galati

bagaje, chihuahua fericit sa ma vada (incep sa-i inteleg pe stapanii de caini :)), ceai si paracetamol sinus, somn.

si inca mai am de citit 9 pagini dintr-o traducere si de facut dus

azi am simtit ceva cald in piept cand am bagat cheia-n broasca, am intrat in camera, am deschis balconul sa se aeriseasca si mi s-a parut ca nicaieri nu-i mai bine ca acasa

ich bin froh

faptul ca am luat salariul si am siguranta ca-mi voi putea plati chiria si luna asta e un ingredient esential

sa-l ia naiba pe maslow

maine plec la galati

La picioarele mele plescaie un chihuahua

Ii e foame. I-am dat doar cateva bobite (juma’ de pumn, mi-a zis “maica-sa”) si, dupa ce le-a hapait ca-n ziua de apoi, pare inca lihnita. Asa ca-si linge burta si incearca sa-mi sara mie in brate si sa ma linga pe nas. No can do; nu-mi place senzatia.

In aceasta atmosfera de tihna domestica, ma apuc de facut curat si-n cap imi rasuna “Tu, soltanto tu”

Con martes [ni te cases, ni te embarques]

Ieri la scoala s-a facut gratar si fumul a intrat in toate cele, inclusiv in nasul si gatul meu care-au inceput sa ma usture.

Duminica am facut curat acasa, am mutat (iar) mobilele si praful mi-a intrat in nas pana am inceput sa stranut si-mi curgeau ochii.

Cand m-am dus acasa, am gasit masina pe pana.

Si la ora de Kangoo Jumps mi s-au infundat urechile si-am inceput sa vad stele verzi si sa tremur de frig.

Am racit.

Nu e nici prima, nici ultima data.

Doar ca pica prost raceala asta.

Insa sunt recunoscatoare pentru Julius, care mi-a schimbat roata si mi-a adus masina; pentru mama, care mi-a facut supa de pui si pentru prietenii mei care m-au adus cu masina de la sala aseara.

Si-s bucuroasa ca ieri la Carturesti am cunoscut-o pe Thelma! Bafta cu doctoratul si sunt sigura c-o sa ne mai vedem :)

Ma simt cam dezlanata azi.

Hai s-o facem romaneste!

Pentru proiectul Let’s Do It, Romania, adica “curatenie in toata tara intr-o singura zi” cum frumos graieste sloganul campaniei, am lasat azi patul si perna de care nu m-as mai fi dezlipit si-am zburat la bricostore baneasa la ora opt, dotata cu saci menajeri, manusi, apa, senvisuri si ciocolata, exact cum scria pe site.

Am fost o echipa cum scrie la carte, mandri de capitanul Vio care ne-a organizat foarte bine (profesori si copii, in total vreo 15 persoane) si, fiindca era o treaba asa de serioasa, am fost si foarte punctuali.

Bricostore Baneasa la ora 9 (adica o ora mai tarziu) era inca intesat de lume, iar organizatorilor le era greu sa ne spuna ce facem in continuare. Copiii se plictiseau, ne era frig, am scos sanvisurile si-am mancat, ba am mai dat si cainilor comunitari din zona – team building in toata regula. De plecare la Moara Vlasiei nicio vorba.

La ora 10 eram deja suiti intr-un autobuz ce proclama mandru “Cursa speciala” (si, pe dos, “Circula prin Dacia”, probabil bulevardul, nu? :))) si umbla zvonul ca ni se vor alatura 30 de francezi veniti si ei la curatat Romania. Eram deja vreo 30 si noi, adica vreo 4 echipe diferite, care mai bine organizate, care mai dezlanate, iar Capitanul nu mai stia cum sa ne asigure ca, probabil, la un moment dat, vom ajunge si sa chiar facem ceva curatenie, asa cum ne doream. Dupa doua ore de asteptare ne cam pierduseram sperantele.

