Journal de guerre

Pe frontul de vest, nimic nou. Pe frontul de est, totul merge conform planului pe sistemul punct ochit, punct lovit.

Ba chiar am si alergat timp de doua zile, cu folos.

E bine sa fii in vacanta!

Trattoria Verdi (thumbs up)

Merg cu Livia la Verdi de ceva vreme pentru “tagliatelle putanesca”, dupa care ea se da in vant. Intr-adevar, sunt delicioase, dar eu prefer de astazi pastele verzi cu somon. Pur si simplu mi-as fi dorit sa nu se termine niciodata portia si-am savurat fiecare inghititura! Mergem cand la Verdi din Popa Nan, cand la cel din Mendeleev (langa Piata Amzei) si, desi amandoua sunt excelente din punct de vedere al serviciilor si-al mancarii, la cel din Amzei am avut azi o experienta neromanesc de frumoasa, fapt pentru care vreau sa ii laud in mod public.

Am stat la terasa, cu Livia si Madalina, si-am comandat tagliatele si salata. Intre timp am cerut si o cafeluta (noi cafeaua o bem inainte de masa, nu dupa :), iar Livia a intrebat daca se pot cumpara si tigari.

- Noi nu tinem, dar daca-mi dati bani ma duc eu in strada si va iau imediat, ne-a raspuns cu un zambet fata care ne servea.

Si chiar asa a fost, s-a intors imediat si am fost fericite ca n-am avut parte de mutre acre si ochi dati peste cap, dimpotriva, totul a fost simplu si firesc, iar clientul a ramas cu o impresie excelenta.

A venit mancarea, iar eu si Livia nu mai conteneam cu laudele: era delicioasa! Am gustat una de la alta, eu laudam pastele cu somon, ea imi cerea sa gust si putanesca, timp in care Mada manca linistita din salata ei cu foccacia. Era buna si salata, dar palea pe langa pastele noastre!

Toate bune si frumoase, pana cand Madalina tresare si scuipa… un ciob gros de sticla! Cum naiba ajunsese in salata nu se stie, dar norocul ei a fost ca l-a simtit in gura si nu l-a inghitit. Ne-am uitat cu mare atentie sa nu mai fie si alte cioburi si l-am anuntat pe baiatul care a venit sa debaraseze si pe chelnerita. N-am facut scandal, ba chiar dresate fiind pe sistemul “daca nu-ti place, ia-ti masina mica”, era cat pe-aci sa nici nu spunem nimic (complex de romanas care “e de vina” si pentru greselile altora), dar pana la urma am spus. Chelnerita si-a cerut scuze – macar atat, ne-am zis. E mai bine decat la “Xanadu” unde, zilele trecute, a avut loc urmatorul schimb de replici intre un client si o chelnerita:

Client: Doamna, va rog sa-mi aduceti alta cana ca asta e murdara. [era murdara, vizibil murdara de la fostul client]

Chelnerita (studiaza cana in soare cu atentie, plictisita): Nu e, domnule, murdara, asa e ea. Si pleaca.

Back to Verdi, fetele au comandat si desert (tort Krantz si tort de fructe de padure),  timp in care eu il gugaleam pe Leonardo Sbaraglia, un actor argentinian si vorbeam despre festinul din ultima zi de scoala, cand nu mai puteam vedea nici o aluna fara sa urlam “ia-o de aici, ca nu mai pot” :))

In aceasta atmosfera destinsa am cerut nota, iar cand a venit salata lipsea. Am inteles ca fusese omisa de pe nota – cum era si firesc – din cauza ciobului buclucas, ocazie cu care chelnerita si-a cerut inca o data scuze.

Cand sa plecam, Livia a reusit sa toarne cafea pe ea si imediat a aparut un baiat s-o ajute sa curete, care s-a oferit chiar sa-i aduca o alta ceasca de cafea.

La plecare ni s-a oferit o bombonica si-am primit un nou rand de scuze.

Trattoria Verdi a luat azi puncte la:

- prepaprarea tagliatelelor

- servire (prompta, amabila, fireasca)

- servicii (tigari, schimbat lingura, piper, cafeaua)

- bun-simt si decenta de a-si recunoaste greseala.

In Romania lucrurile normale si firesti ni se par surprinzatoare. Sper ca Verdi sa nu inceteze prea curand sa ne surprinda!

