi la masa si zici “Hopa! Mi-am lasat in clasa cartea.”
Am obosit. Am prea multe pe cap (si nu-mi mai incap toate in cap [lol pt jocul de cuvinte neintentionat]). E astenia de primavara. Sunt cu gandul la Dublin si la Geneva in acelasi timp. M-am lasat doborata de hartii, coplesita de formulare, asfixiata de maculatura. Am inceput sa detest xeroxurile si foile, dar totodata le consider salvatoare cand cartile sunt prea groase si imposibil de parcurs in cateva zile. Jelesc inca moartea colegelor mele, desi viata merge inainte si de azi avem o noua colega. Timpul trece prea repede; noptile sunt prea scurte, uichendurile zboara. Daca m-as desena acum, as fi probabil zaluda, sfasiata, smulsa in toate partile – un puzzle de om. Urmeaza examene, inspectie de def, iar examene, hartii nenumarate, note. Capatul se vede abia in iunie; apoi vara de tocit pentru def. Sunt cam batrana sa ma mai inham la asta, zau. Dar a zis-o si Marcu insusi:
Age is an issue of mind over matter. If you don’t mind, it doesn’t matter. Mark Twain
Mark Twain si cu Oscar Wilde stiu sa ma faca sa rad in orice situatie. Mai sunt si orele de literatura la clasa a 6-a care, atunci cand sunt reusite, sunt un deliciu. Si mai adaug: cafeaua de dimineata, aerul curat de dupa ploaie, prietenii, Pisique, vocea draga a lui Rodi :-), avioanele, doctorul Yalom si blogul. Atunci cand ma detasez de lumea de hartii, lucrurile se vad colorat si armonios alcatuite.
Iar azi e ziua lui Iulius – fratele meu preferat (si singurul!), caruia ii doresc o viata plina de dragoste, bucurie si soare. La multi ani! Sor-ta e inecata in hartii si si-a uitat agenda si penarul la scoala, ceea ce o mega-scoate din pepeni. Apropo, stii ca am vrut sa-ti iau de ziua ta o cana cu o oaie pe care scria happy birthday? Dar pana la urma imi place mai mult cadoul pe care ti l-am luat. :) Si sper sa mergem in Germania together soon. Da?
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
Age is an issue of mind over matter. If you don’t mind, it doesn’t matter.
Mark Twain
“Quotation is a serviceable substitute for wit.” Oscar Wilde quote
Si totusi, si daca, dar poate, si parca…
Ipoteze, vorbe, ganduri care se rotesc in minte si nu ajung niciodata sa prinda radacini.
Azi a mirosit a ploaie ca la Anina si ca-n Germania, si tot ca-n Germania a fost frig si n-am facut alergie.
Maine e ziua lui frate-meu si i-am luat cadou si e frumos si sper sa-i placa!
Si-ntr-o saptamana: Dublin!
Sunt bine. Visul este ok, zice cineva. Dar trezirea face toti banii!
- Auzi, ii zice azi un pusti altuia, lumanarile astea sunt sufletele lor. De-aia sunt mereu aprinse.
Eram la scoala, in fata peretelui pe care-am scris amintiri si-am pus poze cu Adina si Dana, am decupat stelute si inimi si-am desenat baobabi, trandafiri si roboti in amintirea celor doua fete, de la a caror moarte se implineste azi saptamana.
- Auziti, ma intreaba unul dintre baietii de mai devreme, la inmormantare la Dana au fost fluturi? Adica acolo la mormant?
- Fluturi?
- Da, adica se zice ca sufletul zboara cu fluturii…
- Sau cu pasari…, completeaza celalalt.
- A, da. Pasari au fost?
- Da, copii, au fost porumbei la inmormantarea Danei. Si ei au plans, adaug in gand, pentru ca simt cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Ne e dor de ele. Mie una mi-e dor zi de zi.
Dimineata mi-e dor de Adina, care intotdeauna dadea desteptarea cu rasul ei frumos si bucuria care parea s-o insoteasca la tot pasul. Ii admiram bratarile, cana de cafea cu pai, bricheta, bluza sau coafura. Ea nu se lasa mai prejos si ne facea fiecaruia mici bucurii: un compliment, un zambet, o mica poveste legata de ceva ce stia ca ne place. Apoi ne imprastiam care-incotro pe la ore si poate ne mai vedeam pe la 10, cand isi manca traditionalul sendvis si ne mai povestea una-alta. Uneori mi-arata caiete sau lucrari ale copiilor, alteori luam eu jurnalele de lectura pe care le aduna de la clase sa mai citesc povesti. Ne enervam cand nu mergea xeroxul, ne bosumflam cand era urat afara, imi spunea ca vrea sa vina primavara, sa infloreasca iar pomii, ii placeau florile mult de tot.
