Sfarsit de octombrie

31. Ultima zi. 31 de zile, 31 de ani.

Maine fac doua luni de cand stau aici. E bine. Nici masinile nu le mai aud. Pe blocurile de vizavi e mereu o lumina calda. Noaptea, luna sta agatata drept in fata geamului meu. De la o vreme nu mai trag draperiile; e prea frumos cerul.

Si nu e orice duminica azi! E o duminica de vacanta! Abia m-am urnit sa fac curatenie, stiind ca am si maine si poimaine timp… Dar nici asta nu e orice vacanta. E o vacanta cu to do list. Iar curatenia trebuia taiata  de pe lista azi.

Mi se invarte-n cap poezia lui Arghezi, Inviere.

Am senzatia de ceva vreme am aripi, doar ca abia acum am bagat de seama.

 

 

Acolo e o lupta

acolo e o lupta

din care putem iesi

invingatori

(Ada Milea, Quijote)

Trebuie neaparat sa-mi cumpar rafturi pentru carti. Peretii goi ma deprima si-mi lipsesc teribil rafturile. De cand ma stiu mi-au placut. La biblioteca as fi stat zile-ntregi, sa ma plimb printre rafturi sau chiar, la scoala, la 52, sa ma cocot pe ele pana sus de tot si sa citesc asezata acolo. Mai incoa, spre treizeci de ani, aveam zile de stres si de nervi la serviciu cand doar o plimbare printre rafturi ma mai linistea – fie ele la Mega Image sau la Carturesti. “Vreau sa vad rafturi!” urlam si, intrand in binecuvantatul hypermarket sau supermarket de cartier, incet-incet ma linisteam si-mi revenea zambetul pe buze.

Ce-o fi cu mine si cu rafturile? Mi-am spus la un moment dat ca-mi dau, poate, senzatia aia de abundenta – totul este din belsug, ora 23:15 si totul e bine. Cine stie? Are si un efect hipnotic toata acea insiruire de detergenti, detergenti, detergenti, de vase, de podele, de faianta, de mobila, de rufe, de rufe colorate, de rufe sensibile, de podele x, de podele ygrec, de copii, de matusi din italia, de, de, de. Apoi vopsele de par, Garnier, L’Oreal, Londa, henna, urmate de sampoane pentru par normal, pentru par gras, pentru par vopsit, anti-matreata, pentru volum, pentru par cret si pentru combinatii: normal spre gras, gras cu matreata, vopsit fara volum. Pe urma articole de bucatarile, facalet, cutie de paine, cos de paine, ladita de paine, cutite si pahare, furculite si paie, tacamuri de inox si de plastic, farfurii, cani, tirbuson, servetele. Pe urma cafea si dulciuri, apoi frigiderele cu alergie, painea si produsele gatite loco, cam insipide ele, dar cui i-e foame le cumpara.

Pana la iesire nervii s-au topit, a ramas doar senzatia ca ochii mi se inchid, grei, de la lumina aia bizara din magazin.

Acum stau si ma gandesc ca poate misterul sta in liste, nu in rafturi; in insiruirea produselor si nu in calitatea sau numarul lor. La fel ma linisteste sa scriu servetel, facalet, cutie de paine, sertare cu tacamuri, chiuveta si scurgator, debara, aragaz, frigider, congelator, filtru de cafea, prajitor de paine, facator de senvisuri - ca si sa le vad insirate intr-un raft.

Rafturile cu carti in casa imi dau o senzatie de viata. Acolo, inauntru, sunt oameni si multi imi sunt prea bine cunoscuti. Ori, dimpotriva, astept sa-i cunosc, dar inca nu le-a venit timpul. Oricum ar fi, vreau rafturi in casa. De la asta am pornit.

Imi plac rafturile. Cutiile, nu.

Puzzle

Un puzzle care se poate aranja in orice ordine, ca tot bine iese. Ca un caleidoscop. Il faci praf, apoi din praful ala faci un puzzle nou.

Daca pierzi din piese, faci unul mai mic.

Daca gasesti pe drum piese de puzzle desperecheate, faci unul mai mare.

Se poate, dar numai pana se da ora.