Noaptea Institutelor Culturale

In spiritul Gura-Casca ce ma caracterizeaza, nu puteam sa lipsesc de la concertul lui Tomescu din parcul Herastrau, asa ca-mi propusesem ca chiulesc de la noaptea institutelor. Doar am fost si anul trecut. Dar s-a pus ploaia, si toate planurile s-au spulberat: Tomescu s-a reprogramat pe luni la sala radio, in parul Herastrau era intalnirea fanilor Michael Jackson, cu lumanari aprinse si poze (alaturi un mosnegut vindea BIBELOURI cu MJ, sub numele de “trofee MJ”, pe al caror soclu scria: “Michael Jackson, 1958 – FOREVER”, la pretul de 50 de lei, sau pe-acolo – nu cumpara nimeni).

Dupa un popas la Rendez-vous in Floreasca, am pornit spre Institut Francais, unde era mare targ de handmade, dar si filme, surprize, enigme si lume draguta. Am mai bagat nasul si pe la ICR, Cervantes si Institutul Maghiar, deoarece Italianul inchisese. Mi-a placut la ICR concertul de muzica greceasca si faptul ca am primit o bufnita-abtibild in schimbul completarii unui mic chestionar.

Am ajuns acasa la 2 si cand era sa ma bag in pat, fericita, mi-am dat seama ca-mi uitasem telefonul in masina.

A mai fost cineva la noaptea institutelor? Ce-ati vazut interesant? Eu am facut greseala de a porni tarziu in tur, pe la 12 noaptea, asa ca totul se cam inchidea.

Vacanta!

Azi am luat vacanta pentru urmatoarele doua luni. Gata cu trezitul la 6 dimineata fie ploaie, fie soare, gata cu fuga dupa bus, inima batand sa-mi sparga pieptul ca l-am ratat, gata cu desele navete cu masina cand domnu’ Sandu e plecat in excursii si cu nervii de Pipera (ca se lucreaza, ca e aglomerat fara logica, ca mi se murdareste masina de parca am ramat cu ea la porci, ca sunt gropi, ca imi iese in fata excavatorul etc. etc.). Gata si cu orele lungi de pregatire acasa, cu stresul examenelor, cu pregatirea pentru olimpiada, bac, ib, lucrari si proiecte. Gata cu certurile intre copii, cu mesele de pranz la subsol, cu fuga cale de 3 etaje dupa o baie unde sa existe un rest de hartie igienica uscata (copiii au o pasiune dementa s-o “inmoaie” in veceu sau sa joace fotbal cu sulul), gata cu stersul tablei si miliardele de copii xerox pe care le produceam pe saptamana.

Cand stau sa ma gandesc in ce ritm frenetic lucram, ma mir uneori ca mai am puterea sa fac si altceva, sa scriu pe blog, sa citesc o carte (chiar mai multe!), sa vad un film, sa ies… E o arta de a jongla cu orele, care se intind si se comprima dupa nevoie, ca in ele sa incapa – vorba lui Arghezi – “cerul Tau si nesfarsitul”. Vacanta mi se pare, prin comparatie, un timp dilatat, lipsit de intensitatea si de vibratia timpului de la scoala.

Ramane amintirea unor momente frumoase alaturi de copii si colegi, raman pozele, proiectele pe care le-am facut, taberele si excursiile, crosul si concursul de pescuit, lectiile de engleza la DP (tare mult mi-a placut sa-mi amintesc literatura engleza) si orele de ToK, care vor continua si la anul.

Ramane si tristetea pierderii celor doua dragi colege, Dana si Adina, despre care si acum mi-e greu sa cred ca nu mai sunt si de care mi-e dor…

A fost un an foarte greu, care ne va mai tine in tensiune putin, pana pe 5 iulie cand aflam rezultatele bacului international.

Abia pe urma vom putea spune: “Vacanta placuta!”

O sa plec la Cluj si la Sibiu, probabil. Si-as vrea sa mai ajung la Brasov, la Aqua Parc.

Back to Bedrock

Am fost in tabara la Busteni; am revenit. In curte a aparut un cos care duce fumul in zare si nu mai miroase a pizza. Yay.