Si-am pornit catre Moara! Comuna Dascalu, Balotesti, scoala, primarie, biserica si monument, padure si camp cu porumb ne intampinau pe drum. O ora de drum pana intr-o rascruce cu troita, unde ne-am oprit si-am parcat. Intre timp ni se alaturasera Diva si Dana, dar si copiii de la DP2, veniti cu masinile personale. Am scos sacii, ne-am tras manusile si am purces. Gunoaiele se intindeau cat vezi cu ochii si, supriza, sub ele erau alte gunoaie!

Nu stiu sa va isc aici flori de mucegai din tastatura, deci mi-e greu sa descriu scarbosenia, mirosul, praful, lichidele care se scurgeau, cartoanele imputite sub care mereu ne asteptam sa gasim vreo elodie transata (really! atat era de sinistra acea mizerie nesimtita de om care se duce si-si arunca rahatul in drum), valizele cu haine imputite si roase, peturile nenumarate peste care crescusera si se incolacisera buruieni tepoase, hartia igienica folosita, tampoanele si scutecele cu kkt. N-o sa va descriu nici televizorul tandari, boarfele pe umeras (o geaca de blugi intre ele), tonele de materiale de constructii aruncate, ciobite, sparte, crapate, ambalajele si ziarele, sutele de bilete nefolosite de maxi-taxi.

Am trecut prin stari ce variau intre dezgust, enervare, empatie (saracii, unde sa arunce daca nu le face si lor, acolo, o pubela, un centru de colectare, barem un cos de gunoi), oboseala, plictiseala, frustrare, amuzament si teama.

La ora 1 ne-am oprit si-am mancat sandvisurile din dotare si tot atunci ne-am trezit cu cineva care ne-a adus manusi si saci. Probabil strategic, pentru ca noi chiar terminasem manusile si ne gandeam sa ne oprim din curatenie.

Curatenia, ca sa va spun drept, nu s-a terminat. S-a terminat doar timpul nostru: la ora 3 ne-a incarcat dom Sofer in bus si pac! cu noi inapoi la Bricostore.

Au ramas in urma noastra circa 300 de saci, pe care speram ca cineva ii va strange. Si-a mai ramas mizerie. Cu excavatorul sau cu un incendiu care sa mistuie tot i-am fi putut da de capat. Asa, adunand la mana carpa cu carpa, pet cu pet, eram si-n 2020 acolo. La Moara Vlasiei gunoaiele fusesera aruncate probabil cu portbagajul sau cu remorca. Pe masura ce eliminai straturi superficiale de gunoi dadeai de altele mai vechi, de culoarea taranei, peste care crescusera buruieni si umblau paianjeni, viermi si gandaci. Arheologie s-a chemat ce-am facut noi, mai mult decat curatenie, iar senzatia mea a fost, sincer, ca incercam sa golim marea cu paharul.

La final eram murdari, transpirati, victoriosi, franti de oboseala, infometati, disperati dupa “o buda normala si un dus, cat de cat”, porniti pe nesimtitii care-si arunca gunoaiele in padure cu carul, pe autoritati, pe “regim”, dar si veseli sa fi petrecut impreuna noua ore de “team-building”.

Fara sa ne rupem spinarile sau sa ne spetim, “ca nici noi n-am omorat pe nimeni”, vorba lui Alice, am demonstrat ca se poate face curat in Romania cu mana, adunand 300 de saci de gunoi in cateva ore dintr-o zona de vreo 2 km. Inchipuiti-va o curatenie de-asta cu masini de salubrizare, cu excavatoare, folosind hartile pe care LDIR deja le are. Ei? Aia Romanie curata! Si pe urma, dragilor, semne sa nu mai arunci gunoiul prin locurile curatate, amenzi dureroase si pubele suficiente pe langa case, ca sa nu mai vina omul cu remorca sa si-o verse in padure. Cat priveste materialele de constructii, exista momentan un mod costisitor de a le arunca in acele bene, dar probabil ca se pot gasi si solutii ieftine si bune, care nu presupun imputirea padurii sau a campurilor cu bca, faiante, caramizi si mortar. Ca nici padurea n-a omorat pe nimeni!