La pranz mi-e dor de Dana. Casoleta ei ingrijit pregatita de acasa continea intotdeauna numai hrana sanatoasa, elegant taiata si asezata. Niciodata Dana nu venea cu capatana intreaga de salata s-o spele la scoala, cu rosii netaiate, cu salam sau mancare gatita trantita cum s-a nimerit la orele mici ale diminetii. Nu! La Dana era intotdeauna vorba de aspect, in aceeasi masura ca si de gust. Legume, masline, cubulete de cascaval, feliute de sunca, sau bucati de carnita cu cartofi, din care ne invita si pe noi sa gustam. Manca la cancelarie. Cateodata pe usa clasei scoteau capul nazdravanii ei: “Doamna diriginta, veniti!” “Intrati in clasa, vin acum,” era raspunsul invariabil. Isi termina tacticoasa dumicatul, se stergea la gura, se ridica si intra in clasa… mereu eleganta, mereu masurata in toate si-n acelasi timp cu un zambet ingaduitor, care ii trada sufletul frumos.
Fac ce fac si cad in amintiri. Pur si simplu nu-mi vine sa cred ca numai in amintiri le mai pot intalni… Sufletul lor a urcat la cer pe aripi de porumbel. Si acolo sunt copii care au nevoie de invatatura, ne-a spus azi tatal Danei. Poate sunt si alti profi care au nevoie intre ei de doua colege dragi si bune. Dumnezeu sa le dea lumina si pace. Iar noua puterea de a multumi pentru amintiri…
De la o vreme mi se pare ca vorbim prea mult, ne consumam pentru nimicuri si nu ne iubim destul, sau nu o aratam destul.
As vrea sa ne privim in ochi si sa ne simtim sufletele (“toata lumea are o inima”, zice dr. Yalom).
Dar cred ca sunt doar obosita, foarte indurerata si obosita.
Am primit de la Melissa o poezie care exprima si conceptia mea despre moarte. O postez aici si ma retrag. Nu mai am cuvinte…
Death is nothing at all.
I have only slipped away into the next room.
I am I, and you are you.
Whatever we were to each other, that we are still.
Call me by my old familiar name; speak to me in the easy way which you always used.
Put no difference in your tone; wear no forced air of solemnity or sorrow.
Laugh as we have always laughed at the little jokes we enjoyed together.
Play, smile, think of me, pray for me.
Let my name be ever the household word that it always was.
Let it be spoken without effect, without the trace of a shadow on it.
Life means all that it ever meant.
It is the same as it ever was; there is unbroken continuity.
What is this death but a negligible accident?
Why should I be out of mind because I am out of sight?
I am waiting for you, for an interval, somewhere very near, just around the corner.
All is well.
Henry Scott Holland 1847-1918
Weekend negru… La un moment dat credeam ca nu mai am de unde sa plang, ca s-a terminat, gata, au secat lacrimile, ramane doar o privire sticloasa si goala care se roteste de colo-colo intreband: “De ce?” Ce rost are moartea? Ce rost are cultul mortii? La ce bun sa mai vad un sicriu deschis in care e doar o parere de rau, o papusa de ceara cu chipul Danei, o papusa stricata (“zdrobita lu’ mama”, jelea mamica ei) cu rani pe fata care nu mai semana cu Adinutza noastra? Pentru ce? Ce folos coroanele, florile, masinile mortuare, crucea si preotii, ce folos vorbele noastre de aducere-aminte, ce folos lacrimile?
Sa ne amintim de ea asa cum a fost, ni se zice. Zdrobita. Facuta tandari, ca o jucarie strivita, intr-o masina ca o coaja de ou din care mai gasesti si-acum bucati pe DN1, undeva in Puchenii Mosneni, langa o biserica a carei umbra buna n-a ajuns pana la colegele mele dragi.
Si totusi ritualurile au intelesul lor si taina lor si rostul lor. Si totusi vesnica pomenire iti picura o mica alinare in suflet, si totusi odihneste, Cristoase, sufletul adormitei roabei tale te ameteste, iti sterge lacrimile, iti muta pentru o clipa gandul in sfere mai inalte, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit… S-a mutat din moarte la viata. Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul.
O sa fie gol in cancelarie pe masa, unde-si lasa Dana geanta – geanta din care cand si cand piuia semnaul sonor inconfundabil al telefonului, discret ca ea. “Dana, cred ca ti-a sunat telefonul!” Il lua si vorbea incet, incat nici langa ea sa fi stat nu auzeai un cuvant. “Bine, te pup, pa.” Si inchidea. “Era Andrei,” ne spunea. Azi l-am vazut pe Andrei cel mare si bland ca un urs, garbovit de durere si inima mi-a plans pentru el. Ieri l-am vazut pe Bogdan, mult iubit si nelipsit din povestile Adinei, impietrit ca o statuie.