La “Buceni” a fost si soare si ploaie, iar azi cand am plecat erau 9 grade si muntii nu se vedeau din cauza cerului plumburiu si jos. Pe masura ce inaintam spre Bucuresti, temperatura crestea si norii incepeau sa se reliefeze. Ne-am oprit si la Campina, sa aprindem o lumanare la Dana. Am avut sentimentul ciudat ca nu-si doreste sa mergem, pentru ca n-a fost chip sa gasim lumanari in tot Comarnicul (ne-am consolat cu gandul ca vom gasi la cimitir), iar in Campina ne-am ratacit tare de tot, vreo 20-30 de minute am colindat si-am lasat in urma doua cimitire (dintre care unul in deal, dar nu pe muscel) inainte sa ajungem la Dana. La cimitir n-am gasit decat lumanari din cele drepte, stantate cu Arhiepiscopia Bucurestiului, iar mormantul se pregatea sa devina mai elegant, asa cum am vazut ca s-au facut multe din jur. Am aprins acolo lumanari de la toti copiii ei din clasa si au aprins si ceilalti elevi si ne-am gandit cu drag la ea.

A fost o tabara reusita, cu petrecere in pijamale, popa-prostu si trombon, filme in miez de noapte si plimbari pe la stadionul Euro-Africa, multe chipsuri si inghetata, excursii la Brasov si Babele si o noua runda de catarari la Aventura Parc. Imi place cum se creeaza intotdeauna anumite obiceiuri care apoi iti lipsesc: noi ne obisnuiseram sa iesim sa dam o tura de Zamora pe la ora 5-6 seara si sa inventam povesti pe drum. Ieseam eu cu trei copii de la mine din clasa, amatori de plimbare si mergeam la pas, urmarind veverite in copaci, azvarlind pietre in apa si oprindu-ne sa vorbim cu fiecare catelus si pisicuta din drum. A venit intr-o seara cu noi si Teodora (fetita colegei mele), care a cules “frori pentru mami”.

Teo are aproape 6 ani si-l zice pe “l” ca pe “r”, asa ca “precam” dimineata de la cabana si “afara proua” si ei ii “praceau” toate “durciurire”. Adorabila :)

Maine e ultima zi de scoala, apoi, cu litere mari, V A C A N T A.

Viata are valoare

O invitatie pentru toti cititorii blogului…

Asociatia Caritas Bucuresti este onorata sa va invite la evenimentul VIATA ARE VALOARE care are loc in data de 30 iunie 2010 la RIN GRAND HOTEL, orele 16:30 – 20:00.

Evenimentul organizat de Asociatia Caritas Bucuresti cuprinde momente artistice de creatie si dans realizate si interpretate de copiii cu Sindrom Down si are ca scop strangerea de fonduri pentru finalizarea Complexului de Servicii pentru Persoane cu Dizabilitati.

Acest Complex va gazdui:

• Centrul de interventie timpurie pentru copiii cu Sindrom Down
• Clubul pentru tinerii cu Sindrom Down (activitati sportive si artistice)
• Centrul de Zi pentru copiii cu Sindrom Down
• Centrul de resurse Sindrom Down
• Centrul National al Federatiei Sindrom Down Romania

Informatii suplimentare privind participarea si modul de desfasurare al evenimentului veti gasi in invitatia de aici.

Va rog sa confirmati disponibilitatea participarii dvs. la eveniment, cel mai tarziu, pana pe data de 25 iunie 2010.

Cod vestimentar: tinuta de seara

Cu stima

Madalina Agheorghiesei
Asistent Manager

Asociatia Caritas Bucuresti Tel:     021 / 233.21.34
Fax:    021/ 233..21.35
Mobil:  0747.513.176   madalina@caritasbucuresti.org www.caritasbucuresti.ro www.sindromdown.ro

Din puncte de vedere medical, Sindromul Down sau trisomia 21 este o afectiune cromozomiala cauzata de prezenta unui cromozom 21 suplimentar. E o dizabilitate cu care te nasti, nu se poate prevedea si nici “vindeca”.

Eu cred ca, la fel ca si autismul, este pur si simplu un alt fel de a fi, o alta structura a mintii si a inimii, din pacate adesea judecata si condamnata superficial pentru vina de a nu se incadra in “normal”. Este greu sa nu fii normal in lumea noastra; o stiu copiii cu Down si parintii lor, dar nu numai ei: o stim chiar si noi astialaltii, ochelaristi sau dintosi, prea grasi sau “schilofibrici”. De aceea e bine sa existe Caritas si Asociatia UpDown care sa ne invete acceptarea si toleranta. E bine sa citim “The Memory Keeper’s Daughter” si sa ii sprijinim pe cei care lucreaza activ la schimbarea mentalitatilor si la mai-binele copiilor si adultilor cu Down.

