Entomologie

In troleibuz aud deodata o voce de o mare dragalasenie: “Ce face frumosul lu’ mama? Ce face ingerasul meu iubit? Ai mai crescut, frumosule!” si alte asemenea dugu dugu. Surprinzator, vocea “ingerasului” nu se auzea. Intorc capul: o doamna la vreo 50 de ani cu un prunc de gradinita (4-5 ani). Doamna foarte ingrijita si aranajata, deloc stridenta, ba chiar la locul ei. Pruncul, blondut, cu sapca si dintii stransi, cu o expresie incruntata. Clar nu-i prea placeau efuziunile doamnei. Ea, fara sa bage de seama, continua:

- Nu vorbesti cu mine, iubirea mea? Da sa-ti scot sapca; stai, mai, copile! Da sa scot sapca am zis!

Baiatul in continuare nu zicea nimic, dar isi tragea cu indarjire sapca pe cap.

- Auzi, stii ceva? Daca nu vrei sa vorbesti cu mine, nu vorbesti.

Eu imi vad de cartea mea, dar nu trec 2 minute si aud parca o alta voce, extrem de furioasa:

- Ia mana de acolo, ca te bat! Mai, tu n-auzi? Te bat, am zis! Ia, domne, mana de acolo! Ei, comedie ca asta! Nu ca asta e buna, tu chiar vrei sa te plesnesc?! Lasa geantaaaa!!

Doamna asezase poseta deschisa intre ea si copil, iar copilul cu mare dexteritate scotea din poseta incarcator de telefon, portofel, chei si alte obiecte pe care doamna i le smulgea furioasa din manute. Desi nimeni nu radea, mie mi s-a parut haios ca pe masura ce ea le baga in geanta, pustiul le scotea din nou. Deja striga de intorsese toata lumea capul. Si-a luat seama si-a inceput sa scoata un fel de mormaieli, in timp ce indesa totul in geanta si tragea fermoarul:

- Tu ma faci de rusine in lume, ma? Auzi, eu te bat daca nu te potolesti. Vrei sa te bat? Zi! Vrei? Ia mana de acolo.

Cand am coborat, fiecare parte sedea pe scaunul ei, botoasa. Baiatul, in continuare cu sapca in cap, se uita pe geam incruntat. Doamna, privea inainte cu indarjire, strangand intr-o mana geanta. Din cand in cand arunca o privire de control spre copil.

***

In magazinul obor o mama la vreo 35 de ani impingea un carut de copil mare. Copilul plangea de mama focului, iar mama tipa furioasa la el:

- Ma, tu n-auzi sa taci? Taci odataaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Ma, daca ma faci acum sa ies afara, sa vezi bataie ce-ti dau!

Asta din ciclul “atunci mama a tipat la mine sa nu mai tip asa”.

***

Lisa, intr-o dimineata:

- Stii ceva Chistina, eu de-acum nu veau sa-ti mai spun Chistina.

- Dar cum vrei sa-mi spui, Lisa?

- O sa-ti spun Chlis.

Si ne-a zis de curand ca la gradinita are “clapitze”, adica “capritze”.

… asa stau eu in tribuna si observ. ;)

Anzac DaY

Departe, pe cealalta jumatate a lumii, jumatatea unde acum vine iarna si anul scolar se termina in noiembrie in loc de iunie, s-a sarbatorit azi Anzac day – o zi care are legatura cu armatele australiene si neo-zeelandeze luptand la Galipoli, in Turcia, in primul razboi mondial, cu eroismul si independenta, cu moartea si comemorarea eroilor morti, dar si cu traditionalii Anzac biscuits :) pe care Melissa i-a tinut prea mult la copt si-au iesit crispy si gustosi, ca niste turte dulci. Biscuitii se fac cu golden syrup si alaturi de ei am mai avut muffins/cupcakes si o pavlova cu capsuni si kiwi, totul stropit cu cafea si ceai negru si asezonat cu primul joc de cricket din viata mea. So much fun!!

