Sábado

In ziua a sasea Christina s-a sculat, a sorbit din cafea si a vazut ca e buna si s-a pus pe stors grefuri, portocale si lamai. A umplut o carafa cu suc natural si-a bagat-o la frigider. Pe urma s-a apucat de gatit si-a produs in cateva ore (vreo 3) o ciorba de rosii cu taietei, varza calita pentru maine, cartofi prajiti cu snitele si friptura de pui la gratar pentru azi, o mega salata de varza cu rosii si niste carnati de oaie rumeniti. Intre timp masina a spalat rufele si acu munceste din greu la prosoapele de bucatarie. Urmeaza aspiratorul, praful si schimbarea asternuturilor. Si unghiile si mers cu Madalina la C&A la reduceri, desi nu am un chior!  Masochista, ce sa zic. Macar Madalina sa fie fericita :D

Fireste ca nu am invatat o vorba, cartile si cursurile sunt insa in cea mai desavarsita ordine si ma asteapta whenever I’m ready.

Drept care vreau sa ma inscriu la Kangoo Jumps, sa citesc Lupul de stepa si sa-mi petrec zilele la Uranus pe sezlong.

C’est si bon :)

Hugh Laurie

[IMDB: Was he shocked at the success of "House M.D." (2004)]: I still am. There are a lot of days when I feel as if I have been woken from a coma and told six years have gone by, and I have no awareness of it. Is Queen Elizabeth II still on the throne? Do we still drive on the left? Do we still have pounds?

Si vestea buna e ca scoate un album de blues :xx

De ce radeam singura in somn

Am visat ca ma intalneam cu un grup de elevi de-ai mei, pupaturi, discutii si deodata aud un mieunat. Intorc capul, unul dintre ei avea in mana un pui miiiic de pisica, aproape nou-nascut.

- Ia te uita, intreb mirata, pe-ala de unde l-ai mai scos?

Si-apoi tot eu raspund, cuprinsa brusc de un acces de ras:

- Dintr-o pisica mai mare, ia zi, dintr-o pisica mai mare!

Si, plina de admiratie fata de gluma atat de reusita, ma prapadesc de ras, iar copiii rad si ei, desi parca mai mult din politete.

Haios vis!

Jurnal de calatorie 1: Marsilia

Marseille en Provence. Cand zic Marsilia aud imediat in cap pronuntia arabeasca a zilelor saptamanii “lundji, mardji, mercredji” si vad internet cafe-ul murdar unde alergam sa scriu emailuri si sa dau telefoane acasa.

Am fost la Marsilia in 2002, deci au trecut opt ani de atunci. Multe s-or fi schimbat, desi probabil nimic esential, asa cum se intampla cu majoritatea oraselor turistice. Probabil internet cafe-urile nu mai au demult cautare ca atunci si s-or mai fi spalat zoaiele de pe Rue de Rome, dar sigur sunt tot acolo portul vechi, la Canebiere, stadionul lui Olympique de Marseille si biserica Notre Dame de la Garde. In Marsilia am mancat scoici (moules marinieres) cu cartofi prajiti, am baut vin aproape la fiecare masa si-n port se faceau cele mai bune crepes din lume, cu toate aromele care ti-ar fi putut trece prin cap!

Marsilia e al treilea oras ca marime din Franta si capitala regiunii Provence – Alpes – Cote d’Azur. De la Marsilia pana la Cannes sau Nisa nu mai era decat o aruncatura de bat, la fel cum foarte aproape (si extrem de populare in picturi si obiecte-suvenir) erau campiile de lavanda provensale. Mi-aduc aminte ca acolo am vazut prima parfumerie cu adevarat impresionanta si mi-am luat primul meu parfum “bun”: Hugo Boss Woman, la care tin foarte mult si astazi.

La o aruncatura de bat de Portul Vechi era si insula Contelui de Monte Cristo, le Chateau d’If, care se putea vizita cu barcuta.