Viata are valoare variabila. Haideti sa i-o sporim!

Sursa foto

P.S. Invit pe oricine este interesat sa preia aceasta invitatie pe blogul propriu. In acest fel mesajul poate ajunge la mult mai multi oameni.

The Schopenhauer Cure

Am spus-o si, daca n-am spus-o, o repet: YALOM E GENIAL. Comercial, literar, stilist si ce mai vreti voi (voi, adica psihologii cu diploma si limbaj savant, care ii cititi cu alti ochi cartile), imi face un mare bine cu romanele lui despre psihoterapie. “Solutia Schopenhauer” (Ed. Vellant, 2010) povesteste o terapie de grup atat de frumoasa, incat, prin contrast, mizantropia lui Arthur Schopenhauer (a carui biografie se impleteste printre paginile povestii) si dispretul lui fata de oameni si de societatea lor par o mare greseala, de care chiar si el isi da seama la finalul vietii. Se desprinde din carte atitudinea lui Yalom de uimire in fata Vietii, de enorma pasiune pentru munca lui de psihoterapeut si de admiratie in fata resurselor extraordinare care se ascund in launtrul fiintelor umane.

Si m-a facut sa plang (cumva de bucurie) pasajul in care medicul Julius primeste din partea pacientului sau un citat consolator din Epictet, xeroxat pentru toti membrii grupului. El ii raspunde pacientului astfel:

Ceea ce stiu, Philip, este ca tu [...] ai memorat pasajul si l-ai multiplicat. Care este semnificatia acestui lucru? Trebuie sa reflecte faptul ca ai grija de mine. Si ce simt eu fata de asta? Sunt miscat, sunt recunoscator si astept cu nerabdare momentul in care iti vei exprima grija in propriile tale cuvinte.

Mi-am amintit cum si eu caut adesea citate care sa spuna ceea ce eu nu sunt in stare sa pun in propriile mele cuvinte; poate pentru ca sunt lucruri vechi, pentru care n-am avut cuvinte niciodata… write here what you cannot say, mi-a zis Nilu cand n-aveam voce, dar scrisul cere mult curaj. Iar bucuria provenea tocmai din faptul ca in sfarsit imi gasesc confirmat acest obicei de a vorbi prin cuvintele altora atunci cand ale mele sunt neputincioase, cat si din mesajul optimist indus de vorbele doctorului Julius, cum ca va veni momentul cand voi avea cuvinte. Asta e, de fapt, vestea cea buna! Multumesc, Irvin Yalom.

***

A fost frumos la spectacolul de 15 ani de MTIS; m-au emotionat si robele si filmele si am plans la vocea superba a Madalinei, la cuvintele Dariei despre oamenii care au plecat pentru totdeauna dintre noi si la alte momente. Au fost poate 50 de grade in sala de teatru, dar tot a meritat. Si Yixin in roba parea imparatul Chinei. :-)

O sa-mi fie dor de “dipi”, dar stiu ca le va fi bine si sigur tinem legatura in aceste vremi de dialog global instantaneu :)

***

Azi am vizitat impreuna cu copiii redactia revistei Tabu, despre care insa vom scrie chiar pe site-ul revistei Multumim, Cristina Bazavan >:D<

Click on your nose

Pe fb se pot face caricaturi si ma amuz cu asta in timp ce-mi aleg hainele pentru serbare. Azi serbam 15 ani de MTIS si va fi spectacol mare, cu parinti (de ce scrisesem “cu printi?”), bunici, pitici si maricei, ca sa nu mai vorbim de prima generatie de DP graduates. Abia astept sa vad filmuletele pe care le-au facut copiii pe cand eu bateam drumul inspectoratului ca sa ma instruiesc intru BAC.

Vestea cea mai buna a Bookfestului de anul asta este ca s-a tradus “The Schopenhauer Cure” a lui Yalom la editura Vellant. O cautam de atata vreme, incat atunci cand am dat cu ochii de ea mi-a scapat fara sa vreau un: “Bine ai venit!” A venit cam scumpa, 35 de lei, dar Yalom e Yalom, iar cartea face toti banii.

Duminica viitoare plec la Londra cu copiii!

