balamuc

“balamuc” e noul meu cuvant preferat, sau tic verbal, cum vreti sa-i spuneti.

e balamuc la scoala, balamuc pe strada, balamuc la televizor, balamuc unde ma duc.

azi a fost balamuc pe sos. petricani, drept care am facut poate o ora de la scoala pana la obor, intr-o coada sinistra, interminabila si deprimanta, in vreme ce afara bura, soarele apunea si mahalalele isi ranjeau la noi sarmele de rufe intinse peste tot.

si cum am racit si ma mananca nasul infiorator si ma doare in gat si n-am stare si vreau sa-mi treaca ACUM, singurul lucru care m-a mai linistit a fost minunatul joc fazan pe cuvinte normale, apoi inventate, care-a reusit s-o faca sa zambeasca chiar si pe rodi.

cu acest prilej, din nou, un sincer va multumesc ca existati :) ar fi balamuc de-a binelea fara voi! asa, uneori am senzatia ca doar ne jucam de-a balamucul.

A…………………………………………………… STOP!

Realitate si fictiune

Am trait de cand ma stiu intr-un soi de continuum de realitate si fictiune. Inzestrata cu o imaginatie vie, am continuat sa vad zanele ascunse prin gradini mult dupa varsta la care se presupune ca devenim capabili sa distingem intre ce e real si ce nu e. Mi-e greu inca sa inteleg de ce unele lucruri sunt mai reale ca altele, de ce oamenii de la televizor sunt mai putini oameni decat cei de carne si oase. Cand am inceput sa ma intreb daca realitatea e acolo, afara, sau doar un film in capul meu, aproape ca am simtit ca-mi explodeaza creierii. Cumva semnalele pe care le primeam erau ca nu e ok sa acorzi valoare egala de “realitate” membrilor familiei si, sa zicem, Ciresarilor lui Chirita. Pentru mine erau la fel de reali si unii si altii si nu trebuia nici macar sa mai inchid ochii ca sa ma vad explorand castelul fetei in alb, sau pestera neagra.

Traim, insa, intr-o lume care pune mai mult pret pe partea materiala, tangibila, vizibila a realitatii considerata mult peste realitatea imaginatiei, a mea sau a altora, invizbila si imateriala, de aceea – cuvantul meu fiind, dupa cum stim, ascultatoare – m-am conformat si eu acestui precept, pentru ca “asa trebuie”. Nu, n-am pus niciodata la indoiala autoritatea, nici chiar atunci cand era vizbil indoielnica.

Eforturile mele in directia stapanirii imaginatiei au dus, cum era de asteptat, la o ruptura intre mine si mine pana intr-acolo incat intrebarea “cine sunt” a devenit inutila si-n locul ei a aparut ascultatorul “ia sa vedem cine vrei tu sa fiu”. Cam asa cum se intampla adesea cu copiii crescuti de parinti imprevizbili care – nestiind la ce sa se astepte fiindca dupa aceeasi fapta uneori urma rasplata, alteori pedeapsa, alteori… nimic – isi creeaza un sistem de adaptare care are si un nume in psihologie, dar eu nu sunt psiholoaga.

Mintindu-ma ca traiesc in realitatea “reala”, am continuat sa-mi derulez in cap povestile si sa-mi traiesc vietile paralele, in care lucrurile iau uneori intorsaturi neasteptate. M-am gandit in repetate randuri sa pun aceste fantezii in literatura, dar transformarea in vorbe le incremeneste si nu-mi place. M-am simtit ciudata, vinovata, nebuna si neterminata din cauza lor. E si firesc, adoptasem viziunea asta dihotomica: ori realitate, ori fantezie, amandoua nu.

Psihologii au multe sa ne spuna despre addictive escapism si refugiul in imaginar si fuga de viata. Dar, pana la urma, e si asta un mod tot de a trai. Eu azi, aici, acum declar ca pentru mine realitatea si imaginatia au aceeasi valoare. Ca sunt o creatoare de fantezii in care lucrurile merg dupa voia mea, trecutul se indreapta, realitatea se schimba si zanele nu doar se ascund printre tufele de agrise, dar mi se arata si-mi vorbesc.

Iar asta nu mi se mai pare acum o nebunie, ci un dar.

Calle Melancolia

De cate ori urc in lift incep sa fredonez, automat, vivo en el numero siete/ calle melan-coliiiiia/ quiero mudarme hace annos/ al barrio de la alegriiiiiiiiia/ pero siempreee que lo intentoooo/ ha salido ya el tranvia/ y en la escalera me siento/ a silbar mi melodia. Si fredonez frumos, cu intonatie, ba ajung si pe la metrou inca soptind como quien viaja al lomo/ de una yegua sombria…

Zi de zi aceeasi poveste, pana cand intr-o seara, apasand eu butonul VII al liftului si intorcandu-ma spre oglinda – fiindca, fireste, recitalurile mele din Joaquin Sabina au nevoie de public, si ce public mai bun decat figura tunsa scurt din oglinda, cu care inca nu ma identific? – am facut legatura intre butonul de VII (adica sapte) pe care apas zilnic si el numero SIETE, calle Melancolia!