Happy Anzac day, folks!

Mortii lipsesc de la un timp dintre noi

Am fost la campina, la Dana.

Dana sub o movilita de flori – noi in picioare in jurul ei, aferati, indurerati, in haine negre, cu tigarile aprinse si inimile in diverse grade de sfasiere. Am plans si ne-am rugat pentru ea.

Dana, in sala de clasa unde am mancat cu ea si cu Corina, cand abia venisem la marcu si le povesteam de ipsos.Parea mai mare ca toti asa, mai calma, mai adulta, mai autoritara – desi materna. Mai rece, desi imediat ii simteai caldura.

Amintiri. Numai acolo le mai putem gasi pe Dana si Adina.

Si poate e momentul sa le spun colegilor mei care ma citesc ca ii iubesc. Chiar si pe aia care au plecat. Uraciosilor! :)

Review, performance, practice, production

Inspectia a iesit bine. De fapt foarte bine. Cu ajutorul extraordinar al colegilor, care au lucrat din umbra, ca furnicutele, ca sa fie totul bine si la clasa si la sala de consiliu unde s-a purtat discutia finala. Clasele aratau impecabil, iar copiii erau scosi din cutie! Nefiresc? Cu siguranta nu mi-as dori mereu sa am la ora copii incremeniti ca azi, care abia sopteau la activitatile pe perechi (desi using partner voices e o idee buna), dar e extraordinar sa-i vezi cum se pot mobiliza si ce frumos stiu sa lucreze in situatii mai… formale. La clasa mea toti baietii erau imbracati de gala si aratau de nota 10! Nu ca le-ar fi impus cineva sa vina asa, poate de aceea m-au impresionat. Au lucrat, au raspuns, lectiile au mers bine si la ora 12 am terminat. La sesiunea de feedback, copiii mi-au spus ca le-a placut lectia asta “deosebita si impunatoare”. Ma bucur ca am trecut si de examenul asta… era un mare stres. Si multumesc colegilor (Georgi, Dana, Octa, Alexandra, Alex in special) si secretariatului si doamnei directoare si elevilor si unei mamici speciale, despre care stiu ca ma citeste :) You are my stars!

Urmeaza ceva examene orale si scrise la vara, inainte sa pot spune ca am definitivat. Dar de ele inca nu mi-e frica; sunt prea departe :))

Sa aveti un weekend frumos. Eu maine merg la Campina.

Lumea se imparte in before and after

In momentul acesta lumea se imparte in before and after Friday. Am inspectie de definitivat. Am hartiile pregatite, lectiile mi le-am facut, pregatesc si o mica tratatie cu ceai-cafea si fructe si astept ziua de sambata, care va after.

Sambata voi merge la Campina, la parastasul de 6 saptamani al Danei… Pentru si acolo e un before and after si, din pacate, ne-am trezit aruncati in after parca fara sa ne fi dezmeticit prea bine before. Incerc de atunci sa-mi inchipui random ca azi e ultima zi cand vad pe x sau pe y si senzatia e intotdeauna aceeasi: nu-mi intra in cap un asemenea gand. E mai usor sa crezi in accident ca accident, adica ceva neasteptat, improbabil sa se repete prea curand si absolut intamplator. Dar seara, inainte sa adorm, mi se deruleaza adesea in minte scena din acea joi dimineata cand am aflat ca Dana si Adina nu mai sunt; vad farfuria cu senvisuri cu cascaval, plicurile de la DHL si filele mele de plastic indosariate cu grija; o vad pe Irina stresata de EE la fizica si pe Doru in capul mesei. Vad apoi teancul de copii dupa buletin si peretele de faianta de la baie, unde m-am ascuns ca sa pot plange. Si-mi dau seama ca momentul ala e fix intre before si after, poate chiar momentul cand am constientizat ca Dana nervoasa ca nu mergea imprimanta sa scoata revista si Adina vesela ca gasise pe net un curs de la Oxford pentru profesori sunt un before.