Domnul N.

Vorbesc de ceva vreme la telefon cu domnul N. de la agentia de turism. Imi rezerva cazari si avioane, ma suna, il sun, ma intreaba, ii raspund, ne scriem mailuri si ne facem nervi pe canicula pentru ca nu ni se confirma hotelul, sau Taromul ne creste pretul dramatic.

Azi domnul N. m-a convocat la firma sa-i platesc avansul. M-am dus la blocul cu aer conditionat si badge la intrare, am urcat cu liftul la etajul 5 si-am intrebat de domnul N.

Iar cand a aparut, in fata mea statea fostul meu elev Adrian, pe care-l cunosc de cand avea 16 ani si locuia in Colentina!

Toxic pizza

Locuiesc la curte. E o curte comuna, odinioara strabatuta zilnic in lung si-n lat de membrii a sase familii. Azi au ramas doar trei familii de proprietari si un apartament unde se tot schimba chiriasii, iar casa “lu’ domnu’ Bucur” de la poarta a devenit de curand proprietatea unui afacerist italian. In bunul stil bucurestean, il signore a pastrat fatada si-n spatele ei a inaltat un falnic bloc cu 6 etaje, in care s-au mutat rand pe rand diverse firme. A renovat si spatiul comercial de la strada – o fosta marochinerie – si a transformat-o in pizzerie. A schimbat asadar destinatia cladirii din casa de locuit in bloc de birouri si a extins marochineria astfel incat sa aiba o intrare pe la strada si o iesire prin dos in curtea noastra.

Cuptoarele de pizza sunt chiar sub geamul meu. Daca mi-a placut vreodata mirosul, acum il urasc cu pasiune si-mi produce sila. Si tineti cont ca pizzeria inca nu s-a deschis; abia se testeaza echipamentul si doi pizzaioli galagiosi fumeaza si vorbesc tare pana dincolo de miezul noptii fix in fata ferestrei mele. Gunoiul se aduna vazand cu ochii.  Azi au afisat un program inspaimantator: 10 – 4. Deci miros de pizza toata noaptea, galagie toata noaptea si mizerie in curte ca la porci, accentuate de cele 40 de grade ale verii.

Si ma gandesc ca trebuie sa fie o lege care sa ma protejeze. Daca cineva poate sa ma ajute, raman datoare.

Intre carti e bine

Saptamana trecuta am fost prezenti cu scoala la Carturesti Verona, unde ne-am jucat de-a lectura. “Mansarda cartilor pe alese”, numele inspirat ales de colega mea Mihaela pentru aceasta manifestare, a adunat laolalta prichindei si maricei, toti dornici sa descopere povesti si sa rasfoiasca toaaaate cartile din librarie! Daca aveau si poze, cu atat mai frumos! Ne-am uitat pe Cartea Vrajitoarelor si a Spionilor, pe Ratatouille si pe povestile lui Andersen, copiii ne-au povestit traznai care mai de care mai dragalase si am cunoscut-o pe Anca, fetita alaturi de care ma vedeti intr-una din poze, care facea gimnastica si ne-a demonstrat imediat ca stie sa faca sfoara, spagatul, roata si podul de sus, pana ce, deodata, s-a fastacit si-a venit sa-mi sopteasca la ureche:

- As sta in cap acum, dar mi-e frica sa nu mi se vada chilotii!

Maine incepe Bookfest si tine pana duminica. Deci mergem! :-)

Se ausenta la magia

In facultate ascultam multa muzica spaniola, Alejandro Sanz si La Oreja si Danza Invisble si cine-o mai fi fost (Jarabe de Palo inca ascult, ei au mers cu mine dincolo de anii de facultate… ca si Estopa si Joaquin Sabina, pe care abia acum cativa ani l-am descoperit cu adevarat). Titlul e luat dintr-un cantec de-al lui A. Sanz, cine mai stie care, ascultat pe caseta audio cumparata de la libraria Eminescu cu patruzeci de mii si inseamna, intr-un fel pompos si nefiresc, “lipseste magia”.

Si cand lipseste magia totul e cenusiu si obisnuit si trebuie acoperit macar cu putin grafitti, daca pulberea de stele e rara si pretioasa. Cred ca Nanuca si Meli sunt de acord cu mine, desi fiecare din alt punct de vedere.