Va recomand Marseille pentru mancare (bouillabaisse e o supa cu un milion de arome delicioase; clatitele sunt divine!), diversitate (la Marsilia am intalnit francezi din toata Franta, dar si arabi, africani, corsicani si chiar un tip din Madagascar, care avea cel mai lung si mai curios nume peste care am dat pana acum) si posibilitatea de a o lua ca “ancora” pentru calatorii de o zi prin imprejurimi.

N-am poze de la Marsilia (decat pe hartie), dar puteti sa va uitat la o colectie de pe flickr, ca sa va faceti o idee :) Dat fiind ca prima oara am fost acolo intr-o delegatie de serviciu, m-as mai duce o data, ca turista.

Jurnal de calatorie (intro)

M-am hotarat sa tin un jurnal de calatorie. Pentru ca e vara, pentru ca lumea calatoreste cu banii stransi din greu de-a lungul unui an si pentru ca am vazut (si voi mai vedea) cateva locuri care mi s-au lipit de suflet si despre care vreau sa va vorbesc cu drag si voua. Despre unele am vorbit deja chiar live, altele au aparut pasager sau repetat in postarile mele din ultimii trei ani, dar azi vreau sa vi le aduc la un loc pe toate cele de care v-am povestit deja si sa introduc cateva noi, intr-un mic serial de vacanta intitulat “Jurnal de calatorie”.

Iata pe unde m-au purtat pasii (si companiile aeriene, low cost sau de linie) pana acum:

Romania

Brasov

Sibiu

Sighisoara

Transfagarasan

Moeciu

Cluj

Cetate (Dolj)

Anina (Caras Severin)

Slanic Prahova

Vama Veche si 2 mai

Mamaia (Hello wold)

Spania

Segovia (Day trip: Segovia si El Pardo)

Madrid (Madrid 2009; Poveste din Madrid; Lista Madrid; Saida do voo easy yet con destino Madrid)

Santiago de Compostela (In Santiago de Compostela; Poveste de vara, iarna)

Barcelona (Dracii se vopsesc la locul de munca; Catalonia is not Patagonia)

Portugalia

Cum am plecat eu in Portugalia

Lisabona (More Lisbon tips; Cine, ce, cum, cand… Lisboa)

Germania

Landshut si Altdorf

Munchen

Austria

Franta

1, 2, 3… Paris

Sous le ciel de Paris

Marsilia

Elvetia

Italia

Irlanda

Dublin (Baile Atha Cliath)

UK

Grecia

Atena (I kill this price for you)

Salonic (Deci vacanta la Grecia)

Ungaria

Budapesta (Boldog uj evet)

Bulgaria

Ruse (Pyce)

Cu italice sunt locurile despre care n-am scris inca. O sa fie si poze si amintiri si informatii si povesti. Cred ca m-a inspirat Vio cu serialul lui despre Peloponez. Si e si un mod frumos de a calatori, mai ales atunci cand stai acasa fara bani si tocesti pedagogia.

Pana incepe episodul unu, repede, care sunt planurile voastre de vacanta pe anul asta? Stiu de Ciupercutza ca pleaca in Grecia.

Vacanta frumoasa tuturor!

Uranus 144

O ramasita din vechiul cartier Uranus, demolat ca sa se construiasca cladirea-emblema a Bucurestiului, Casa Poporului. Uranusul avea strazi in panta, numai bune de transformat in derdelusuri iarna si tot acolo se mai putea vedea prin anii 60-70 strada Scarii sau Scarisoarei, o strada cu trepte asa cum nu mai existau altele in Bucuresti. A disparut. Acum strada Uranus e relativ in Rahova, in spatele pietei de flori si nu e o zona prea vesela de vizitat seara. Cu atat mai mare e surpriza cand dincolo de portile numarului 144 dai peste un spatiu superb si diferit, modern si prietenos, cu expozitie de fotografie, concerte live, proiectii de film si o mini-plaja cu nisip si sezlonguri de unde poti admira stelele.

Aseara am fost acolo la filmul “L’arnacoeur” si demult n-am mai ras atata la o comedie si nu m-am mai simtit asa de bine intr-un loc din Bucuresti. Saptamana viitoare in fiecare seara se proiecteaza acolo cate o comedie frantuzeasca, iar la terasa cu nisip si sezlonguri se creeaza usor o iluzie coplesitoare de vacanta.