Asta mi-a lamurit multe lucruri, mai ales ca adesea cugetasem la obsesia pentru acest cantec care nici macar nu e printre preferatele mele.

Oamenii si microfonul

Exista la toate premierele si galele si lansarile urmate de discutii cativa oameni care intreaba si multi, prea multi, care tac si se plictisesc sau comenteaza in grupulete mici. Cei care tanjesc dupa microfon, in marea majoritate a cazurilor, n-au nimic pertinent de intrebat, ci doar vor sa-si expuna propriile ganduri (eventual incoerente si fara legatura cu filmul sau evenimentul in cauza) si expunerea le ia de obicei circa 20 de minute. Te induc in eroare incepand cu formula “As avea si eu o intrebare”, incat astepti primele 300 de secunde ca pe ace, pentru ca apoi sa realizezi ca nu, de fapt ei n-au nici o intrebare, fiindca totul le e deja clar si bine compartimentat in cap inca de la facerea lumii. In vremea asta publicul se foieste si mormaie, ba unii mai curajosi chiar racnesc: “Si intrebarea? Treci la intrebare!”

Imi place intotdeauna sa vad cum ies interlocutorii basma curata din aceste situatii. Unii, din bun simt, se plictisesc impreuna cu sala asteptand ca “nebunul” sa-si termine expozeul. Altii, mai transanti, rostesc chiar ei de la microfon un ecou al gandului ce stapaneste sala: “Bine, si care e intrebarea?” Exista desigur si oameni carora astfel de false intrebari le dau apa la moara, fiind ei insisi prolicsi, incoerenti si dispusi la vorba lunga.

Am observat acest comportament in multe ocazii si m-am intrebat de ce intotdeauna cei care n-au nimic de zis sunt cei mai curajosi si cred ca raspunsul este ca aceste lansari si premiere urmate de sesiuni Q&A sunt foarte rar ocazii de dialog si tind sa se transforme in tribune pentru cei pe care altfel nu i-ar asculta nimeni.

Azi mi-a placut de Peter Greenaway la gala de deschidere EXPIFF.

Eu queria ser a pedra que não pensa

Cand se trezi proiectata afara din camera cu patrate de sah, Regina simti ca ceva s-a rupt. Era timpul sa se rupa, dar totusi o durea. Si-a dat seama intr-o strafulgerare ca tare-i mai placuse sa se simta speciala in suferinta ei, asa cum sedea ea in camera cu patrare si isi contempla singuratatea. Dupa o vreme si-a dat seama ca altceva nici nu mai putea sa faca.

Nu este bine ca Reginele sa fie singure, mai ales cand numai asta au facut ani de zile.

Deci era asa de simplu: tragi o linie cu varful botinei si hop! Te trezesti aruncata pe alt nivel.

Ei bine, aici sunt oameni multi si cam indiferenti la aparitia unei Regine medievale cu guler incretit. Daca vrei sa intri cu unul in vorba trebuie sa-l opresti din drum si sa-i adresezi cuvantul. Poti avea si surpriza sa-ti raspunda cald si prietenos. Lumea nu e asa ostila cum crede Regina mea. Lumea e cum este.

Pe nivelul asta, Regina nu mai este Regina, dar nu simte c-ar fi pierdut ceva, ba dimpotriva. Oamenii din jur s-au animat si nu ii mai par umbre sau fantome. Fiecare e o inima, fiecare e o persoana. Si fosta Regina e acum o inima noua si o persoana intreaga. Parca nici nu stie cand s-a schimbat. E atenta. E atenta la gesturi, la vorbe, la atitudini, la suferinta din spatele cuvintelor grele pe care si le arunca uneori oamenii, inevitabil. Nu e deloc usor, dar are o misiune. Asta inseamna intotdeauna mai mult decat o meserie.

Pentru fosta regina a inceput o noua viata. Si e fericita si recunoscatoare.

Gaudeamus 2010

Anul acesta am intrat gratis la targ, profitand de oferta surprinzatoare de intrare libera pentru elevi, studenti, pensionari si cadre didactice! Chiar daca intrarea era doar 4 lei, mi s-a parut misto ca s-au gandit, fie si ulterior (“cadrele didactice” erau adaugate cu pixul pe foaia printata cu ELEVI, STUDENTI, PENSIONARI — unde-s militarii in termen, totusi?) la profesori ca la niste oameni care 1) citesc si 2) n-o duc asa bine cu banii. Pentru ei si pentru toti vizitatorii targul a fost plin de oferte si chilipiruri, carti la 1 leu si carti la 10 lei, carti in engleza si carti in romaneste, lansari si povesti.