Qui dels ferros forjats per les bombes va fer un poble nou.

toamna

asa era azi prin dorobanti

 

Sambata

Azi am fost sa ma tund. Nu stiam nici un coafor in cartier, asa ca am pornit pe strazi pana mi-a sarit in ochi o firma cam sclipicioasa a unui Beauty Salon. In geam, lista de preturi. Tuns, 22 lei. Rezonabil. In Pantelimon, unde merg de obicei, dau 20. Am intrat, am asteptat. Eram hotarata sa ma tund scurt (stiu, eu predicam mai deunazi cu parul lung si sechelele din copilarie, cand ma tundea tata cu forta si fiecare par pica alaturi de o lacrima cat pumnul… poate ca m-am vindecat de sechele:), dar in timp ce asteptam am remarcat tunsoarea bob a la Katie Holmes a uneia dintre coafeze si m-am hotarat sa ma tund la fel.

Juma de ora mai tarziu eram tunsa si multumita, cu portofelul in mana, gata sa platesc.

- Aveti tuns, 22 lei, cu 20 de lei uscatul cu foehnul, in total 42.

Hmhm, uscatul cu foehnul costa cat un tuns?????

Se pare ca da.

Am platit.

- Va place, nu? mi-a zambit doamna care ma tunsese. Daca mai vreti sa reveniti la noi, sa ma cautati. Ma cheama Gabi.

Mai bine sa ma caute Gabi, cand se muta la alt salon :D

Saptamana cea mai lunga

Saptamana asta a trecut foarte greu si chiar si ziua de azi abia s-a tarat, cu cozi, bariere, semafoare rosii si mult somn. Iar weekendul e, oricum, ciuntit, din cauza balului de boboci de duminica.

Sigur ca la un moment dat o sa fie vacanta – vacanta aia pentru care ne-am planuit de vreo 40 de ori mai mult decat putem face in 7 zile, fie ele si libere.

Iar maine va fi sambata si e posibil chiar sa-mi recuperez masina.

Hai ca e bine!

Des hommes et des dieux (2010)

Misto titlul; abia acum ma gandesc cine sunt acei “dieux”… nu era Acelasi?

N-am ce spune decat: cautati si vedeti acest film. Merita.

 

Cam ploua

La teatru, la Palatul Copiilor, “Tango final“, o piesa cu Maia Morgenstern si Tudor Aaron Istodor. Sunt frumosi mama si fiul, impreuna, ea dramatica in rolul ei de fosta stea de cinema, el – un ziarist impiedicat, intimidat de marea doamna. Piesa se joaca de multa vreme, dar abia acum am auzit de ea si-am ajuns – printr-o intamplare – s-o si vad. Mi-a fost greu s-o urmaresc, fiindca in capul meu se teseau tot felul de povesti; ma gandeam la filme vechi si la scene dramatice, la o piesa de teatru pe care-am citit-o cand eram copil si din care nu-mi amintesc decat felul in care eroina principala confunda viata cu scena si la Don Quijote. Am admirat-o pe Maia M. pentru eleganta ei si gratia cu care se misca si pentru volumul vocii, care trecea de la soapta la bubuit de tunet in fractiuni de secunda. Impresia mea e ca cei doi au facut un spectacol bun dintr-o piesa slaba.

Iluzia scenei ne-a fost spulberata in repetate randuri de cate un “Nokia tune” insistent (probabil ca nu acelasi). Nu-mi pare rau ca am mers – mi-a placut sa-i vad pe cei doi pe aceeasi scena si sa-mi amintesc povesti. Dar, cumva, ma gandeam azi, parca tot mai mult imi place sa citesc dramaturgie decat sa merg la teatru. De ce oare?

toamna perfecta

daca pleci duminica dimineata de acasa, nu poti sa stii unde vei ajunge.

cand vremea e ploioasa si miroase a iarba, cand targovetii isi intind tarabele in fosta piata a palatului si miroase a gogosi

cand tu vrei sa cumperi sare si uiti mereu.

toamna perfecta e cand miroase a ploaie, dar nu ploua si nici nu bate vantul; cand copacii au culori si haitele de caini vagabonzi au adormit sub placuta care proclama “interzis accesul cu caini pe iarba”.

toamna perfecta la noi in casa miroase a gauffres proaspat sarite din toaster si a ceai “bien etre”

ador sa locuiesc in centru, singura, in centru

eu, centrul.

La film si la teatru

Azi am fost la ikea, la film si la teatru.