In ciuda balbaielii de dimineata, a fost ok iesirea si copiii, care venisera “sa salveze planeta”, au plecat si ei cu o concluzie: “bai, nu mai arunc nimic pe jos, uite ce scarbos arata!”

Obsession

Nici nu stii cum incepe. Stai linistit si deodata te trezesti de parca te-a lovit cometa! Si nimic nu mai e la fel, fiindca tu nu mai esti aceeasi persoana. Obsesia a pus stapanire pe tine.

Si poate fi orice, sau oricine. Au fost The Cranberries, Andrei Gheorghe, dar si Dave Gahan, profa de mate din generala, dar si Estopa; a fost Andreea (A n d r e e a, ca sa intelegeti, e pentru mine un nume cu referent unic) si, mai recent, m-a lovit cometa Hugh Laurie desi, sa fim seriosi, aveam deja aproape treijde ani, adica se presupune ca depasisem etapa.

Obsesiile nu tin de varsta, ci de structura personala. Unele firi sunt obsesive, ca mine. E de ajuns sa ma lovesti nitel cu cometa (sa ascult un cantec, sa vad un episod, sa ma impresionezi cu o vorba sau un gest neobisnuit) si obsesia se instaleaza, cu toate simptomele ei: you’re always on my mind, orice-as face ma gandesc cum ar face Dave, zilele mi le petrec cel mai bine decupand poze cu el, citind articole si fantazand ca ne intalnim, ca suntem ultimii oameni de pe lume si n-are incotro decat sa vorbeasca cu mine (fiindca, normal, in lumea reala nici nu concep ca vreun obiect al obsesiei mi-ar putea adresa cuvantul, desi au fost si exceptii si, evident, profa de mate trebuia sa ma asculte la mate), citind interminabile fanpages pe net despre el (la un moment dat incept sa se repete, atunci e cu adevarat deprimant, se cheama ca ai terminat internetul… deci nu e infinit…), facand colaje cu poze (vi le amintiti pe cele cu Hugh?) si, cum zicea Ada, “obsedand”. Si plutind de fericire cand mai apare un obsedat in preajma mea (ne atragem, cred) si impreuna putem depana ore-n sir firul obsesiei comune, cu pasiunea pe care orice bolnav o are de a vorbi despre boala lui si cu bucuria ca exista macar un om pe lumea asta care vede lucrurile ca tine. Oricum in majoritatea timpului te simti ca-n poezia lui Minulescu, Eu sunt nebun, ei sunt cuminti… Ei ma urasc ca nu-s ca ei/ Eu ii iubesc ca nu-s ca mine…

Si intr-o zi trece. Din cometa n-a ramas decat amintirea. Te uiti la poze cu disperarea celui care-a fost in palatul de clestar atata vreme si s-a obisnuit acolo si, brusc, se trezeste intr-o buna dimineata (buna?? cine zice ca-i buna?!) dormind pe camp, cu mainile sub cap. Sa fi fost chiar tot o iluzie? Dupa mai bine de douazeci de ani in and out of obsessions pot sa raspund ca da. Si nu.

Imi imaginez obsesia ca pe o pereche de ochelari cu care te trezesti intr-o zi pe nas. Si nu mai poti vedea lumea decat prin ei, filtre nepoftite si adesea nestiute care-ti coloreaza realitatea. E altfel, e minunat pentru ca implica o intensitate emotionala neobisnuita si, totodata, te singularizeaza, te face special. Sufar pentru Dave. Numai eu o iubesc pe profa de mate, as salva-o si de la moarte, dar ea nu stie. Il ador pe Hugh Laurie si nu vreau sa fie deprimat. Obsesia te readuce in copilarie, la stadiul acela cand lumea se invartea in jurul tau si lucrurile se intamplau doar fiindca tu erai cuminte, sau, dimpotriva, rau. Ochelarii ei se lipesc de nas cand prind momentul si totul e intens, intens, intens!