Iluzie care in cazul meu e chiar realitatea! :-)

Have a great week!

Heilige Christina

Azi e sfanta Christina in calendarul catolic si undeva, la 8 km de granita cu Olanda, frau Tina, o nemtoaica de 86 de ani, s-a pregatit de musafiri. Are prajituri cat sa hraneasca o armata, are cafea, inghetata, apa rece si sucuri. De o saptamana se tot framanta daca sa-i primeasca pe multasteptatii oaspeti in casa sau afara, in gradina pe care ea n-o pronunta “Garten”, ci “jarten”. Pentru orice eventualitate, a curatat temeinic si casa si gradina; a aspirat fiecare coltisor, a schimbat fetele de masa si florile din vaze si-a facut gradina luna. Musafirilor nu li se va parea totusi neobisnuit sa vada copacii de tuia taiati in diferite forme: iepuri, pisicute si alte aratari: probabil au si ei la fel acasa fiind o moda a zonei.

E foarte cald si frau Tina s-a asezat pe terasa sa se odihneasca. Bazaie o musca peste a treia cana de cafea a zilei. Frau Tina are o mica problema cu tinerea de minte si, fiindca uita daca a baut sau nu cafea, are mereu dinainte o cana plina.

Orele trec, dar musafirii nu par sa-si faca aparitia. Oare a uitat sa-i invite? Sau ei au uitat ca au fost invitati?

Suna telefonul!

- Mutti, sa nu iesi in soare, se aude vocea lui Henrik. Te rog macar azi sa lasi gradina in pace. Sunt aproape 40 de grade afara. Ma auzi, Mutti?

- Azi e ziua mea, vorbeste frau Tina parca fara sa auda ce i s-a spus. E ziua mea si n-a venit nimeni!

- Mutti, iar ai uitat? Ziua ta a fost acum doua saptamani si am avut o mare petrecere. Ti-am spus ca facem petrecerea si-n contul lui Namenstag atunci. Cine vrei sa vina? Lumea e in Urlaub deja.

- Am facut prajituri si cafea, am pregatit masa pe terasa si n-a venit nimeni, repeta frau Tina. Cine o sa manance tortul si Kuchen si napolitanele?

- Nu cred ca ai facut iar tort! Mutti, draga mea, doar ti-am spus ca de Christina nu facem nimic, ca am avut deja petrecerea. Of, trebuia sa ma gandesc ca o sa uiti. Ai sunat-o pe frau Klara?

- Da, nu vrea sa vina. Zice ca e prea cald. Cine o sa manance tortul? Am pus nuca, piscoturi si marzipan.

- Pune-l in frigider, ofteaza Henrik. O sa trecem noi diseara pe la tine, cu copiii.

Convorbirea telefonica s-a terminat. Pe terasa bazaie o musca deasupra canii de cafea. Vine miros de iarba tunsa si de caldura. Pisicutele si iepurasii din tuia stau nemiscati.

Frau Tina asteapta musafirii si se mira ca intarzie atata. “Mai bine as duce tortul in frigider”, isi spune ea. Din neatentie, insa, deschide usa congelatorului, unde troneaza un tort urias, cu piscoturi si martipan.

- Schau mal, ce zapacita sunt! exclama ea. Am pus deja tortul in frigider.

Si, inarmata cu foarfeca de gradina, iese sa-si aranjeze animalutele din tuia in vreme ce pe terasa se pleosteste incet un tort cu nuca, piscoturi si martipan deasupra caruia bazaie, curioasa, o musca.

“Arhanghelii se plang de greutatea aripelor”

Hai sa jucam badminton cu Toma (3 ani). Tine, Toma, fluturasul. Si Tomita de colo:

- Asta nu e fluturas. Fluturasul are asa: doua aripioare aici (arata la umeri) si doua aici (arata la fund). Asta nu are nici o aripioara, nu e fluturas.

