Nici nu stii cum incepe. Stai linistit si deodata te trezesti de parca te-a lovit cometa! Si nimic nu mai e la fel, fiindca tu nu mai esti aceeasi persoana. Obsesia a pus stapanire pe tine.
Si poate fi orice, sau oricine. Au fost The Cranberries, Andrei Gheorghe, dar si Dave Gahan, profa de mate din generala, dar si Estopa; a fost Andreea (A n d r e e a, ca sa intelegeti, e pentru mine un nume cu referent unic) si, mai recent, m-a lovit cometa Hugh Laurie desi, sa fim seriosi, aveam deja aproape treijde ani, adica se presupune ca depasisem etapa.
Obsesiile nu tin de varsta, ci de structura personala. Unele firi sunt obsesive, ca mine. E de ajuns sa ma lovesti nitel cu cometa (sa ascult un cantec, sa vad un episod, sa ma impresionezi cu o vorba sau un gest neobisnuit) si obsesia se instaleaza, cu toate simptomele ei: you’re always on my mind, orice-as face ma gandesc cum ar face Dave, zilele mi le petrec cel mai bine decupand poze cu el, citind articole si fantazand ca ne intalnim, ca suntem ultimii oameni de pe lume si n-are incotro decat sa vorbeasca cu mine (fiindca, normal, in lumea reala nici nu concep ca vreun obiect al obsesiei mi-ar putea adresa cuvantul, desi au fost si exceptii si, evident, profa de mate trebuia sa ma asculte la mate), citind interminabile fanpages pe net despre el (la un moment dat incept sa se repete, atunci e cu adevarat deprimant, se cheama ca ai terminat internetul… deci nu e infinit…), facand colaje cu poze (vi le amintiti pe cele cu Hugh?) si, cum zicea Ada, “obsedand”. Si plutind de fericire cand mai apare un obsedat in preajma mea (ne atragem, cred) si impreuna putem depana ore-n sir firul obsesiei comune, cu pasiunea pe care orice bolnav o are de a vorbi despre boala lui si cu bucuria ca exista macar un om pe lumea asta care vede lucrurile ca tine. Oricum in majoritatea timpului te simti ca-n poezia lui Minulescu, Eu sunt nebun, ei sunt cuminti… Ei ma urasc ca nu-s ca ei/ Eu ii iubesc ca nu-s ca mine…
Si intr-o zi trece. Din cometa n-a ramas decat amintirea. Te uiti la poze cu disperarea celui care-a fost in palatul de clestar atata vreme si s-a obisnuit acolo si, brusc, se trezeste intr-o buna dimineata (buna?? cine zice ca-i buna?!) dormind pe camp, cu mainile sub cap. Sa fi fost chiar tot o iluzie? Dupa mai bine de douazeci de ani in and out of obsessions pot sa raspund ca da. Si nu.
Imi imaginez obsesia ca pe o pereche de ochelari cu care te trezesti intr-o zi pe nas. Si nu mai poti vedea lumea decat prin ei, filtre nepoftite si adesea nestiute care-ti coloreaza realitatea. E altfel, e minunat pentru ca implica o intensitate emotionala neobisnuita si, totodata, te singularizeaza, te face special. Sufar pentru Dave. Numai eu o iubesc pe profa de mate, as salva-o si de la moarte, dar ea nu stie. Il ador pe Hugh Laurie si nu vreau sa fie deprimat. Obsesia te readuce in copilarie, la stadiul acela cand lumea se invartea in jurul tau si lucrurile se intamplau doar fiindca tu erai cuminte, sau, dimpotriva, rau. Ochelarii ei se lipesc de nas cand prind momentul si totul e intens, intens, intens!
Dupa douazeci de ani in and out of obessions, pot sa spun ca o recunosc. Inima ma gadila, stomacul s-a umplut de fluturasi, imi tremura mainile. I’m in love. Rascolec internetul, ascult, privesc, citesc, visez, ore si ore si ore si nimic nu mai e real anymore, doar obsesia, desi ea e, paradoxal, lucrul cel mai ireal dintre toate.Si poate c-am imbatranit si m-am saturat pe undeva sa repet la nesfarsit acelasi pattern, dar cand vine si o recunosc parca ochelarii nu se mai lipesc de nas si dezidentificarea are loc aproape instantaneu. Eu nu sunt obsesia mea. Si totul redevine sters, obisnuit, banal, real.
Am invatat sa prefer realitatea cea gri obsesiei stralucitoare si trecatoare. Eu cea reala sunt mult mai mult decat obsesia mea. Si e bine ca sunt asa.
Iar pamantul continua sa se invarteasca, soarele sa rasara si inima mea sa bata din aripi la Dave si Hugh si Andrei Gheorghe si toate fostele mele obsesii. Fiindca ei vin din vremurile cand eram obsesia mea… si nu-i voi uita niciodata.
Asta asa, din seria “oameni si opsesii”.
Si fiindca mi-e atat de draga Bells.
“A penis,” replied Madame deGaulle.
A huge hush fell over the table. Everyone heard her answer… and no one knew what to say next.
Le Grand Charles leaned over to his wife and said,
“Ma cherie, I believe ze English pronounce zat word, ‘appiness!
like, like, like :)
Viata e o obsesie in sine .
E vorba de ceea ce simpti .
Dar de aici se trage totul
De la ceea ce vezi
Si ceea ce auzi
E ceea ce tulbura
Ceea ce simpti …
daca nu simti n-are niciun rost, nu? :) si eu cred asta.
In sfarsit, un buton de like!!! Cat despre obsesii… Hi hi…
hihi, indeed, draga mea Rita. Si iti multumesc pentru like >:D<
Chris, am impresia uneori ca noi doua semanam…
Chris, am uneori impresia ca noi doua semanam mai mult decit imi inchipuiam.
tarziu am vazut postul asta, ma simt bagata-n seama(poate nu-s ,who knows LOL) deci sa ma exprim. E bine sa obsedezi si e rau sa obsedezi. E bine daca ai cu cine si e rau daca tu vrei sa obsedezi si restul se uita la tine dezaprobator sau plictisit.
Eu despre mine zic asa : I’m not obsessive, I just think intensely. Daca e sa o iei asa totul e o obsesie ,dragostea e o obsesie, pasiunea pentru un subiect, o melodie, o carte, un film, o tara, orice e o obsesie iar eu nu pot sa traiesc fara sentimentele astea ca nu mai ramane nimic.
Asa ca merg inainte and I’m proud ca macar eu “obsedez” inteligent, chestii care sincer m-au invatat multe. Adica e bine sa ai o obsesie pentru Hugh Laurie ca ai ce invata si admira la el iar daca incerci sa i te asemeni poate sa iasa ceva bun,dezvoltare personala. La fel si obsesia mea cu (,) calatoriile ,Vaticanul ,serialele tv…inveti din ele.
Acu’ obsedez in dorinta-mi imensa de-al cunoaste pe Hugh (si pe Stephen Fry)dar asta ma face sa urasc si mai mult faptul ca m-am nascut in Romania. Ma gandeam sa ma duc la vreun book signing ca tot si-a lansat Fry cartea, asta e posibil dar aflu greu cand au loc . Ah si ma gandesc sa ma duc la concert la Lady Gaga