Nu le da, Doamne, oamenilor dureri mai mari decat pot sa poarte…
Reconfortanta prezenta mamei Danei, la parastas: “Noi nu dam vina pe nimeni si nu suntem suparati pe nimeni. Dana era fericita la scoala asta, cu toata naveta pe care o facea zi de zi. Era fericita, iubea copii, iubea revista si proiectele ei, mergea de drag la scoala. Asa i-a fost scris si de ce ti-e scris nu scapi. Si-n concediu putea sa intample accidentul, si aici in Campina. Daca eram noi la spital si venea la noi si pe drum avea accidentul [trista si cutremuratoare paralela cu povestea mamei Iulianei, de care mi-am amintit azi in bus!], oare ar fi fost altceva? Eu n-am sa zic niciodata rau de scoala. Dana iubea scoala aia!”
Ii sorbeam cuvintele ca puisorii. Expresiile care i se perindau pe chip ne aminteau asa de mult de Dana! Privirea Danei era privirea mamei, iar cand a inceput sa ne spuna amintiri si povesti cu ea si s-o imite, eram vrajiti…
O sa fie gol in cancelarie fara Dana. O sa fie gol in parcare fara Bijou.
O sa fie liniste in cancelarie fara Adina. Efuziunile ei, dragalasenia cu care ne intampina, senvisul ei traditional de la ora 10, vocea ei sonora o sa ne lipseasca.
De maine incepe scoala si va fi multa vreme doar vineri… Vineri e ziua cand Dana nu avea ore. Vineri e ziua cand mi se parea ca lucrez la alta scoala.
Weekend negru cu adevarat. Ieri a murit si Carmen Ciciu si mi se pare anapoda sa scriu asa ceva. Dar Carmen a murit dupa o saptamana de coma, dupa un stop cardiac la serviciu indelung mediatizat… Carmen nu mi-a fost prietena apropiata, dar mi-a fost 5 ani de zile colega la Ipsos si-am impartit bune si rele, ne-am facut cadouri si-am mancat torturi, a venit sa ma pupe cand am plecat din firma si cu ea am impodobit bradul in 2002, la primul Craciun in Ipsos. Urmaream lunar pozele cu gemenii pe picasa si moartea ei e la fel de neasteptata si nedreapta ca si cea a dragutelor mele “surori”.
Daca-mi doresc totusi ceva din tot sufletul e sa mai fie nitel miercuri ca sa le iau in brate pe Dana si pe Adina, sa le strang tare, sa le spun ca le iubesc si ca, egoist vorbind, as vrea sa nu plece dintre noi chiar acum. Sa le spun sa stea joi acasa, ca prea e vremea rea ca sa se puna pe drum.
Sa fie nitel duminica si Carmen sa hotarasca sa-si faca un control medical in loc sa mearga la serviciu… si sa ii fie depistata la timp problema de la inima.
Sunt trista, adanc trista, dar stiu ca voi rade iar si ca nu e o vorba doar ca timpul le vindeca pe toate. Uneori o resimt ca pe-o tradare: sa ma bucur iar, sa rad si sa cant fara Dana, fara Adina, fara Carmen? Dar viata noastra continua si ne e data ca s-o traim, intelegand ca uneori nu e nimic de inteles, acceptand ceea ce nu putem schimba si avand nadejde in Dumnezeu, singurul care are perspectiva de ansamblu atat de importanta in intelegerea sensului lucrurilor.
“Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvantat,” surade amintirilor tatal Danei. Amin.
Viaţa … un maraton către somnul veşnic. De cele mai multe ori, alergarea se termină la linia de sosire, însă sunt şi câteva cazuri în care viaţa se împiedică şi pierde cursa. Din păcate, unul dintre acele nefericite situaţii, în care cursa vieţii se sfârşeşte înainte de termina traseul, ne-a lovit din plin şi ne-a scuturat din temelii.
Într-o zi care părea că oricare alta, am primit vestea şocantă că cele 2 profesoare, Dana Tudorache şi Adina Toader, ne-au părăsit pe vecie. Pe o vreme anormală, au păşit prea devreme în afară acestei lumi, o lume care ţipă de durere şi jale sperând că ce s-a întâmplat este un simplu coşmar.
Din păcate adevărul este de cele mai multe ori dureros şi cu greu îţi vine să crezi ce palmă dură ţi-a dat soarta. Din dimineaţa zilei de joi am pierdut 2 oameni cu adevărat minunaţi, plin de viaţa şi planuri de viitor. Lumină din ochii Danei şi a Adinei vestea numai fericire, speranţa şi determinare în orice făceau. Se vedea plăcerea şi devotamentul pe care îl investească în orice activitate.
Este greu să vorbeşti despre persoane care nu le-ai cunoscut cu adevărat, mai ales că este acuma este prea târziu. Din afară se vedea caldura cu care tratat pe oricine, dorinţa de a invăţa şi de a ghida elevii. Pe lângă o activitate profesională de invidiat, au fost şi prieteni de neegalat, despre care se poate spune, fără niciun de rezerve,că luptau până în pânzele albe să obţină orice le-ai fi cerut.