Dupa douazeci de ani in and out of obessions, pot sa spun ca o recunosc. Inima ma gadila, stomacul s-a umplut de fluturasi, imi tremura mainile. I’m in love. Rascolec internetul, ascult, privesc, citesc, visez, ore si ore si ore si nimic nu mai e real anymore, doar obsesia, desi ea e, paradoxal, lucrul cel mai ireal dintre toate.Si poate c-am imbatranit si m-am saturat pe undeva sa repet la nesfarsit acelasi pattern, dar cand vine si o recunosc parca ochelarii nu se mai lipesc de nas si dezidentificarea are loc aproape instantaneu. Eu nu sunt obsesia mea. Si totul redevine sters, obisnuit, banal, real.

Am invatat sa prefer realitatea cea gri obsesiei stralucitoare si trecatoare. Eu cea reala sunt mult mai mult decat obsesia mea. Si e bine ca sunt asa.

Iar pamantul continua sa se invarteasca, soarele sa rasara si inima mea sa bata din aripi la Dave si Hugh si Andrei Gheorghe si toate fostele mele obsesii. Fiindca ei vin din vremurile cand eram obsesia mea… si nu-i voi uita niciodata.

Asta asa, din seria “oameni si opsesii”.

Si fiindca mi-e atat de draga Bells.

When Charles deGaulle decided to retire from public life, the British ambassador and his wife threw a gala dinner party in his honor. At the dinner table, the Ambassador’s wife was talking with Madame  deGaulle: “Your husband has been such a prominent public figure, such a presence on the French and international scene for so many years! How quiet retirement will seem in comparison. What are you most looking forward to in these retirement years?”

“A penis,” replied Madame deGaulle.

A huge hush fell over the table. Everyone heard her answer… and no one knew what to say next.

Le Grand Charles leaned over to his wife and said,
“Ma cherie, I believe ze English pronounce zat word, ‘appiness!

“Postasii, ostasii si carutasii”

Bucurestiul mult-hulit, nefericit pozitionat la campie si pe malul unui rau lipsit de vlaga, orasul-sat-metropola haotic si paradoxal, capitala tarii noastre a implinit zilele acestea 550 sau 551 de ani, parerile sunt impartite. Aniversarea sa a fost precedata de o campanie de “cearsafuri” intinse la uscat pe cladirile din centru – care cu coana Mitza biciclista, care cu Mitici care ne pofteau la Zilele Bucurestiului, incepand cu 17 septembrie. Am dat curs invitatiei si mi-am purtat pasii si eu prin Piata Constitutiei, la targul de mestesugari, prin Centrul Vechi, presarat cu scene si intesat de cafenele si de lume, prin Piata Revolutiei, pe la Muzeul de Istorie.

Primul lucru pe care l-am remarcat a fost lipsa de imaginatie a edililor nostri, care au cazut intr-un tipar deja de cativa ani – indiferent de ocazie, se ridica aceleasi casute de lemn in care se vand aceleasi branzeturi de Sibiu, mezeluri de Maramures, oua incondeiate, linguri si cojoace, cot la cot cu zdranganelele hand-made contemporane, bratarile peruane si iile de bumbac indiene. Acelasi melanj l-am avut de Craciun, Paste, Valentine’s Day si-l avem in toate duminicile la targul care se muta de colo-colo intre Kiseleff si Herastrau. Ieri l-am regasit in Piata Constitutiei, condimentat de fumul gros care se ridica din gratarele de mici si completat nefericit de un concert de jazz, apoi de un show de cover-uri dupa cantece americane pe care, sunt sigura, Coana Mitza biciclista nu le-a fredonat niciodata. Replica sa exacta ma astepta si la Muzeul de Istorie (branzeturi, mezeluri, turta dulce si kurtos kalacs, dar si pietre de la Muz. de Geologie) si pe Lipscani (indienii, peruanii si handmade).