Am vazut “Uncle Boonmee who can recall his past lives” la Studio, in cadrul festivalului de filme premiate la Cannes, apoi, la Teatrul National, “Comedia norilor“, dupa Aristofan.

Era aglomeratie si la ikea, si la film, si la teatru.

Si in drum spre ikea mi s-a stricat masina si m-am intors cu autobuzul. Ploua (sporadic).

Meitat gest, meitat silenci

Am pierdut un dosar de carton burdusit de hartii, pe care, fireste, “l-am pus bine” acum vreo doua saptamani. Convinsa ca e undeva “bine”, am si uitat de el pana alaltaieri, cand am avut nevoie de o hartie de acolo. Ieri am cautat asiduu la scoala acel loc “bun” unde am gasit cu cale sa las pretiosul dosar, dar n-a fost chip sa-l gasesc. Azi fac acelasi lucru, dar acasa. In cele din urma il voi gasi, dar ce senzatie nasoala sa nu mai stii cand l-ai avut ultima oara, unde l-ai pus, de ce tocmai acolo? Parca unele lucruri le fac mainile fara tine si-apoi trebuie sa pornesti in aventuri demne de Sherlock Holmes ca sa reconstitui parcursul, ca gandirea si memoria sa prinda din urma realitatea actiunii. Un hit al anilor trecuti proclama chiar aceasta ruptura intre constient (sau ratiune) si fapta: “Pumnii mei minte nu are“, desi oarecum agramat. :))

Nu se intampla acelasi lucru si cand “vorbeste gura fara tine”? Unde esti tu cand gura ta (care “minte nu are”) se pune pe treaba si emite ordine, ineptii sau – de cele mai multe ori – reactii disproportionate fata de context, pe care apoi le regreti, incerci sa le dregi sau chiar le negi (“nu asta am vrut sa spun”)?  Am constatat ca oboseala, mai ales, ma face sa fac lucruri fara mine, cum a fi sa traversez vitejeste intersectii la volanul masinii uitand sa ma asigur, ori sa spun lucruri pe care apoi nu mi le mai amintesc.

Incerc deja de vreo doi ani sa pun o pauza intre fapta si reactie, astfel incat sa nu mai ajung sa spun/ fac lucruri pe care apoi sa le regret, dar totusi mi se pare uneori ca-s prea repezita si alteori, dimpotriva, ca derulez procese complicate de gandire si la fapta nu mai ajung neam.

Aceste reflectii se leaga de pierderea dosarului, dar si de ploaie, Raimon (titlul cantecului din care am luat numele acestui post este “La por”, “Frica”) si saptamana de la scoala ce tocmai s-a incheiat. Ma bucur ca e sambata – deja de anul asta vinerea (cand am doar trei ore si toate cu clasa mea) si sambata au inceput sa urce cu pasi mari in topul zilelor preferate din saptamana.

-Teacher, mi-a zis Diana intr-o zi, cine decide cate zile sunt in saptamana? Nu se poate da o lege sa se mai bage o zi in plus?

Eu as face saptamanile variabile; care de 7 zile, care de 12 sau de 3, astfel incat sa scapam de ciclul asta ametitor saptamana-weekend-saptamana si de obsesia pentru timp. Cred ca avem mai mult timp decat ne dam seama, in ciuda faptului ca nimeni nu da legi sa se mareasca saptamana, ori, dupa caz, sa se instituie weekendul de 3 zile :)

Ma duc sa caut blestematul de dosar!

S-a ivit pe culme toamna

Probabil ca ar fi trebuit sa fie un spectacol vesel, dar lacrimile mi se innodau in barba inca de la primul cantec. Pentru ca azi a fost acel spectacol, la scoala, spectacolul trupei de studenti la actorie indrumata de Dna Rodica Mandache, spectacolul care ar fi trebuit sa aiba loc pe 11 martie…

Foarte frumoasa combinatia de muzica, recitari si dans… de poezii de cei mai diversi autori si mici scenete, frumoase costumele si impresionante vocile menestrelului si a uneia dintre artiste – o fata frumoasa, cu doua cozi blonde si voce de music-hall. Copiilor le-a placut si i-a amuzat si s-au mirat probabil sa vada cum profii lor ieseau rand pe rand din sala sa-si stearga lacrimile, dar gandul ca azi, acum, sub ochii mei se incheie cumva ziua de 11 martie mi-aducea iar si iar lacrimi pe obraji. Nu-mi da pace deloc dorul de Dana…

S-a ivit pe culme toamna, cineva a pictat iarasi copacii (cum zice Vio), a mai trecut un an si deja o luna de scoala.