Pe Dana am cunoscut-o mai bine pentru prima oara cand m-am inscris la revista. Lupta pentru Zoom ca si cum ar fi fost copilasul ei. Stiu ca nimic in lume nu a oprit-o sa scrie cel mai bun editorial in fiecare luna, zbatandu-se ca revista sa ajunga una dintre cele mai bune. Colegii mei aveau 3 profesori de engleza, insa orele despre care vorbeau cu placere erau cele ale Adinei. De fiecare data cand intram in clasa cu 5 minute mai repede ii vedeam razand si glumind.
Însă, din păcate, niciun cuvânt nu mai poate da timpul înapoi, niciun cuvânt nu poate şterge de pe hartă acel loc blestemat în care s-a petrecut accidentul, şi cu siguranţă nimic nu le mai poate aduce înapoi printre noi pe niciuna dintre ele. Un singur lucru ne rămâne de făcut … şi acela este să creem un nou sertărel în căpuşorul nostru, în care să păstrăm toate momentele în care Dana şi Adina zîmbeau şi erau fericite. Ele vor fi pentru totdeauna vii in sufletele noastre.
Dumnezeu să le odihnească şi să le vegheze!
Elevul Dan Mircea Traian, clasa a XI-a DP mi-a trimis aceste cuvinte in memoria Danei si a Adinei…
Ratacesc incoace si-ncolo ca o gaina fara cap, incercand sa astup un vid care s-a cascat in sufletul meu. Sa-l infund cu cuvinte, sa-l destram si sa-l imprastii in cele patru vanturi, sa-l golesc de substanta, sa-l umplu de amintiri… Sa-l neg.
Nu poate fi adevarat! strig.
Cum e posibil sa vorbim la telefon despre doua inmormantari? Colegii mei, fratii si surorile mele. La bine si la greu. In inima mea sapati fiecare, unul cate unul, cu litere de dragoste. Cum sa sterg de acolo doua nume? Cata vreme o sa mai intreb, din reflex, “Care Dana?” “Care Adina?”
Dana. Blogul ei ma nauceste, ma sfasie pe dinauntru. Sigur, e talentata, doar e profa de romana, mi-am zis. Dar era doar talentata, sau inauntrul ei se duceau nestiute razboaie sangeroase, din care tot ea iesea invingatoare si invinsa? Dana nu cerea multa atentie. Tacuta, discreta, cocheta, era femeia care tace si face. I-am reprosat saptamana trecuta ca e prea discreta. Altadata i-am spus ca e minunata ca o zi cu soare. M-am inclinat zgomotos in fata talentului ei literar. Am facut ce stiu eu mai bine: galagie si haz. Dar n-am stiut sa tac cu ea si-mi reprosez asta. Iarta-ma, Dana.
Mi-e atat de dor de tine!
În fiecare dimineaţă îmi intru perfect în propriul rol, asortez haine de preţ cu sentimentul împlinirii totale, cu vanitatea femeii care a reuşit să arate că poate. Îmi zâmbesc mulţumită în oglindă în timp ce-mi înroşesc dezimvoltă buzele şi-mi răsfăţ lobul urechii cu un strop de parfum fin. Arunc priviri mulţumite spre femeia din bucata de sticlă lucioasă şi-apoi, în timp ce alerg grăbită pe scări îmi spun iar că am reuşit să poleiesc încet, dar sigur, toate ascunzişurile vieţii mele.
Şi totusi, în orele lungi din linistea maşinii mele, când noaptea încă n-a plecat spre alte zări, iar ziua încă se strege somnoroasă la ochi, acolo, singură cu mine, când gândul se spală de fardurile scumpe, când totul parcă amuţeşte subit, când poate doar muzica timidă a radioului îmi mai aminteşte unde sunt, mi se face dor cumplit de mine, de cea care sunt înăuntru, de plăcerile alea mărunte care altădată mă făceau să zâmbesc cu adevarat. De candoarea cu care credeam în puterile personajelor din carţile mele de suflet, de bucuria cu care mă trezeam în nopţile de iarnă când cineva parcă îmi şoptea că a căzut prima zăpadă…şi mă-ascundeam apoi sub pătură îmbrăţişandu-l până dimineaţa pe Villon…de anii naivi ai primelor mele iubiri.
Duse sunt acum toate…Sub noianul de taftale şi mătăsuri scumpe s-au cuibărit anii şi cu ei… neîncrederea, tristetea,vanitatea. Singuratatea. Suntem tot mai singuri. Sau însinguraţi. Şi mă tot răscolesc căutând răspunsuri la întrebarea: “De ce nu înţelegem că ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi ?…”
Cuvintele ei ma cutremura. Cand spune Sunt gata sa-mi vand carnea, pe bucati, pentru pulberi de suflet si stropi de izbanzi. Ma avant in iertari dureroase si ma apropi de capat de drum… Faceti liniste, nu se canta, se doarme…adanc, impietrit, de moarte… gandul meu striga: oare a stiut? Retrospectiv, orice lucru capata alta semnificatie. Ce sa mai vorbim de cuvinte, care pot imbraca orice haina vrem sa le atribuim, in functie de unghiul din care privim. Si totusi coincidentele sunt prea mari. Chiar daca la ea (spre deosebire de A.) am simtit ca nu se mai poate spera chiar inainte sa fug in baie, cu lacrimile siroind pe obraji, si sa ma lipesc de faianta rece strigand, “Doamne, scapa-le!”