Al doilea lucru care m-a frapat a fost aglomeratia. “Zici ca suntem la Bradul Mileniului,” a remarcat cineva si, brusc, mi-am adus aminte de marea aceea de oameni care umpleau Piata Unirii in noaptea aprinderii Bradului (cand s-a aprins Bradul, a cazut curentul in zona pana aproape de Iancului), miscandu-se cu turma, calcandu-se in picioare. Cam asta era atmosfera azi-noapte in Centrul Vechi, unde terasele generos extinse pe toata latimea strazii nu mai lasau liber decat un culoar de dus-intors pe care trecatorii incapeau in sir indian, inghesuiti si imbranciti de concetatenii care “se grabeau” si supravegheati cu ochi profesionist de maruntii hoti de buzunare.

Pe tarabe se lafaiau, cot la cot, posete de piele naturala incapand de la 400 de lei si genti import China de 30 de lei, esarfe de bumbac si casmir si rochii de epoca sau ilice imblanite. Cand s-a lasat noaptea, comerciantii au scos la iuteala o lanterna, cu care luminau clientilor produsele, doar cativa dintre ei fiind suficient de inspirati sa-si fi prevazut taraba cu un mijloc de iluminat.

Intreaga festivitate putea fi la fel de bine denumita Zilele Orasului, ca si Noaptea Muzeelor (cum, de altfel, am auzit ca i se spunea), sau Sarbatoarea Recoltei, sau Ziua Muncii, campanie electorala, sau oricum altcumva. Nu mi s-a parut a avea vreo personalitate distincta si nu am avazut decat legaturi vagi si superficiale cu istoria Bucurestilor, cu Mitza de pe afise si cu perioada aceea interbelica pentru care am dezvoltat un fel de cult in vorbe, in timp ce ne lasam casele vechi negustoresti sa fie transformate in mega-structuri de sticla, iar hanurile secolului 18 se prabusesc piatra cu piatra.

Zilele orasului

Dimineti cu Raimon, cafea si cereale. Metrou la Pipera, bus catre scoala, ore si pauze, lipsa acuta de spatiu sa-mi pun catrafusele si de timp sa-mi caut spatiul necesar.

Demonstratii de vulcani si cutarea stratelor geologice la Carturesti, cu Vio, sub ochii unor copii incantati de bolboroseala vulcanului care “a omorat toti dinozaurii”!

Si weekend de doua zile in fata, cand voi tzopai la Kangoo Jumps si voi casca gura prin centru la zilele orasului, totul in timp ce fac planificari si “cearsafuri” si-mi cumpar prosoape de la Ikea.

Ain’t love grand?

Tot va creixent

A reinceput scoala si, ca de obicei, e ca si cum nu s-ar fi terminat niciodata :) Copiii au crescut, s-au schimbat, s-au odihnit si-s gata sa invete lucruri noi. O noua generatie incepe DP-ul si-s multi si ii cunosc dintr-a noua si sper ca vom avea niste ore de tok misto de tot – mai ales ca nu le mai fac singura. S-au schimbat niste lucruri si sigur ca e unsettling si interesant totodata si inca suntem in frica aia ca orice minune tine trei zile. Ideea e ca daca reuseste sa treaca de alea trei zile, abia atunci e o minune completa si, nu stiu de ce, am incredere ca va fi.

Time management

Cumva reusesc sa ma bag in foarte multe lucruri pe care apoi trebuie sa le continui, sau din care candva trebuie sa ies. Pentru ca la mine agendele si organizerele nu au functionat niciodata (maxim, merge din cand in cand un reminder pe telefon, gen ca maine trebuie sa fiu la Pipera la inumana ora 7:10 in za morning, pentru prima zi de scoala), fac adesea programari suprapuse pe chestii fara legatura si constat ca am reusit sa-mi pun sala si filmul in acelasi timp, meditatia si iesitul cu prietenii, business and pleasure deodata. De cand am inceput scoala, timpul s-a comprimat fantastic (traficul infernal din Pipera ajuta si el la prelungirea orelor pierdute pe drum spre si dinspre scoala) si dupa amiezele care in primul an mi se pareau enorme, sunt acum in cel mai bun caz o gluma: acusi e 4, acusi e 10 si trebuie sa ma culc, daca vreau sa ma trezesc la program.