Nichita Stanescu zice, dealtfel, ca daca nu ai grija sa tii mereu pe umar o lopata sau un sac s-ar putea, cand nu esti atenti, sa-ti creasca din umar o aripa.

Hai sa ne jucam de-a zmeul cel rau cu Diana (3 ani).

- Raaaaaaaaaaaaaaghhhhh, vine zmeuuuul si mananca piciorusul!! Acum fuge zmeul cu piciorul Dianei!

Dar Diana, razand cu gura pana la urechi:

- Nu fuge cu piciorul, pentru ca uite, e prins aici. Si-si ridica rochita si ne arata ca piciorusul se prinde bine de fund, de nici zmeul nu-l poate fura.

De acum am grija sa las jos traista si lopetile si sa umblu mult cu umerii goi :)

Nichita Stanescu, “Fiziologia poeziei” (Ed. Eminescu, 1990)

Orice scriitor incepe prin a-si spune propria sa viata prin cuvinte. La un moment dat, prin maturizare, un scriitor autentic isi va da seama, intr-un fel sau altul, ca scopul scrisului nu este perfectionarea cuvantului, ci mesajul pe care il poarta cuvantul. Biografia sa personala trebuie sa devina impersonala si cat mai larg coincidenta cu biografia cititoului.

Ce orgoliu! Noi ne-am nascut in timp ce mamele noastre racneau de durere.

Viitorul este singurul timp care nu exista. Viitorul nu se cunoaste in stare pura in natura. Indraznesc sa spun ca viitorul este un element cu totul si cu totul artificial. Omul isi prepara singur viitorul.

Dupa aceea, spalandu-mi mainile la o pompa, mi s-a parut absurd de curios nu atat ca aveam cinci degete, ci pentru ca puteam sa le spun ele, iar nu eu.

Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte despre sine insusi. De aceea oamenii sunt schimbatori.

Ochii mei sunt destinati vederii, nu lacrimilor.

A citi poezie este pentru constiinta la fel de important ca alergarea pentru picioare.

Numele cifrei sapte reprezentand sapte copaci este mai mare decat numele cifrei sapte reprezentand sapte furnici.

Eu sunt pentru orice fel de deconspirare. Mai deconspirati decat arborii, iepurii si cainii si caii si stelele nu stiu. Ce ne-am face daca copacii si-ar pune masca? Sa fim cum suntem daca vrem sa mai fim.

“Los Cran”, liceul si casetele de 60 (si intermission)

The Cranberries au aparut in viata mea in clasa a 9-a, cand am ascultat “The Icicle Melts” si am fost vrajita de vocea lui Dolores si de accentul ei [oi-should-nought--have read the paper todaaaaay--- cause a choild-choild-choild-choild he was taken away--]. Ar fi cazut poate in uitare daca la romana nu s-ar fi vandut la taraba casete piratate cu “No Need to Argue”, sau daca eu, trecand in ziua aceea pe langa carcasa mult-doritei casete, n-as fi avut cei 3000 de lei trebuinciosi ca sa mi-o cumpar. Dar aveam chiar 6000, asa ca a aparut in viata mea si Bon Jovi. Despre el, insa, cu alta ocazie.

Caseta cu No Need to Argue a fost urmata de To the Faithful Departed si de Bury the Hatchet (tot casete) si mi-a adus mai multa bataie de cap decat pot sa-mi amintesc, in special sub forma de certuri cu mama, care innebunea subit cand o auzea pe “urlatoarea aia”. Bine, era si varsta, 14-16 ani, adolescenta si rebeliunea asociata. Urlatoarea urla la maxim, mama ii facea concurenta (mama e cea mai calma femeie din lume, deci cred ca-i displacea amarnic de ajungeam sa ne certam pe asta. Eu, bineinteles, credeam ca ma uraste pe mine, pe principiu dai in ceva ce-mi place, dai in mine), iar leitmotivul vietii mele era does anyone caaaaaaaaaaa-haaaaaaaaaaaare? cu variatiunea a life spent listening to assholes, it’s funny but it’s true.