Mandra, trufasa, orgolioasa Dana! Cea care era inauntru si-i era frica sa se arate noua in toata goliciunea luminoasa a sufletului ei de poet. Cea care simtea nevoia sa-si poarte masca adultului matur in fiecare zi; perfecta, admirabila, o doamna autentica. Cea care-si juca rolul cu constiinciozitate, asteptand clipa cand va fi eliberata de el.
Ma joc de-a viata. Si de-a moartea. Ma joc zilnic innodand taceri si zbierete sfasietoare. Forte si slabiciuni femeiesti. Cu arcuri frumos lustruite, vanez viata, bat din picior si oblig destinul sa ma faca fericita.
Draga mea Dana, ce te-a facut sa scrii aceste randuri?
M-am asezat pe-un colt de stea si-astept.
Te rog sa ma ierti, nu pot spune “Dana a murit”. Am sa le spun tuturor ca de-acum astepti pe un colt de stea. Poate chiar steaua Micului Print…
Cand te doare poti sa urli ca din gura de sarpe, sau poate doar sa te chircesti in tine si sa speri ca o sa treaca. Cine zice ca poate masura intensitatea durerii dupa numarul de decibeli se insala. Uneori cu cat te doare mai tare, cu atat taci mai adanc.
Alteori, cand te doare, nici nu stii ca te doare. Stii doar ca ceva lipseste, sau e in plus, o amputare sau o nedorita excrescenta si mai stii ca ceva e gol, in forma unei dorinte poate, sau a unei amintiri.
Cand te doare tare, e musai sa poti plange.
E oare normal ca o fata de 33 de ani care se descrie drept “puternica, atenta, desteapta, vie…” sa moara strivita absurd intre tablele unei masini, fie ea si Volkswagen Polo – Bijou, cum ii zicea cu mandrie – intr-o naveta zilnica de 100 de kilometri, resimtita ca o permanenta lupta cu pericolul?
Si unde e sensul ascuns in sfarsitul brusc al unei vieti de doar 25 de ani ca intindere, dar bine intrate pe un fagas traditional si, poate, firesc: liceu, facultate, absolvire, profesorat, casatorie, casa, planuri de viitor?
Ceea ce e groaznic cand iti mor deodata doua colege asa de dragi este ca nu stii pe care s-o plangi mai intai. Simti ca plangad-o pe una parca o tradezi pe cealalta si totusi le-ai iubit pe amandoua si pentru amandoua urli: “De ce?”
Si uneori poate urli si: “De ce n-a scapat una macar?” Dar e monstruos sa te gandesti ca poti alege care; e cu neputinta.
Adina de engleza si Dana de romana.
Adinutza cea draguta si prietenoasa, cu mult chef de viata, energie, vitalitate, cu o voce sonora de uneori imi venea sa-i dau mai incet de la buton :) si mici gesturi dragalase, accese de simpatie, dar si suparari pe care le punea la suflet si pentru care se consuma mult. O profa serioasa, de scoala traditionala, cu o baza foarte solida, cu mare daruire si pasiune, o fata dulce si inimoasa de care m-am legat spontan pentru ca venit in scoala o data cu mine, anul trecut si pe care de-atunci n-am incetat s-o iubesc. Anul asta insa aproape ca nu ne-am vazut… cumva a fost un an mai greu decat cel trecut si-mi fac reprosuri ca n-am fost mai prezenta cu ea, ca poate am repezit-o, ca poate… Draga mea Adina! Cum a venit ea plangand la scoala cand i-a murit catelul pe care-l crescuse de mic; cum m-a asteptat in ploaie cand am mers s-o iau de la gara sa mergem la curs; cu cat entuziasm mi-a adus ieri o foaie cu un nou curs de engleza la care “am putea sa mergem impreuna, ce zici?” super misto si pe care abia-l astepta; de cate ori am rugat-o sa traduca in locul meu, sa ma ajute cu lucruri diverse si intotdeauna a raspuns pozitiv; cu cat drag a pregatit copiii pentru olimpiada la engleza; ce vesela era ca, dupa 8 martie, are casa plina de flori! Si ce m-am bucurat cand mi-a povestit, luni, ca ii merge de minune cameliei ei (i-o daruiseram de ziua de nume, din partea colegilor) si se vede ca a fost daruita cu drag. Cum sa te gandesti ca Adina nu mai este? Ea, expresia insasi a poftei de viata?