Mi-e asa de dor de ele!

Imi pregatesc lectiile pentru inspectie cu gandul la Adina, care-mi spunea mereu ca va fi bine si ca ea va fi acolo sa ma ajute cu orice am nevoie.

Si am acest gand, pe care l-am avut din prima clipa cand am aflat vestea, o intrebare al carei raspuns il stiu: oare Dana era imbracata frumos in ziua aceea? Sunt sigura ca da, pentru ca urma sa fie gazda unui eveniment de la 14:30 la 16:00 si sigur isi alesese cu grija tinuta…

Mi-e greu, vedeti bine. Imi suna in cap versurile din “Julius Caesar” al lui Shakespeare, un monolog pe care l-am memorat – intre atatea alte versuri – in ultimii ani de liceu:

(Act 3, Scene 2) Bear with me.

My heart is in the coffin, there, with Caesar,

And I must pause till it come back to me.

Si mergem inainte. Masina e la reparat, vineri – inspectie, iar azi un party de ziua domnului Stefanescu (Eugen pentru prieteni :)), caruia ii doresc lamulteaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaani fericiti, alaturi de minunata lui sotie! :x

Azi mi-a facut placere sa-mi amintesc de Hamlet.

Powerscourt Gardens

Ca sa ajungi la Powerscourt Estate, o mosie deosebit de frumoasa la vreo 20 km de Dublin, trebuie sa iei autobuzul 45 din St. Stephen’s Green East si sa mergi pana la Enniskerry. E un drum cam de vreo ora, in care poti sa ametesti binisor daca ai norocul de un sofer vitezoman, fiindca soseaua face multe curbe iar tu te afli intr-un double-decker ca o cutie, care merge pe stanga. La unele curbe aveam impresia ca se va rasturna cu noi si, din cand in cand, crengile copacilor de pe marginea drumului pur si simplu stergeau din mers geamul din stanga. Bineinteles ca am stat la etaj, pe locurile din fata, ca sa vad bine-bine totul.

In drum am vazut niste case inconjurate de un mic lac artificial, care mi s-au parut haioase.

Powerscourt Estate e o mosie care cuprinde un hotel Ritz Carlton, un teren de golf, o casa devenita un fel de mall eco-bio in care se vand produse Avoca si o gradina ce se intinde cale de 19 hectare si care intrece Versailles-ul cu care, dealtfel, isi si dorea sa rivalizeze. La 7 km mai incolo exista si Powerscourt Waterfall, cea mai inalta cascada a Irlandei, deosebit de frumoasa daca te iei dupa imaginile pe care le-am vazut, dar destul de greu accesibila fara un mijloc de transport. Noi o porniseram vitejeste spre ea, pe soseaua de tara fara trotuare sau borduri, mergand direct pe drum, si-am facut 3 km pana sa ne dam seama cat era de fapt de departe. Nu exista autobuze care sa mearga pana acolo si nici indicatoarele nu sunt prea clare.

Gradinile costa 8 Euro si se inchid la ora 17:30, cand din casa iese un angajat in tinuta office cu un clopotel si incepe sa ia la picior aleile sunand de plecare. Cat am fost noi acolo am vazut si alti angajati, oameni care taiau iarba sau faceau curatenie, iar locul in sine iti taie respiratia cu frumusetea lui.

Gradinile coboara dinspre casa, in terase, pana la un helesteu. Dupa helesteu urmeaza o padure. Vazut dinspre casa, peisajul are continuitate, se termina cu o vale si orizontul il inchid doua dealuri verzi. Din aceasta perspectiva gradina pare sa se intinda nemasurat de mult si e atat de verde, incat e o bucurie s-o cuprinzi din priviri. Mirosul de iarba taiata, cantecul pasarilor, soarele care se ivea cand si cand printre nori, senzatia de spatiu nemarginit m-au fermecat. E o fericita combinatie de grija si salbaticie aceasta gradina; este evident bine intretinuta, dar totusi nimic nu e tuns la milimetru sau perfect aranjat (cum era, de pilda, Merrion Square Garden in Dublin), ci exista portiuni unde stufarisul umple lacul, copacii isi intind radacinile peste alei, iar tufele infloresc in legea lor, cu flori rosii, roz si albe.