Alte timpuri, maica

Aseara am fost la majoratul unei eleve – o petrecere foarte reusita, la un restaurant din Corbeanca. Bat Ilfovul de nord de la o vreme, mai abitir ca mama acum doojde ani: Vladiceasca, Ciofliceni, Ghermanesti, Snagov, Tunari, Balotesti, Saftica, Corbeanca aproape zilnic intr-o saptamana si-am inceput sa stiu drumurile si comunele si sa nu ma mai mir nici de soselele rablagite pe care se inalta case mandre ca-n Vest, nici de combinatia etern si fascinant romaneasca dintre vile de lux cu gard de beton si casute de chirpici, cu cires in curte si gardut de lemn, incat te simti “la tara-n Romania” si “la tara-n Germania” simultan. Si zic Germania pentru ca acolo am avut eu ocazia sa vad zone rurale extrem de ingrijite si curate, dar poate fi orice tara din vest. Vestul si Estul coexista pasnic in Nordul prin care uneori mai rasar cioturi din Codrii Vlasiei.

Dar vorbeam de majorat. Sarbatorita si-a facut datoria de gazda foarte bine, muzica a fost excelenta (tot Depeche si Abba si Gipsy Kings au animat petrecerea, mai mult decat ritmurile house), mancarea deosebita si atmosfera foarte placuta. Hrant a reusit sa fie sufletul petrecerii si sa nu stea o clipa jos, Ana – sarbatorita – a aparut dupa miezul noptii cu o rochita de Scufita Rosie care o prindea de minune, iar parintii ei au dansat si s-au simtit bine alaturi de invitati.

Si mi-am adus aminte de majoratul meu, fireste. A trecut un secol de-atunci (eram inca in secolul 20 cand sarbatoream eu sweet 18 si visam cai verzi pe pereti), dar nu uit anul ala in care petrecerile de bloc s-au tinut lant si de la singurul majorat “la local” la care-am fost invitata ne-au alungat ca pe niste caini la ora 1 noaptea, de-am batut Bucurestiul pe jos ore-n sir pe un ger de crapau pietrele si ne-am ascuns la mine acasa in bucatarie, pentru ca nici macar o camera a mea nu aveam pe vremea aia… Ugh, ce majorate penibile am mai avut si noi :))

Eu cu casa mea la curte plina de parinti nedoritori de petreceri si o bunica bolnava de nervi ma resemnasem ca voi implini cei 18 ani magici fara nici un fel de sarbatoare… oricum zilele de nastere la noi in familie nu prea contau si petreceri acasa n-am avut voie niciodata. Noroc cu draga mea colega si prietena Georgiana, care mi-a pus la dispozitie (cu voia parintilor, pe care-i vazusem adesea si cu care ma intelegeam foarte bine) apartamentul lor din Salajan, unde-am petrecut cei 18 ani alaturi de colegi si prieteni.

Ieri o admiram pe Ana cat e de frumoasa si de independenta la 18 ani si nu puteam sa n-o compar cu mine, cu noi, pentru ca si colegii mei de generatie erau la fel de mototoli la vremea aia si ma gandeam cum s-au schimbat totusi parintii fata de acum 15 ani si ce bine e ca s-a intamplat asa.

Regret foarte mult (la limita plansului de mila de mult!) ca n-am avut niste parinti care sa ma sustina in viata, ca a trebuit sa fac totul pentru a ma reabilita in ochii lor, in loc sa pornesc de la un capital de incredere pe care sa-l sporesc. Increderea pe care o am azi in mine mi-a luat multi ani s-o construiesc si chiar si acum am momente cand ii simt critici, simt ca se indoiesc si ma doare lucrul asta. Ca sa nu mai vorbim de ideea ca in ochii lor sunt si raman vesnic copil – poate doar casatoria sa le schimbe ideile, macar atunci voi fi “la casa mea”, mai trec si eu un nivel la jocul asta de-a viata. Ii judec, insa sunt constienta si de dragostea lor si de dedicarea lor fata de familie si de propriul lor nivel scazut de incredere in sine… De mine depinde sa repar lucrurile pentru copiii mei si au dreptate cei care spun ca iti retraiesti propiile dureri la diferite varste ale copilului… eu aseara am devenit constienta de o suferinta foarte mare traita la 18 ani, cand am avut parte de un majorat de forma, urmat de o accentuare dureroasa a dependentei fata de mama si tata, carora le era frica sa ma lase sa cresc. Mult mi-a luat sa-mi stabilesc propriile limite, dar si mai mult mi-a luat sa inteleg ca exista limite si sunt bune, chiar daca impunerea lor doare enorm.