Uneori stau si eu pe geam si ma uit si oftez: “ce viata o fi pe oamenii astia care se duc doar la serviciu, nu la scoala! Cum o fi sa nu fie galagie mereu, sa ai opt ore acolo in care iti vezi de treaba ta, nimeni nu cade, nimeni nu se juleste, nu e treaba ta sa faci altora educatie nonstop, nici macar nu trebuie sa fii un exemplu in birou si, oricum, macar ai liniste.” Desi parca mai ieri eram si eu intr-un birou si abia asteptam sa scap de el.

[Maine imi vin fetele la scoala asa: cea creatza isi intinde parul, cea cu parul lins si-l bucleaza :)

Acum inteleg si eu de ce fiind la birou vreau la scoala, iar cand ajung la scoala oftez dupa munca la birou. E genetic :))]

Tot acest lung preambul vrea sa spuna ca am emotii pentru ca maine este prima zi de scoala. Copiii “mei” sunt in clasa a 7-a si mai am o clasa de-a 6-a si doua de liceu. Ore multe, timpul scurt, locul mic sa-mi pun toate catrafusele pe care le-am adunat in doi ani si ceva… dar clasa a iesit frumos si-i asteapta pe Pescarusii mei dragi cu cartile pe masa si cu poze pe pereti. Mi-e dor de fiecare, astept sa cunosc fetitele noi care vin de maine si vreau sa avem un an mai bun, mai tihnit, mai organizat si mai eficient ca precedentul.

Sa ne calcam sortuletele, asadar. Maine e 15 septembrie!

Saptamana de 14 zile

Am inceput un proiect care presupune deplasari la Galati. Mi-a placut orasul, mi-au placut si scolile pe care le-am vazut acolo si oamenii deosebit de primitori si amabili. Dupa o prima saptamana de scoala de 14 zile sunt obosita si aproape ca nu-mi vine sa cred ca maine e LIBER, gen pot sa dorm cat vreau si sa nu ies din casa daca n-am chef. Parca am si uitat cum e sa faci asta, desi mai alaltaieri eram in vacanta si aveam zile cand nu ieseam din casa nici pana la poarta. Ne obisnuim repede cu tot felul de lucruri, asa ca sper ca nu va fi greu sa integrez in rutina cea noua si orele de kangoo jumps si alte chestii pe care mai vreau sa le fac, in plus fata de toata munca de la scoala. Noul an abia incepe – la noi de miercuri, ca sa fie chiar acel 15 septembrie pe care nu-l vom uita niciodata.

Visez la un an scolar linistit si tihnit, cu timp suficient pentru toate pregatirile si activitatile, cu lucruri facute frumos si temeinic, cu consecventa si continuitate, cu rezultate excelente si multa ordine inauntru si afara.

Pentru toti cei care incep scoala luni, un an cat mai bun si usor!

Limpede

Multa vreme am fost cine nu eram sau ceva de genul asta. Nici pana azi nu stiu cine e aia care apare prin poze cu mainile sus. Suntem o gloata mare in autobuzul asta si de curand a trecut unul nou la volan: nu-l cunosteam. Ca sa vezi dracie, vorbesc de ea la masculin! Astept(am) s-o vedem ce poate; sistemul se autoregleaza.

Ieri am cunoscut un copil care mi-a zis plin de mandrie ca el e cel mai bun din clasa la engleza si nu-i ajuta pe colegii lui. Ce, vreau sa ajunga si altii primii din clasa?