Exista in aceasta gradina mai multe spatii diferite: un turn fara alt rol decat acela pur decorativ (cocotat in el esti la inaltimea pinilor ce-l inconjoara, desi nu se poate spune ca ai o viziune de ansamblu fiindca turnul este intr-o vale), o gradina botanica cu soiuri de plante felurite, dintre care inflorite erau doar cameliile si narcisele; o gradina japoneza, cu cascada ei miniaturala si chioscul din care ascultai susurul apei; helesteul central, cu caii lui cu aripi si un alt iaz alaturat, unde crestea papura; in fine un Pets’ Cemetry, cimitirul animalutelor familiei, in care odihnesc laolalta caini de vanatoare si de casa, cai, ponei si doua vaci de lapte.

Am vizitat mosia intr-o zi de vineri; am plecat din Dublin pe la 11 si am stat acolo pana pe la 6 si ceva, cand autobuzul ne-a dus inapoi la St. Stephen’s Green. Au fost poate vreo 6 ore petrecute la Enniskerry, dintre care doua pe drum, in cautarea cascadei. Prea putin pentru a vedea cu adevarat un loc, suficient insa pentru ca domeniul Vicontilor Powescourt sa apuce sa arunce peste noi o vraja nemaivazuta, din care nu-mi doresc nici acum sa ma trezesc. Suffice it to say ca in drum spre statia de autobuz recitam poezii si-n acel decor totul suna teribil de adevarat. Am inceput, fireste, cu William Butler Yeats (I heard the old, old men say/ everything alters and one by one we drop away) si Shakespeare, dar curand le-a venit randul lui Eminescu, Doinas, Nichita Stanescu sau Bacovia. Si nicicand Blaga n-a fost mai la inaltime cu-al sau si tot ce-i nenteles/ se schimba-n nentelesuri si mai mari/ sub ochii mei…

Daca Versailles-ul mi s-a parut ca-si pierde farmecul in atata intindere, la Powerscourt fiecare tufa isi are locul ei si fiecare pin stie sa spuna o poveste cu zane si leprechauni de ai sta zile-n sir acolo sa le asculti soapta. Exista copaci acoperiti cu iedera si copaci cu radacini ca niste degete (eu le ziceam copaci-troli), pasarile iti raspund la cantec, si, pe nesimtite, in suflet se instaleaza pacea.

Sa aveti o saptamana magica!

Mistretul cu colti de argint

Baile Atha Cliath

Sunt multe povesti de spus despre Dublin si nu stiu cu care sa incep. Am plecat racita, am stat racita, m-a durut in gat pana azi (14 zile de chin), am tusit cu lacrimi de miercuri pana luni, m-am chinuit cu cani de ceai pe piept si cu sticle cu apa calda, iar sambata totul a ajuns la apogeu cand, in fata unui mic-dejun delicios la Bewley’s mi-am dat seama ca nu pot sa inghit nici o farama deoarece aveam din nou probleme cu o glanda salivara infundata… A fost o saptamana de sirop de tuse, strepsils si tot felul de ceaiuri; am avut zile cand mi-am pierdut complet mirosul si zile cand am tusit de nu ma mai puteam opri. Concluzia acestei istorii de cosmar este ca trebuie sa ma mai duc la Dublin, fiindca nici eu nici el nu ne aflam in cea mai buna forma la aceasta prima intalnire! :)

Si totusi ne-a placut Irlanda! Extrem de curat, multe narcise si parcuri verzi cat vezi cu ochii – o bucurie pentru mine sa vad atatea pasarele, lebede, rate, natura si vegetatie aproape salbatica si totul within walking distance, pentru ca mie Dublinul mi s-a parut tare mic.