Povesti nemuritoare intamplate such a long time ago… de fapt sper sa fie pieritoare, nu nemuritoare si sa ajung intr-un final pe care-l astept demult sa plec. Nu sa ma plec. :)

Multumim, Ana, pentru invitatie, atmosfera si darul neasteptat pe care mi l-ai facut: momentul de auto-descoperire in care-am mai crescut cu un cot in proprii mei ochi! Sa ai parte de rezultatele dorite la Bac si mult succes in continuare! La multi ani!

Merveioza

Azi inca o excursie la Snagov, doar abia m-am obisnuit cu drumul si cu praful si cu gropile prin care trebuie sa treci ca sa ajungi acolo. Dar la capatul drumului sunt locuri frumoase si prieteni noi, pentru care merita sa strabati si cratere :)

Si tot azi, Science Fair, la care fetele mele Nanuca si Dienuca au luat locul I!! Aceleasi fete care au fost si pe scena la festivalul de teatru si pe pista la crossul de vinerea trecuta (Nana are si o medalie de argint). Nu-mi mai incap in piele de mandra ce sunt de ele si abia astept sa le trimit la anul si la olimpiada la engleza :P [si nu numai pe ele!] Prezentarea lor despre proprietatile apei a fost una interactiva si amuzanta, cu multe experimente simpatice si buna-dispozitie, asa incat la final faceam toti baloane de sapun pe masa, ca sa vedem cum stau ele unul intr-altul, cum se misca aerul prin ele si cine mai stie ce alta chestie stiintifica :) Mi-a placut si experimentul cu acul tinut la suprafata de tensiunea superficiala si cel cu pudra de lavanda “alungata” de degetul muiat in sapun. Cred ca si Dana e mandra de fetele ei, de acolo, din cer!

Azi Vio a fost un copilot de mare nadejde, atat la condus cat si la manevre mai neobisnuite, gen montarea becului de frana si parcarea cu spatele. Mi-am adus atunci aminte de Dana, inainte de serbarea revistei, cand am fost cu ea la Carturesti. A parcat cu spatele si i-am admirat indemanarea:

- Ce tare esti! Eu nu pot, mi-e frica. Cred ca parcarea asta cu spatele e chestie de barbati…

- Ei, de barbati! a replicat ea peste umar, amuzata. E foarte usor. In viata trebuie sa inveti sa faci de toate, draga.

Alte noutati nu mai sunt. Doar niste vechituri, care trebuie aruncate, gen: mi-e frica (foarte frica) de lucruri inofensive si de schimbare, nu am bani (deloc) si-mi lipseste vointa. In viata trebuie sa le faci pe toate, draga. Dar oare cum reusea Dana sa le faca asa de bine si de frumos?

Foto: Mihaela Stancu.

Han de toti uitat – si de Gingis-Han

In frumoasa localitate Snagov e cand vara cand toamna, iar timpul trece molcom si verde, starnind mici valurele pe apele limpezi ale lacului in mijlocul caruia se inalta manastirea ce adaposteste ramasitele pamantesti ale lui Vlad Tepes, intemeietorul Bucurescilor.

La liceul din localitate (care are si el o “scoala mica”, ca si noi), invata elevi de teoretic alaturi de cei cu profil sportiv, fotbalisti maruntei si agitati si canotori inalti si spatosi. E un liceu mare, frumos, bine dotat si foarte primitor. Se practica scara profesorilor si scara elevilor si serviciul pe scoala clasic, cu elevi plus profesori. Tot acolo e arondata si scoala noastra la bacalaureat, iar maine va rog sa le tineti pumnii elevilor mei, intre care am doi chinezi foarte muncitori: Ying si Yi-Xin, un armean istet (Gev) si o fata la care tin foarte mult, Ioana. Bafta!

P.S. Ce nu e asa placut la Snagov e drumul… tot ciuruit si decopertat si nenorocit, 11 km de cosmar din DN1 pana la intrarea in sat. Ce e minunat la Snagov sunt casele, verdeata si aerul linistit de “loc unde nu se intampla nimic” asa de specific satelor grecesti. Imi place mult, dar mi-e dor de copiii mei :)