Probabil ca odata am gandit si eu asa si nu stiu cand si cum m-a lovit revelatia ca e mai fain sa fim toti primii din clasa. Poate constructivismul si invatarea centrata pe elev si abordarea inter, trans, multi, intra, pluri, meri, peri holistica mi-a pus capac definitiv. Asa ca hai sa vedem: putem sa fim toti deodata la volan in autobuzul ala, sau tot preluam comanda prin rotatie? :>

Si acum, normal, intrebarea: care toti? :)

Inauntru, ca si afara

Rutina te pocnește pe neașteptate. Azi ești decis să-ți schimbi viața, s-o iei de la capăt în Honolulu și să te reinventezi și cât ai clipi constați cu groază, după doi ani de Hawaii, că ai ajuns să faci același lucru în fiecare zi; ești sclavul rutinei. Firește că la tropice e mișto de tot și poate 99% dintre semenii tăi ar da orice să aibă o rutină ca a ta de sculat la prânz, înotat în ocean și câteva ore de engleză la o școală privată plină de fițe după-amiaza – doar atât cât să nu uiți că totuși nu ești în paradis – dar chiar și așa, tot rutină se cheama că este și tot nostalgie simți când te gândești la bursa de acum 6 ani de la Salonic (mamă! ce petreceri! și grecii, ce simpatici!), la orele de la școala din București, la libertatea fără opreliști din facultate, sau chiar la tabăra cu doamna învățătoare dintr-a IV-a, când te-ai spălat cu apă rrrrece din izvor (ceea ce acum, iaca, alergia nu ne lasa).

Nostalgia te învăluie pe nesimțite. Norii se aleargă pe cer ca-n ziua când ai aflat că ai intrat la facultate. Cu ceva imaginație poți să închizi ochii și să te închipui în Vamă, sperând, când îi deschizi, c-ai să vezi și câțiva tâmpiți poștind o bere, veseli nevoie-mare că s-a terminat sexiunea. Afară e cald ca-n vara aia când ai descoperit Madridul prin moteluri, la braț de gât cu un el pe care-l părăsise iubita cam pe când te certai tu cu fostul.

Furia te cuprinde ca o durere de măsele. Întâi dai cu limba și ceva nu e-n regulă. Apeși, sugi, muști: e de rău. Cu fiecare explorare durerea se întețește, până vine momentul să recunoști că ai, într-adevăr, o durere de măsele. Prima reacție e să te superi, dar probabil că e mai înțelept să mergi la medic. Nu rezolvi nimic dacă te superi pe o măsea. Nu repari trecutul fiind furios pe tine pentru eșecul relațiilor pe care le credeai “serioase”. Pur și simplu s-au terminat și până la urmă prea puțin contează dacă le jelești acasă la mama, în patul tău de copil, sau pe șezlongul din Kailua Kona. Principiul e același: pierzi complet legătura cu momentul prezent și dai roată unui stârv care-a fost deja transformat în albe oase de un vultur mai nemilos ca tine: timpul.

Șoptesc valurile ca-n versurile pe care le-ai învățat ani de zile pe derost la școală. Uneori bubuie și împroașcă stropi mari. Pe plajă toți oamenii devin trupuri, iar tu te-ai făcut deja demult una cu șezlongul. Cartea a rămas în geantă, alungată fiind de paginile de literatură care se scriu permanent în mintea ta. Cu greu te-ai putea urni să le pui vreodată pe hârtie, dar îți place să le știi acolo, in nuce, în potențialul ăla de care ți-e așa de frică mereu că nu se va materializa. E mai bine să știi că ai ceva acolo care colcăie (oare e un roman? pagini după pagini de fir narativ bine întins, care vibrează?), decât să privești cu atenție, să aprinzi lumina în tine, să ridici capacul și să constați că e un vierme mic, o tenie albă încolăcită, un limbric nesuferit de care mai bine te scapi. Curățenia e întotdeauna bună. Oare e chiar un limbric? Relativitatea asta!