Si Dana… In fata ei pasesc cu tacere si reverenta, caci am admirat-o nespus. Dana scria ca un inger, iar scrisul ei dezvaluia chipuri si trairi pe care aparenta ingrijita si mereu sobra le ascundea. Dana era un paradox: calda si rece, orgolioasa si inimoasa, inotand in acelasi noroi ca si noi, dar mereu agatata cu sufletul de stele. “Doamna diriginta” stia sa-si tina copiii intr-o ascultare deplina; ii cunostea si-i iubea pe fiecare si fiecaruia ii stia puterea si limitele. Visa la tihna, dar zbuciumul o impingea mai sus, mai tare, mai departe. Incotro oare? Dana era un diamant care te lasa fara rasuflare ori de cate ori in fulgerul unei raze de lumina ii intrezareai o noua fateta. Si ce suparata era ieri! Pentru o amarata de imprimanta! Ce etica puternica avea, a lucrului bine facut, temeinic, bun, fara compromisuri. Dana e singura persoana pe care-o cunosc care stia sa se dea jos elegant din masina. Stilul era un atribut al ei: Dana avea un stil propriu, care mi-e viu in minte. Puternica, atenta, desteapta… vie… Ce dor imi e deja de ea! Uneori mi-era dor de ea de joi pana luni (avea vinerea libera) – cum sa n-o mai vad niciodata?
De dimineata intarziasera si ne faceam griji. Cand la telefonul Danei a raspuns un agent de politie, inimile ni s-au facut cat un purice. “Ne trebuie datele lor de nastere, urgent ne cere datele lor de nastere!” striga cineva, iar cand secretara a inceput sa rascoleasca teancul de fotocopii dupa buletine mi s-a parut – brusc, insuportabil, odios – ca pozele lor din buletin aratau ca niste efigii numai bune de asezat intru ingalbenire pe o cruce de marmura… si m-am cutremurat si-am fugit la baie sa-mi ascund lacrimile, caci inca trageam sperante. Si-aveam ora cu clasa Danei in cateva minute!
Momente de cosmar din care ti-ai dori sa te trezesti. Momente in care te intrebi la ce bun. Unde e dreptatea? Cine decide cand se termina piesa? Si ce se intampla in culisele unde actorii se retrag, uneori pe neasteptate? Dar oare noi suntem actori sau public? Si de ce nu putem da timpul inapoi sa-i spunem Danei sa nu plece azi de acasa?
Draga mea Dana…
Draga mea Adinutza…
Mi-e gol in inima in forma de voi…
***
Ora 8:00 am – stiri locale din Prahova
Accident grav pe DN1, la Puchenii Moşneni, unde pompierii de la ISU Prahova se chinuiesc să scoată dintre fiarele contorsionate ale unei maşini două femei, care au murit la impactul dintre maşina lor, un Volskwagen Polo, cu un Lexus. Soferul din Lexus a fost doar rănit uşor.
como djio aquel genio, fireste
Azi a fost ca un vis. Am strans lucrari ca prin vis, am dat lucrari ca prin vis, am capsat, semnat, completat formulare ca prin vis, am visat written tasks si rationale times 16, am visat 9 eseuri la tok si le-am si citit, printat, capsat, indosariat, xeroxat, cantarit si bagat in plic. In plicul care va ajunge la Abu Dabi. 313 grame de materie cenusie. Prima mea generatie de ToK essays.
Cu cata emotie am facut cursul la Atena! Sau poate ar trebui sa incep cu inceputul: intr-o zi m-am dus la un interviu, iar acolo mi s-a pus in fata o carte. Era un manual verde, l-am frunzarit si am cascat ochii mari. Zicea acolo despre simturi, emotii, ratiune, limbaj ca moduri de a ne raporta la lume, ca porti spre cunoastere. Mai zicea si ca limita cunoasterii noastre e limita nu doar interioara, subiectiva, a propriei noastre minti, ci si cea exterioara, a instrumentelor care ne faciliteaza accesul la cunoastere. Ca poate nu lumea e in ceatza, ci ochelarii mei s-au aburit si nu mi-am dat seama. Ca exista cunoastere independent de ceea ce pompos numim “filtrul gandirii”; ca arta e in primul rand emotie, dar totusi si ceea ce nu-mi place mie e arta… pentru ca nu sunt eu in centru, sau depinde despre al cui centru vorbim?
Eram fascinata, uitasem de interviu, citeam pe carte si mi se parea incredibil ca exista asa o materie la scoala, ca aceste discutii (Andrei Gheorghe le numea “cranieri” si mi se pare bun cuvantul) se pot purta la o ora de curs, ca exista o autoritate care nu considera o pierdere de vreme reflectia asupra propriei persoane si, in final, asupra propriei evolutii. Colegii de la birou mi-au pus ulterior la punct entuziasmul spunandu-mi ca asa faceau si ei in liceu la filosofie, o materie care noua ni s-a predat de la catedra si din care in clasa a 12-a nu am inteles mare lucru. Ce puteai intelege dintr-o cronologie de nume si idei, nume si idei? Dar ToK este si trebuie sa fie altceva!
