Sufletul…

- Auzi, ii zice azi un pusti altuia, lumanarile astea sunt sufletele lor. De-aia sunt mereu aprinse.

Eram la scoala, in fata peretelui pe care-am scris amintiri si-am pus poze cu Adina si Dana, am decupat stelute si inimi si-am desenat baobabi, trandafiri si roboti in amintirea celor doua fete, de la a caror moarte se implineste azi saptamana.

- Auziti, ma intreaba unul dintre baietii de mai devreme, la inmormantare la Dana au fost fluturi? Adica acolo la mormant?

- Fluturi?

- Da, adica se zice ca sufletul zboara cu fluturii…

- Sau cu pasari…, completeaza celalalt.

- A, da. Pasari au fost?

- Da, copii, au fost porumbei la inmormantarea Danei. Si ei au plans, adaug in gand, pentru ca simt cum mi se umplu ochii de lacrimi.

Ne e dor de ele. Mie una mi-e dor zi de zi.

Dimineata mi-e dor de Adina, care intotdeauna dadea desteptarea cu rasul ei frumos si bucuria care parea s-o insoteasca la tot pasul. Ii admiram bratarile, cana de cafea cu pai, bricheta, bluza sau coafura. Ea nu se lasa mai prejos si ne facea fiecaruia mici bucurii: un compliment, un zambet, o mica poveste legata de ceva ce stia ca ne place. Apoi ne imprastiam care-incotro pe la ore si poate ne mai vedeam pe la 10, cand isi manca traditionalul sendvis si ne mai povestea una-alta. Uneori mi-arata caiete sau lucrari ale copiilor, alteori luam eu jurnalele de lectura pe care le aduna de la clase sa mai citesc povesti. Ne enervam cand nu mergea xeroxul, ne bosumflam cand era urat afara, imi spunea ca vrea sa vina primavara, sa infloreasca iar pomii, ii placeau florile mult de tot.

La pranz mi-e dor de Dana. Casoleta ei ingrijit pregatita de acasa continea intotdeauna numai hrana sanatoasa, elegant taiata si asezata. Niciodata Dana nu venea cu capatana intreaga de salata s-o spele la scoala, cu rosii netaiate, cu salam sau mancare gatita trantita cum s-a nimerit la orele mici ale diminetii. Nu! La Dana era intotdeauna vorba de aspect, in aceeasi masura ca si de gust. Legume, masline, cubulete de cascaval, feliute de sunca, sau bucati de carnita cu cartofi, din care ne invita si pe noi sa gustam. Manca la cancelarie. Cateodata pe usa clasei scoteau capul nazdravanii ei: “Doamna diriginta, veniti!” “Intrati in clasa, vin acum,” era raspunsul invariabil. Isi termina tacticoasa dumicatul, se stergea la gura, se ridica si intra in clasa… mereu eleganta, mereu masurata in toate si-n acelasi timp cu un zambet ingaduitor, care ii trada sufletul frumos.

Fac ce fac si cad in amintiri. Pur si simplu nu-mi vine sa cred ca numai in amintiri le mai pot intalni… Sufletul lor a urcat la cer pe aripi de porumbel. Si acolo sunt copii care au nevoie de invatatura, ne-a spus azi tatal Danei. Poate sunt si alti profi care au nevoie intre ei de doua colege dragi si bune. Dumnezeu sa le dea lumina si pace. Iar noua puterea de a multumi pentru amintiri…