In primele zile fiind liniste dupa Paste totul a fost cam inchis: atat magazinele, cat si vremea. Am vizitat insa muzee, parcuri si cladiri istorice, am fost pe strazi si-am facut o multime de poze cu florile din parcuri.

Apoi am plecat la munte si la mare, la Malahide castle si la Howth, unde se mananca pescareste, iar in port te poti juca cu focile carora pescarusii le fura mancarea de la gura. La Malahide am avut parte de un private tour (nu mai erau alti doritori) cu ghidul invizibil care ne vorbea din boxe, iar noi intorceam capul ca la comanda cand sus, cand in dreapta, cand in stanga, sa vedem oglinzi venetiene, scaune de epoca si seminee cu vatrai adevarat. La Howth am mancat seafood chowder si ne-am plimbat mult de tot, pe toata faleza si tot digul, apoi prin sat si nu ne mai venea sa plecam, iar cand mergeam spre gara m-am oprit sa pozez un semn in Gaelic si eram in mijlocul strazii si-o masina care venea incet s-a oprit sa ma astepte sa fac poza. M-am simtit foarte departe de Romania atunci.

Am aflat ca Irlandei i se mai spune si Hibernia, de unde Hiberno-English pentru engleza vorbita aici, in care “h” se numeste “haidj” si lucrurile misto sunt good craic iar primului ministru i se zice Taoiseach (tishah). Am aflat ca in Irlanda Primark e Penney’s, ca prin Dublin curge raul Liffey si ca n-are rost sa te urci in autobuz daca n-ai banii ficsi de bilet in monezi. Am mers cu Luas, care e un tramvai foarte finut gen metrou usor, cu un traseu foarte scurt si-am baut Guiness, desi nu beau bere, pentru ca parea the right thing to do.

Mi-au placut la magazine vanzatoarele care mi se adresau cu “love” si “dear”, ca Miss Marple. Dublin are, cred, un mare talent pentru industria serviciilor; toate barurile si puburile te fac imediat sa te simti in largul tau, iar chelnerii sunt atenti fara sa fie annoying. Mi-a placut ca Malahide ocupase un loc fruntas in competitia pentru “cel mai curat oras din Fingal County”!!! Imaginati-va o astfel de intrecere in Romania! Sub Ceausescu le-am avut obligat-fortat; acum ne dezicem de ele si, implicit, ne dezicem si de simtul civic si de curatenie din pacate.

M-am uitat la RTE, care e BBC-ul irlandez si la un canal in Gaelic care dimineata transmitea desene animate foarte vesele, din care fireste ca nu intelegeam nimic. Am baut Irish tea si am citit doua carti.

Dar cel mai asteptat moment din toata calatoria a fost cand am intalnit-o pe Suzi! Multumita mailurilor ei am ajuns la Dublin pregatita cu umbrela, ghete si echipament de ploaie si chiar a plouat in ziua cand Suzi a aparut in fata mea la Biblioteca Nationala, unde ma extaziam in acel moment in fata unor manuscrise ale lui William Butler Yeats. Ma tem ca nu eram o companie prea vesela in ziua aia, fiind complet incapabila sa simt vreun miros (drept pentru care intrebam nonstop “aici miroase a ceva?” – o intrebare destul de ridicola intr-un restaurant cu mancare chinezeasca (printre altele) unde mirosul era literalmente vizibil! :), dar Suzi mi-a deschis ochii asupra lui Penney’s si ne-a dus in plimbare pe cheiul apei pana hat-departe spre Phoenix Park, de unde ne-am intors cu tramvaiul (Luas), spre bucuria mea. Am facut si o poza impreuna, care se va vinde scump pe ebay peste cativa ani, dar n-am s-o public decat daca si Suzi vrea! (asta fiindca dupa ce ne-am uitat la ea am strigat intr-un glas ca e urata si trebuie neaparat sa facem alta, dar fiindca nu am mai apucat sa ne vedem aia a ramas “poza cu Suzi si Smilla”, until we meet again).