 

Sclipiri ale vietii

“Uneori ma intreb de ce ma mai trezesc dimineata”, spune cineva si ma pomenesc intrebandu-ma si eu acelasi lucru.

Si am ajuns la o concluzie simpla: ma trezesc pentru ca sunt in viata. Si ma bucur de acest dar.

Reflection

Pizza si kangoo jumps nu formeaza o combinatie de succes.

101010 = 42

Azi, 10 a 10-a, 2010, e o zi importanta pentru fanii “Ghidului Autostopistului Galactic”. Cum 101010 se traduce in binar prin 42, iar 42 este, allegedly, “the ultimate answer to life, the universe and everything”, azi pare a fi o zi buna sa incerci sa afli raspunsuri la intrebarile pe care nu ti le-ai pus inca.

Sau macar sa mergi cu tramvaiul 42, impreuna cu alti fani Douglas Adams si sa va intrebati impreuna de ce raspunsul e neaparat 42.

 

Ars poetica

Nu-mi amintesc un timp in care sa NU-mi fi dorit sa scriu. Prima data voiam sa scriu un roman. Apoi carti politiste. Pe urma m-am gandit ca, lipsita de experienta cum ma aflam, ar fi poate mai bine sa incep cu povesti scurte.

Nu-mi era greu sa-mi imaginez povesti despre toate lucrurile pe care nu le intelegeam sau nu le cunosteam bine. Ce se intampla in casele oamenilor la care mergem in vizita dupa ce plecam noi. Unde a disparut pisica din vecini. De ce vecina de la colt nu deschide niciodata geamurile. Ce face doamna Vladescu in casa toata ziua si cine-a fost ea inainte sa fie o batrana de 90 de ani chiriasa intr-o camaruta minuscula, cu resou si pat si radio. Cum face doamna de la paine de la Foisor de are mereu cocul ala impresionant. Cum era mamaie cand era mica. Genul asta de povesti.

Dar cand venea vorba de scris, ma incurcam in propriile mele cuvinte. Povestirea pe care cu o clipa inainte o avusesem atat de limpede in minte lua turnuri inimaginabile. Vorbele capatau viata proprie si fugeau in directii din care eu nu mai stiam sa le aduc inapoi. Incepeam povestea unei familii cu trei fete si pierdeam zile intregi cu descrierea mamei si a fetelor, cu rochiile si pantofii lor, incat in cele din urma povestea trecea pe planul doi, daca nu cumva se transforma intr-o combinatie insuportabila de descriere si dialog care nu ducea nicaieri.

Si-au trecut ani de-atunci si-am reluat aceleasi etape de nenumarate ori: “ce-ar fi sa scriu un roman, mai bine o povestire scurta etc.”, doar ca acum ecuatia se complicase cu elemente de marketing: vreau sa scriu sau sa vand o carte? Sa urmez o reteta, sa studiez piata, sa vad ce e pe val, ce se cumpara si sa vin cu oferta in ton cu cererea, sau sa scriu romanul ala al meu, bun, rau, cum o fi, ala care ma chinuie de cand aveam 8 ani; sa mi-l iau de pe suflet si sa vedem pe urma ce se mai intampla? Si, pana la urma, de ce e asa de important? N-am stiut, insa, niciodata sa manuiesc arme cu doua taisuri, iar dac-am facut-o, tot eu am fost cea ranita. In perioada aia tulbure a vietii in care cresti, inveti anumite lectii, iar pe unele le inveti asa de bine incat orice dezvat  devine dureros, fiindca te destabilizeaza.

“Romanul” asta e o obsesie din copilarie cu care-s inca identificata. Este, totodata, si o dorinta si un vis de atins. Iar visul este cartea, nu receptia ei. O carte careia-i dau atatea tarcoale, ca deja ma simt ca-n bancul cu Itic si zidul plangerii. Sa zicem ca postarea asta e vocea bubuitoare care se-aude a mia oara cand Itic se jeluieste ca nu castiga si el niciodata la loterie: “Da-mi o sansa, Itic! Joaca!”