Fascinata am ramas de cartea verde si dupa ce am acceptat postul si-am plecat la Atena la cursul ce avea sa-mi deschida mintea spre receptionarea perspectivelor cu totul noi cuprinse in ea. “Theory of knowledge” se numea cursul, pe scurt “tok” sau “ti-oh-kei” si urma a se finaliza cu un eseu scris pe o tema la alegere dintr-o lista de zece si cu o prezentare orala avand ca subiect o asa-zisa grey area, sau problema de cunoastere. Elevii mei anul asta au vorbit despre celulele stem, pandemia H1N1, increderea in ONG-uri, automutilarea impusa copiilor in anumite culturi si alte subiecte despre care se pot spune multe lucruri atunci cand te apropii de ele cu curiozitate si cu mintea deschisa de IB-ist internationalist, holistic si principled/ balanced/ caring – dar si risk-taker dornic de cunoastere.
La eseu au predominat raspunsurile la intrebarea 7, dar am avut si 9, 10, 4 si 1. Dealtfel cred ca 7 va fi un hit al verii 2010 in materie de tok essay si probabil cenusareasa listei este numarul 6 cel abstract. Sunt curioasa sa citesc raportul si sper la note mari pentru toti elevii mei! BRAVO TUTUROR!
P.S. De la Atena m-am intors naucita in 2008. Morti erau Calinescu, Manolescu si toate figurile de autoritate masculine, dead white males, sau feminine care-mi chinuisera viata de liceeanca rebela. In Tok totul trece prin filtrul gandirii tale si ce libertate iti da acest lucru! Si ce enorma, enorma responsabilitate… Pentru ca numai atunci cand cunoasterea ta e foarte vasta te poti aseza in centrul ei, ca teoreticianul despre care vorbeam azi cu Doru si Irina, si inchide ochii si gandi pentru ca din gandurile tale sa se nasca viitorul ca un izvor de lumina. ToK ma invata in fiecare zi sa fiu sincera cu mine. E nevoie de mult curaj pentru asta. Dar rezultatul e pozitiv, cum am zis: beng! si murdaria dispare :)
Azi la scoala am dormit si-am visat o lume frumoasa, unde oamenii zboara in inaltul cerului, scriu dumnezeieste de frumos si-si indeplinesc visele. Acum intelegeti?
asa ma simt azi :)
si mi-e somn rau si nu sunt pantofii mei, nici mintea mea, nici jobul meu, nici macar mama mea nu sunt.
nimic nou, dar beng! murdaria dispare
si ce ramane in loc?
tricoul cu Metallica!!!
mi-e dor de blog, dar nu apuc sa scriu din motive de deadlineuri presante pe frontul IB. insa vor veni vremuri mai bune si, odata si odata, va fi chiar vacanta de vara!
beng!
Citesc anumite carti cu creionul in mana (“Calaul dragostei” de Irvin D.Yalom e acum la rand), iar blogul lui Adrian Nuta nu l-am putut parcurge decat cu degetul pe copy si paste, pentru a-mi pune deoparte citatele “de rumegat” mai tarziu.
Iata-le aici, sunt scoase din context dar foarte clare prin ele insele si fiecare vorbeste despre situatii si persoane cu care ne intalnim in viata si pe care Adrian Nuta le prezinta intr-o lumina diferita:
Se manifesta o parte a mintii tale ramase in simbioza infantila atunci cand nu diferentiezi intre perceptiile tale si ale altuia apropiat, cand confunzi nevoile tale cu ale lui/ei, cand ceea ce simti crezi ca simte si celalalt. Si nu doar atat. Nu stii ca aceste lucruri se intampla. Deoarece nu au depasit stadiul de maxim un an aceste fragmente ale mintii nu sunt luminate de constiinta. Cineva din afara iti poate spune asta insa daca o face te-ai putea supara foarte tare (iar faptul ca refuzi sa examinezi rational situatia e cea mai buna dovada; bebelusul nu este capabil de gandire rationala). Cel care vorbeste e foarte sigur de ceea ce spune si asta il face un interlocutor dificil. Nu poti ajunge la cineva pentru care nu exista „Tu” (asa cum este bebelusul inainte de 6 luni). N-ai avut niciodata impresia aceasta? N-ai simtit ca cel din fata ta, mai ales daca incearca sa-ti demonstreze ceva, e cumva „transportat” si orice apel la claritate sau consistenta este respins cu iritare?
*
Dezvoltarea mintii este o aventura intortocheata in care unii inca nu au plecat. Pe Pamant sunt mai multi copii decat ne spun statisticile.
*
Victimele nu vor sa creasca. Ele contin un copil speriat si furios, care inca mai asteapta sa fie iubit. Iar ceea ce victimele nu inteleg este ca nimeni nu mai are o obligatie fata de acest copil. Adesea, in terapie, acesta este punctul de inflexiune, un moment aproape miraculos in care clientul realizeaza responsabilitatea ce ii revine. Realizeaza ca singura persoana care poate avea grija de acest copil pe care il contine este el. Rolul meu nu este doar sa cred in resursele lui si sa-i transmit asta. Este si acela de a-i infirma credinta intr-un salvator.