Am din ce in ce mai des presimtirea ca Irlanda a fost cam singura mea iesire din pitorescul decor al patriei pe anul asta, dat fiind ca ma asteapta o reparatie la masina dezgustator de scumpa (garnitura de chiulasa va spune ceva? :)), urmata de diverse cheltuieli tot cu masina (RCA si casco expira la mine in iulie), o vara de invatat cu burta pe pedagogie si metodica, cursuri in iulie si examen in august. Si mai trist e ca nici macar nu visez la alte iesiri; nu mi-e dor de niciun loc, nu trag sperante ca aiurea ar fi mai bine ca aici. Mi-am pus sperantele in cui sa astepte rasaritul lui 2012, cand planeta se va opri ca sa putem cobori.

Baile Atha Cliath e numele irlandez al Dublinului, inscris pe toate placutele de inmatriculare, iar indicatoarele spre centru spun “An Lar”, ceea ce ma duce cu gandul la “llar” care e e tot un fel de centru, in catalana inseamna camin, sau home.

Mi-a placut Dublinul. Cat am vazut din Irlanda a fost, intr-adevar, verde, umeda si vesela. Iar Shepherd’s Pie si Fisherman’s Pie au fost delicioase. Irlandezii mananca la marea foamete: fasole si cartofi la micul dejun, fish and chips, aceste placinte satioase cu carne sau fructe de mare – totul foarte bun, dar multi carbohidrati.

Ah, si cea mai tare faza a fost intr-o noapte cand la barul hotelului era petrecere cu haos, muzica si bautura si cineva a tras din greseala alarma de incendiu. Eu dormeam si-am avut senzatia bizara ca peretele de la capul meu s-a deschis si trebuie sa ies fuga pe acolo pentru ca ma trage sunetul ala innebunitor de nino-nino. Fetele se inghesuisera la usa sa iasa, iar eu, aparent mai practica dar de fapt somnoroasa si doritoare sa-mi continui somnul am strigat:

- Unde fugiti? Nu miroase a fum. E o alarma falsa probabil (ma bazam heavily pe faptul ca la barul de jos petrecerea continua… cu foc, fara panica si nori de fum).

- Mda, au parut ele convinse, pana cand Madalina a realizat groaznicul adevar: Dar tu nici macar n-ai miros!

Si asa era; in ziua aia nici macar un domn care mi-a fumat literalmente in nas nu reusise sa-mi gadile vreun receptor olfactiv.

Dar, spre norocul nostru, chiar era alarma falsa.

Asa ne-am distrat noi la Dublin. Will repeat.

Dor

Am din ce in ce mai des momente in care astept ca Dana sa dea un semn de viata.

Cand am venit de la Dublin ma gandeam ca sigur voi descoperi ca am visat povestea cu accidentul.

Inainte sa inceapa scoala ma gandeam “Hai, ca de data asta vine si Dana.”

Dar Dana nu mai este.

Hristos a inviat!

De la Dublin m-am intors cu circa o mie de poze (de cand cu epoca digitala imi scot parleala pentru anii de chin cu filme de 24 si 36 de pozitii), cu William Butler Yeats, Ulysses, zane si troli, papuci de la Hush Puppies, perle gri, glande inflamate, bilete de tramvai, pliante si vederi, haine de la Penney’s, Irish coffee si Irish breakfast (nu si Irish tea!), multi trifoi si cateva pietricele. And I followed the Treasure Trail all the way to Bucharest! Ultimii 5 centi i-am gasit la coborarea din busul care ne lasa la terminal ;) Asa s-a facut ca m-am intors in Romania razand :)

Bine v-am gasit!

Un cantec care mi se cam plimba prin cap:

Maine incepe scoala. Si 1 mai pica sambata, ceea ce face ca urmatoarea vacanta sa fie chiar cea Mare.