Serios. Cand eram mica ziceam ca vreau sa ma fac florareasa sau tiganca cand o sa fiu mare. Apoi au intrat in top bibliotecara si profa. Prin clasele primare imi inchipuiam ca oamenii se transforma total, adica copiii dispar pe la 20 de ani si poc! apar in locul lor “oamenii mari” cu pardesiu, pantofi cu toc, barbat si copii acasa. Si casa, fireste. Nimeni nu mi-a explicat procesul de crestere, iar eu singura n-am stiut sa-l constientizez. La 20 de ani, asadar, am avut o mare problema: nu disparuse copilul, iar pantofii cu toc nici gand sa-si faca aparitia. Pe la 23, mai ales dupa ce trecusem foarte aproape de temuta casatorie, am inceput sa ma chinui sa port pantofi cu toc si pardesiu. Inutil; nu eram eu.
Casatoria a fost alta tema care nu m-a preocupat, deoarece imi inchipuiam ca e – oricum – inevitabila, deci cand ii va veni vremea n-am sa pot scapa. Sincer, mai degraba imi doream sa scap, ca tanti Elena, ciudata colega a mamei de la scoala, care era necasatorita la 30 de ani si toata lumea ii deplangea soarta. Mie mi se parea, dimpotriva, ca Elena, cu mica ei garsoniera din Titan, plina de carti si foarte frumos aranjata, traieste o viata de vis. Nu tipa nimeni la ea (cum tipa la noi tata, cand era nervos), nici o soacra n-o bate la cap si e libera sa faca ce vrea si cand vrea. Sigur ca era pacat ca nu avea copii, dar in afara de asta Elena era un model de viata altfel. Stiam, totodata, ca era “rau” sa fii asa, deci m-am straduit din greu sa intru in tiparele trasate de mamaie, in vreme ce o infruntam – aparent – cu vorbe care stiam ca o supara, gen “ba n-o sa joci la nici o nunta, pentru ca eu n-am de gand sa ma marit!”
Si totusi copiii se fac oameni mari, cel putin pe dinafara, fie ca vor asta sau nu si timpul m-a transformat intr-o tanti care n-a uitat sa se joace si sa fie copil, dar stie si sa bea cafea cu celelalte tanti, sa vorbeasca despre “lucruri serioase” si sa gateasca. De unde rezulta ca unele lucruri pur si simplu nu sunt cum vrem noi, ci sunt asa cum sunt.
La multi ani, tanti Elena! Nu ti-am spus-o niciodata, dar cred ca esti minunata :)
P.S. Ne-am gandit si la Dana azi, de ziua numelui ei. Am adus prajituri si Rafaello, asa cum ne aducea ea tot timpul. Si i-am zis la multi ani, oriunde ar fi. Din gandurile noastre nu va pleca niciodata. Mi-e dor de tine, minunato! E mereu vineri de cand ai plecat…
Si eu stau cateodata sa ma intreb daca voi ajunge vreodata ca acele “tanti” cu tocuri si pardesiu. Oricat as incerca, totusi, parca nu sunt eu.
Tot timpul am spus ca voi ramane copil tot restul vietii. Si vreau sa ma tin de promisiune :).
PS: My blog is back!!! :D
Frumoasă, tanti Elena!
Să înţeleg că n-ai ajuns ca ea…altfel…
Cele mai bune ganduri pentru toti colegii Danei si Adinei.
Multumesc Cristina!
Saptamana trecuta ar fi fost si ziua de nastere a Adinei ,pe 18 ,sper k a primit multe flori. Mi-a aparut din nou in vis ,insa a fost foarte scurt. Ma gandesc mereu la ea si cateodata am impresia k e printre noi. In weekend m-am intalnit cu Nico ,si ea a fost colega ei si colega noastra de camera ,in iulie o sa merg la nunta ei..mi-as fi dorint sa fie si Adina acolo ,sa ne bucuram impreuna.
Dumneze sa o odihneasca in pace!
@ Andrei – si tie gandurile noastre bune. Te asteptam pe la noi!
@ Geo – am mancat si noi o prajitura la scoala de ziua Adinutzei si ne-am gandit la ea, asa cum ne gandim mereu. Viata ar fi trebuit sa continue frumos pentru ea… incepuse atat de bine! Dar vezi, nu stim ce aduce ziua de maine. Eu le port mereu in suflet pe fete, mi-e dor de ele chiar si acum cand scriu si sper ca se odihnesc in pace in lacasurile ceresti! iti doresc multa putere, iar prietenei voastre – casa de piatra! >:D<