Deci “los Cran” vin de acolo, fix din nucleul ala de sentimente amestecate si exacerbate care se numeste adolescenta unui om. Sa ma mai mir ca mi-au dat lacrimile cand am auzit Dreaming my dreams? * pentru ca nu tot ce e Cranberries vine de acolo, doar No Need to Argue. Restul n-au prins teren asa fertil :)

Din 1994, sa sarim la 1999 toamna. Sfarsit de octombrie, inceput de semestru, plictiseala. Ne baga internet in Pitar Mos si Livia ne face la toate adresa de mail. Prima mea adresa, care nu mai exista: chrisanghelina@k.ro. Evident, nu-mi scria nimeni. Era la fel ca si cu mobilele: nu te suna nimeni, ca prietenii nu aveau. Iar internetul era o saracie! Versuri de la Cranberries nu se gaseau nicaieri (dar eram deja experta in “scos versuri”: derulam caseta, puneam pauza dupa fiecare vers si da-i si scrie in caietel! acolo unde nu intelegeam, ascultam de jdemii de ori si eu si frate-meu), pe internet puteai citi, dar nu si scrie… o plictiseala. Pana cand am dat de o pagina care dadea adresele de mail ale unor fani Cranberries.  Am corespondat ani de zile cu doua fete intalnite acolo: Eva din Brazilia si Romina din Argentina. Romina mi-a vorbit de dragostea ei “para los Cran” si impreuna am plans de bucurie la primul concert Cran in Buenos Aires, prin 2005. Acum ii voi scrie Rominei de primul meu concert Cran… dupa 16 ani :) Dolores es mas guapa que en las fotos, amiga. Y esa voz tan maravillosa que tiene… te juro que me saltaron las lagrimas cuando la escuche. Cam asa si eu :)

Azi la concert mi-a fluturat prin fata ochilor adolescenta. Dolores a fost minunata (cu atat mai minunata cu cat la inceputul lunii s-a operat de nodul pe corzile vocale) – cu vocea ei inconfundabila – si a cantat printre marile lor hituri si cateva din cantecele mele de acolo, gen Dreaming my dreams sau Ridiculous thoughts si, mai ales, Ode to my family. Iar cand s-a retras cateva minute si trupa a continuat sa cante, mi-am adus aminte de dialogul meu cu Georgiana, de acum vreo 15 ani:

- Auzi, pe caseta asta noua e de doua ori un cantec care se cheama “Intermission”. Cred ca e trasa prost.

Iar ea, proaspat intoarsa din State, deci cu un vocabular mult mai vast:

- Pai “intermission” inseamna pauza!

Azi am ascultat, pe langa cantecele Cranberisilor, doua “intermissions” la care am zambit :)

Multumesc Dolores, multumesc The Cranberries, multumesc Sanda! >:D<

Sunt fericita :)

Fara furtuna nu exista curcubee

Ne e mai ușor sa iubim oamenii după ce nu mai sunt. Atunci se șterge orice ură, orice invidie, orice competiție, iar lucrurile bune ies în evidență. Atunci oamenii răi devin doar nefericiți, iar cei buni – sublimi. Suntem mult mai dispuși sa-i iertăm pe cei care nu mai au cum să se bucure de sentimentele noastre bune. Regretăm vorbele nespuse și, uneori, și pe cele spuse în clipele oarbe ale mâniei, sau în cele reci, ale indiferenței. Ne jurăm că vom fi de-acum înainte buni și iubitori cu toată lumea, dar realitatea se încăpățânează să ne demonstreze ca nu se poate, că trăim într-o lume în care bunătatea și iertarea se dau cu măsură și, adesea, trebuie câștigate.

Pentru că oamenii vii fac greșeli. Au gânduri nebunești, ascunzișuri, răutăți, invidii, temeri și dureri ascunse pe care și le compensează așa cum pot. Judecă și sunt judecați. Oamenii vii se schimbă, se transformă, au zile proaste și momente neinspirate, te rănesc cu voie sau fără de voie și își atrag uneori binemeritate fulgere. E bine să plouă din când în când; se mai duce praful și atmosfera se reîmprospătează. Dar ce rău e să nu mai apuci să respiri acest aer curat, după o scurtă (dar tunătoare) ploaie de vară!