Pe plajă încep să apară copiii de la școală.

- Hi, teacher!

- Hello.

Sau nu mai suntem pe plajă?

- am scris chestia asta la sfarsitul anului scolar trecut, acum o public, pentru ca ceea ce am scris acum nu se poate afisa pe blog (va aparea, oare la sf anului asta scolar?) Tin sa precizez ca orice asemanare cu realitatea e ireala.

Greierii si masinile

Prea liniste, prea zgomot, prea intuneric, prea lumina. Dimineata soarele imi rasare in ochi, rosu. Undeva se aud greierii, altundeva masinile. La 21 de ani nu e ca la 31 si fiecare lucru are propriul sau window of opportunity. Pana la urma totul e, oricum, in capul nostru si, cu ochelari sau fara, tot nu vedem toti acelasi lucru si ne tresare inima cand mai apare o pereche de ochi prin care lucrurile se vad macar vaguely la fel, daca nu identic. Daca e o inselatorie, sau ne place sa ne mintim, sau e adevarat, cine poate sa stie? Jose a invatat lectia: lo importante es que seamos felices.

Eu sunt. Saramago a avut dreptate.

Baobabii isi schimba ordinea vocalelor

Si devin boababi. (Ciresarii, vol. 2)

M-am mutat la bloc. Locuiesc la etajul 7, sub geamul meu se-ntinde un bulevard zgomotos si dimineata merg la Pipera, dupa doi ani de Obor. E aiurea, e misto, e empowering, e o descoperire perpetua [de tipul "as manca, dar n-am linguri!" si alte surprize din astea de casa noua], am parcare, e aproape de metrou, am parc si restaurante si terase, e altceva.

In curand o sa ma obisnuiesc, perceptia o sa se toceasca, o sa fie locul ala unde ma duc sa dorm dupa o zi de munca, locul ala unde daca nu-mi cumpar/spal/ calc/gatesc etc., n-am. Si tocmai despre asta era vorba.

Still packing, am multe carti de carat.

J’aime

De cand am cunoscut-o pe Stela mi-e ingrozitor de dor de Dana.

Bule de ras

Mary Poppins s-a dus odata cu copiii la unchiul ei care inhalase gaz ilariant si cu cat radea mai tare, cu atat se ridica mai sus, pana ce ajunsese sa ia ceaiul pe tavan.

Cam asa am facut si noi azi, pe tavanul din Pipera sa zicem, dar si pe tavan in masina si la scoala si la restaurantul de mare renume Potcoava, unde ne-am prapadit de ras din orice prostie (e un ras care daca te apuca, greu mai scapi de el si totul pare amuzant in jur, chiar si puiul cazut din cuib pe care l-a rontait pisica) si-am descompus principii si concepte cu markere colorate.

Maine va fi o noua zi, tot de lucru, dar si ziua cand ma mut, I’m moving out, ma duc la chirie si intretinere si pat nou si tare, ca deja unii fac misto de mine ca le flutur pe la nas un bloc imaginar in care am un apartament fantoma – si cand colo apartamentul e cat se poate de real, dar eu inca stau acasa, conform vorbei pe care nu stiu cine-a zis-o “imi e destul sa stiu ca pot”.

Pot si vreau si o sa.

“Iar ai tai o sa schimbe yala de la casa de bucurie c-au scapat de tine,” rade David cu pofta. Cam da, ca era si cazul.

In poze se vede ca ma hlizesc nonstop, pozez si ridic des mainile intr-un gest care aduce a dans. Iar peste 20 de ani, mare workshop leader ce voi fi la 51 de ani si sapte luni [hai peste zece, Meli, fie-ti mila! promit ca fac si copiii pana atunci!], poate ca voi fi invatat un body language mai putin histrionic, voi fi empatica, inter-, multi- si transculturala si umblata prin lume cu granita in ranita, ca sa vad elefantul.