*
ajutorul oferit fara a fi cerut este , in esenta, purtatorul unor mesaje de tipul: Esti incapabil…Esti incompetent..Esti slab…Nu te poti descurca. Aceste mesaje sunt insultatoare. Ele trezesc imediat o reactie energica de aparare a granitelor.
*
Salvatorii sunt usor de recunoscut: cand le pui limite, refuzand ajutorul pe care nu l-ai cerut, se supara, se deprima sau devin confuzi. Nu exista insa alta cale. Ajutorul care nu a fost cerut este insultator si trebuie respins. Nimeni nu creste daca nu este lasat sa-si exercite puterea. Nimeni nu creste din experienta altuia. Merg pana acolo incat spun ca chiar si copiii,cu exceptia situatiilor care sunt potential periculoase, trebuie lasati sa se confrunte cu provocarile vietii pentru a-si descoperi singuri resursele.
*
Lasa turnul sa cada! Deoarece atunci cand cuburile se prabusesc, puterea de a suporta realitatea se consolideaza.
**
Credinta si actiunile riscante (complet inutile din alt punct de vedere) sunt in serviciul controlului anxietatii. Asa ca, data viitoare cand prietenul tau apasa excesiv pedala de acceleratie, strange-ti centura si suporta. Este felul lui de a spune ca se teme. Cand va reusi sa spuna acelasi lucru in cuvinte veti avea o calatorie mai lina.
*
Semnul extinderii constiintei este trairea recunostintei. Evident, credinta ca e suficient sa fii (fara sa faci ceva anume) pentru a primi ceva de valoare are o nota vadit infantila. Copilul nu trebuie sa faca ceva anume pentru a primi de mancare. Este responsabilitatea parintelui sa-i ofere hrana fara a-i cere ceva in schimb. Parti din mintile unor oameni nu reusesc sa depaseasca acest nivel. De aceea nu pot fi recunoscatori. Continua sa fie copii (nu si din alte puncte de vedere). Li se pare normal sa primeasca fara a oferi ceva in schimb si chiar sufera daca asteptarile infantile le sunt inselate. Nu au capacitatea de a iesi din ei insisi pentru a-si evalua comportamentul. E firesc. Asa este mintea unui copil. Nu se poate decentra. Nu poate imprumuta perspectiva altuia.
*
Este contactul cu esenta lui constienta. Recunostinta exprimata este semnul acestei esenta trezite la viata. Este inceputul unei lumi noi, in totalitate invizibila.
*
Ce invata un copil dintr-o astfel de interactiune? Ca „teritoriul lui corporal” nu este suficient de important pentru a fi respectat si ca dragostea poate fi impusa cu forta. El creste si devine un adult care intra in relatii apropiate in baza aceluiasi model disfunctional sau se apara de el, retroactiv, refuzand intimitatea dupa care tanjeste in secret.
*
Oamenii invata usor daca nu se tem. Mintea umana infloreste daca nu este amenintata si daca poate urmari ceea ce o atrage. Profesorii care stiu sa indeparteze frica si sa creeze conditii pentru descoperiri si revelatii cognitive (echivalentul insight-urilor din terapie) se apropie de lumea pe care eu o visez. Terapiile de calitate demonstreaza limpede ca oamenii se vindeca, se schimba si se dezvolta in conditii de siguranta.
*
Libertatea este abaterea creatoare de la program. Asa incepe o noua etapa a jocului realitatii. Etapa creatiei.
*
Este esential sa putem atribui altor oameni ganduri diferite de ale noastre dupa cum este crucial sa admitem ca asa cum un altul (Sally) poate avea o credinta gresita, in baza careia sa actioneze, tot asa noi putem fi cei care gresim in opiniile noastre. Totusi, daca mintea continua sa se dezvolte, putem reflecta la propria noastra gandire (metacognitie=gandire despre gandire). De asemenea, ne putem testa in realitate ideile (testul realitatii) Copilul (si adultul imatur cognitiv) nu poate face asta. Prins in viziunea lui egocentrica, crede ca are dreptate si nu renunta la ea deoarece inca nu poate sa faca asta. Daca as fi stiut aceste lucruri mai din timp as fi economisit cantitati uimitoare de energie renuntand la a-i mai convinge pe unii oameni de evidente pe care nu ei nu le puteau intelege iar eu credeam ca nu vor sa le inteleaga.
Mai departe, cititi blogul si, mai ales, discutiile din comentarii. Mai puteti citi si cartile lui Nuta, sau asculta audiobookul despre experienta indragostirii.
Multumesc, Adrian Nuta (si Meli, prin intermediul careia am aflat de el si Andreea, care mi-a dat linkul la blog).
Orange Franta a avut o idee minunata pentru diminetile ploioase, serile pustii sau orice alt moment cand nivelul energiei scade si nimeni niciodata n-o sa te mai iubeasca: ideea lor se numeste Mon Festival si m-a amuzat foarte tare! Singura problema e ca dureaza prea putin, lol.
Multumesc Danei pentru baia de ego :)
Enjoy!
Smilla pe Twitter
Cine comenteaza?