(mai 2010)

Sa facem lumii un bine si sa i-l dam pe Hitler

Este concluzia paradoxala a cartii lui Stephen Fry “Making History”, cu care m-am amuzat in acest weekend. Intr-un amestec delicios de eruditie, jocuri de cuvinte si fizica cuantica, minunatul coleg al lui Hugh Laurie ne mai ofera la pachet si o istorie despre calatoria in timp pentru a-l steriliza pe tatal lui Adolf si a schimba cursul istoriei, o poveste de dragoste gay, un scenariu de film si-o teza de doctorat.

Stephen Fry

“As I go clowning my sentimental way into eternity, wrestling with all my problems of estrangement and communion, sincerity and simulation, ambition and acquiescence, I shuttle between worrying whether I matter at all and whether anything else matters but me.”
— Stephen Fry (Moab Is My Washpot)

Saptamana viitoare imi cumpar “The Ode Less Travelled”!

Fiesta

Petrecere gard in gard cu mine. Dupa cum se aude, cred ca au sute de invitati, toti beti crita si surzi lemn. Pentru ca toata lumea urla nu alta, muzica abia daca se aude si e o larma de regret pana si eu ca stau acasa in aceasta sambata seara. Cam asa era in fiecare noapte la Dublin – exact genul asta de galagie difuza si confuza si interminabila asociata cu clinchet de sticle si pahare si un vajait de muzica. Ii inteleg: e sambata. Mai mult: e un majorat. Am primit si pizza cadou de la tanarul care se majoreaza. Foarte dragut din partea lui. Arata bine, dar fiindca tocmai mancasem am dat-o vecinei. Cred ca si Lessica a primit o felie. Deci ii inteleg, ii accept, dar as vrea totusi sa tacaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

This used to be a fun house, dar a devenit un cosmar de cand cu pizza palace. Si culmea e ca nu ai ce sa le reprosezi, sunt politicosi, relativ curati si si-au izolat cosul. Imi doresc totusi sa dea faliment cat mai curand, ca sa am iar liniste. Si nu e o vorba goala: experienta ne invata ca niciun biznis nu rezista mai mult de trei luni pe aceste meleaguri. Deci mai am o luna jumate. Aaargh!

Un tesearct bosonic

La PRO TV curge un film SF din 1982 cu lame special effects and lousy acting si subtitrarile cuprind tot felul de expresii fantasmagorice de tipul celei din titlu.

Ieri am fost cu ajutoare la sinistrati si, desi n-am gasit nicaieri temuta “furie a apelor” (era chiar canicula!), oamenii totusi s-au bucurat de cadourile picate din cer si am avut ocazia sa cunoastem o echipa de Cruce Rosie foarte misto, sa facem oleaca de timbilding in jurul unei pompe de benzina si sa vedem o primarie de sat desprinsa parca din “Scanteia” anilor comunisti.

La Cluj

Am vazut dealul Feleacului pe care merg carele Iancului (folosesc ele oare frana de motor, cum ne indeamna la tot pasul imense tablii pe marginea soselei?) si piata Avram Iancu si catedrala ortodoxa si catolica si reformata si universitatea Babes Bolyai si Cetatuia si cartierul Manastur (unde locuia o fata cu care corespondam in clasa a 6-a) si cartierele Gruia si Marasti si mall-ul Polus si celebra gradina botanica si muzeul satului transilvan si statuia lui Baba Novac si strada Paris si Eroilor si fantana muzicala si multe cafenele si terase si strazi in panta sau drepte, cu sens unic sau nu. Si am aflat ca Transavia vine de la Transilvania si avia (nu de la transport de pasari cum credeam eu) si am trecut prin Turda si Alba Iulia (si am vazut cetatea si biserica-catedrala si un spectacol medieval cu oameni costumati). Am luat prima amenda din viata mea sofereasca fix la intrarea in Cluj, cand – naucita de sensurile unice din centru – am facut dreapta pe o strada unde eram obligata inainte (pentru cunoscatori, de pe Cuza pe 21 decembrie) si am picat fix in bratele unui politist ardelean blond si amabil, care m-a taxat de 120 de lei si-apoi m-a indrumat spre pensiune, spunandu-mi si unde sa am grija la strazi si sensuri ca sa nu mai fac vreo boacana.