Greu, da’ repede

Maine, maine, maine e vineri. Chiar ea – ziua cea mai asteptata din aceasta ingrozitoare saptamana. Maine.

In transa am fost zilele astea, obosita de nu legam doi cu doi.

Abia astept sa dorm.

Azi am vazut la Ro-IFF un film turcesc, “In intuneric” (2009). Am ramas impresionata de figura mamei careia ii era frica sa iasa din casa si incuia cu trei lacate, interpretata extraordinar de Meral Çetinkaya. Mi-a amintit de “Marile sperante” foarte mult, dar si de fosta mea vecina, doamna Vladescu.

Gotta go, desi as dormi.

Cireasa de pe tort

De trezit a mai fost cum a mai fost, desi era 6:15 si bezna, dar de ridicat din pat pe frigul ala (cred ca am vreo 12 grade in camera), nici vorba. Cu patul ma duc la scoala, sa ma ia busul de acasa, ma duc cu masina, mai stau doar un pic, cu plapuma in spate plec – cam asa vajaiau gandurile mele, in timp ce o parte din mine stia ca trebuie sa plec azi mai repede, ca sa dau pe la masina, unde-mi uitasem telefonul pe scaunul din dreapta.

Cand sa ies pe usa, mi se aprinde un beculet: Kangoo Jumps! Am uitat echipamentul. Ce-o sa fie, nu ma mai duc, nu ma duc azi, ma duc si-mi cumpar de undeva un trening, trec pe acasa inainte de kangoo si eventual merg in pantelimon cu masina – se pornise iar moara de ganduri in capul meu congelat. Si m-am intors si mi-am pus in geanta si echipamentul. Langa cartile pentru azi si pastele cu ciuperci si usturoi.

La lift, alta problema: uitasem umbrela. Sa speram ca nu ploua, fiindca altfel nu mai ajung la masina si pleaca si busul fara mine si n-am facut nimic.

Fireste ca ploua, marunt si rece, iar eu in drum spre masina mi-am dat seama ca uitasem cheia in apartament, deci pa telefon, pa drum la masina, hai la metrou si asta este.

Popas pe la McDo dupa cafea (era totusi prea devreme sa dardai la Pipera de la 7) unde, cautandu-ma in buzunare, am gasit cheia de la masina!!

In metrou, profitand de scaunul liber si de caldura care indemna la motaiala, mi-am recapitulat pataniile: uitat/ luat echipament, uitat umbrela, uitat/gasit cheie, telefonul zace in masina la vedere, masina e parcata in cea mai de fitze zona posibila, degerata, uda pe par, aveam de asteptat la Pipera vreo 15 minute (pe care ma apucasem sa le astept, cu stoicism, in ploaie – pana am observat ca si cainii stateau la adapost in statie, doar eu infruntam urgiile).

Finalul a fost ca mi-am recuperat masina si telefonul, nu m-am mai dus la kangoo, continui sa deger, pastele n-au avut pic de sare (n-aveam sare in casa, nu m-am gandit sa cumpar), dar la scoala a fost cald si bine.

Vreau weekend.

Normal

Am intrat in normal pentru prima oara de cand locuiesc aici (i.e. o luna). In sfarsit am si eu mancare in frigider, chestii in camara, razatoare si ustensile si detergenti. Am sentimentul de “acasa” tot mai pregnant. E foarte frig in acest acasa – am o aeroterma de la Octi pe care azi am trimis-o sa doarma in deplasare la cineva care avea mai mare nevoie de ea – dar e atat de bine!

Maine imi rasfat colegii cu tagliatele ai funghi, adica paste cu ciuperci si usturoi. Wonderful, lovely si marvelous, trei in unu.

Ça marche.

Obosita

Degeaba caut. N-am scris nimic inteligent in ultima vreme. Doar am vorbit, mult, pentru ca am tinut niste prezentari impreuna cu colegii mei cei minunati – si am tusit la fel de mult.

Dupa un weekend de munca de la 7 la 7, azi mi-am scos banii sa-mi iau cartela de metrou si i-am uitat pe masa, am rupt o jaluzea, am pierdut restul de la ceva ce-am cumparat, am fost dezlanata de nu legam doi cu doi si e momentul sa DORM.

E foarte frig in minunatul meu apartament si se cere urgent o colaborare cu Alexe sa-mi izoleze geamurile si balconul.

Vreau sa plec departe, cu Pisique.