Mi s-a parut Cluj aceasta Barcelona unde catalana e maghiara si mi-a placut sa aud accente, oameni vorbind limbi diferite si sa vad carti in maghiara la Diverta. La Bucuresti imi lipsesc dealurile verzi, cafenelele si catedrala gotica.

Nuff said. Ma duc sa fac o problema la mate :)

Funhouse

Cred ca de la cursul asta mi s-au activat sinapsele. Azi la radio am inteles fiecare cuvant din Funhouse, al lui Pink :)) [apoi am inteles si unu' de la Juanes pe care-l lalaiam demult, da' nu stiam toate cuvintele, brusc s-a facut lumina-n cap] si imi place cantecul si subscriu la funhouse full of evil clowns, been there, done that, burned it down :)

Gata cursul. Maine pornim spre zari mai vestice sa cautam si ceva vacantaaaaaaaaaaaaaaa! Like. :)

My guy

Ironic sau nu, amfiteatrul in care am avut cursuri in prima zi s-a numit Mark Twain. Drept care, in semn de vibrant omagiu, am copiat portretul lui MT de pe perete :) Acuma sa nu credeti ca ma plictiseam la curs (literatura victoriana), dar am profitat de un expozeu al profei pe o tema deja acoperita ca sa copiez minunatul desen pe o foaie alba. Retineti: nu era o poza. Era un desen. Ceea ce nu am reusit este sa redau expresia ochilor. Sa ma invete un artist cum se face asta!

(maine pozez si desenul din sala de curs pt comparatie. pana una-alta, o poza de pe net)

Post depresiv

N-am gasit inghetata. Nici Nirvana, nici Magnum almond, nici snickers. Deci sunt deprimata si nici n-am traditionala galeata cu inghetata in fata sa ma aline. Boo, AFI Cotroceni!

Vecinul iar vorbeste la telefon

Nu, nimic, stiu ca nu va intereseaza. Vorbeste tare, ca de obicei, si are in program numai glume rasuflate gen: “allloooo, baaah, de la militie baaaah, esti acasa?” etc. Pe acorduri de tango, pentru avem si scoala de tango in curte, cred ca nu v-am spus.

Eu azi am avut primul curs de pedagogie (vreo 6 ore!) din care chiar am ramas cu ceva (in afara de  ideea pe care deja o aveam cum ca pedagogia e o disciplina care sufera de o mare confuzie terminologica si din aceasta cauza pare stufoasa si pompoasa si greoaie) si m-am intrebat toata ziua cum reuseam in facultate sa iau notite in fiecare zi, cand numai azi am terminat trei pixuri si imi intepenise mana de atata scris. Cred ca eram mai obisnuita, acum deh, doamna profesoara, numai cu creta la tabla sau la tastatura mai stiu sa scriu. Asa este. Stateam in sala aia mirosind a mucegai si-mi doream un laptop sa iau notite, dar mi-e lene sa-l car, plus ca daca-l misc ii dispare sunetul.

Ma alint. In realitate imi place mult sa fiu din nou la scoala si ador sa iau notite si sa invat si sa dau examene si sa iau note mari si sa fiu eleva model pe care doamna de romana vrea s-o infieze dupa fiecare teza notata cu 10 (zece). Intotdeauna am zis ca mi-a placut la scoala, altfel n-as mai fi acolo si azi :)

M-am apucat sa recitesc Kundera si caut Nemurirea. La Carturesti e promotie cu trei carti la pret de doua. Eu de la o vreme prefer libraria Eminescu; mi se pare mai ieftina si mai bine aprovizionata.

Cam asta. Sunt la scoala de vara in Bucuresti si e aiurea, dar misto.