Eu am fost prima oara vineri, cand Dr. Topss si-a lansat cartea ei despre “Pragmatica ironiei” si iarasi azi, s-o vad pe Ada si sa primesc autograf pe “Calatoria prin curcubeu”, noua ei carte.  Am reusit, fara prea mare greutate, dar cu destule remuscari, sa preschimb in ambele ocazii o suma insemnata de bani in volume frumos legate, cu titluri atragatoare si preturi prea bune pentru a le putea lasa acolo. In total, sa tot fie vreo 12 carti noi la care ma uit cu dragoste si ura, intrebandu-ma cand naiba o sa am timp sa le citesc si daca nu mai bine imi tineam eu banii pentru altele, in vreme ce ard de nerabdare sa le citesc si sa-mi placa.

Targul se inchide maine, luni, la ora 16:00 si probabil ca spre ora inchiderii vor fi, ca de obicei, oferte peste oferte.

Azi e deschis pana la ora 21:00. Si l-am vazut si pe Neagu Djuvara.

Ma intreb de ce-mi plac atat de mult cartile.

 

Beau! Beau! Beau!

Cum credeti ca se simt doua fete care-au iesit la o cafea tarzie pe seara, dupa ce nu s-au mai vazut de multa vreme (in cazul meu si-al Liviei orice depaseste 2-3 zile intra automat in categoria “multa vreme”!) si nimeresc hodoronc-tronc in mijlocul unui spectacol de romante si cantece de pahar, cu dizeuza si saxofonist?

Va spun eu: usor alarmate. Profund debusolate. Vag ingrijorate. Si-n cele din urma, cum altfel, amuzate.

Bineinteles ca toata discutia noastra tête-à-tête s-a dus de rapa, desi ne straduiam totusi sa pastram o aparenta ca nu ne-ar deranja galagia din jur, oamenii beti de la mese care cantau, muzica la maxim si vocea suava a dizeuzei care intona: “Uite-asa as vrea sa moooooooooooooooooooor/ cu paharul langa mine/ cu cobzarul langa mine etc.” Apucaseram sa ne comandam cafelele si sa fi cerut nota ar fi fost nu doar o risipa, dar si pe undeva o infrangere :)) Asa ca am ramas sa induram decibelii, in vreme ce ne purtam conversatia noastra destul de sensibila si poetica (exista si o astenie de toamna, mai ales cand toamna e ca primavara), pigmentata ocazional cu “Beau! Beau! Beau” si “intr-o carciu-mioara la sosea”.

Asa a mai trecut o zi.

Frig

Nu se mai intampla nimic demn de povestit pe blog. Sau nu mai am (iar) chef de povesti.

Probabil ar trebui sa-mi fac un resolution sa scriu in fiecare zi orice, indiferent ce.

Na, pe azi am scris.

Orice.

Dar decat sa scrii orice, nu mai bine nu scrii nimic?

Mariza

A reusit sa creeze o atmosfera de bar de fado ca-n Lisabona in cea mai fada si cea mai mare sala de concerte din Bucuresti, Sala Palatului. Cele 4060 de locuri su fost pline; s-a dansat, s-a aplaudat, s-a urlat, s-a plans si au fost momente cand atat scena cat si sala erau in intuneric si din intunericul asta se auzea doar vocea ei, rascolitoare.

Moito obrigada, Mariza. Moito obrigada.

Ahh, si ce draguta a fost cand incerca sa zica joi si vineri si-a zis joisday si vineriday!

Si ultimul cantec l-a cantat in sala, lumea ii facea loc sa treaca printre scaune, iar de la balcon se vedea cum din toate colturile salii curgeau spre ea valuri de oameni. Iar ea trecea printre ei cantand si i se intindeau flori. Daca era un moment regizat ar fi fost cliseistic, dar cred ca toata curgerea aceea a fost fireasca, iar stralucirea de pe chipurile celor din jurul meu si zambetele pe care ni le schimbam intre noi spuneau inca o data ca da, muzica buna ne poate aduce mai aproape, gente da minha terra toti.

Lista

covor

birou cu sertare

rafturi

scaun

rama

timp

interes

25 de kile

calendar

cui

si coca-cola zero

Leapsa varstelor

Am primit de la Ina, onorez.

La 9 luni vorbeam, mi se spune. Ce-oi fi zis, nu s-a pastrat.

La 1 an jumate ma prezentam Ina Aghega’ si locuiam pe buievadu iepubicii. Mai aveam multe de comentat si despre matura cu care dl State (zis si Belitu’) matura prin curte, despre pasari, gaze si flori.

La 3 ani am mers la gradinita, unde nu stiu daca am plans vreodata, pentru ca-mi placea enorm. M-am batut probabil cu toti baietii, am facut toate traznaile posibile, am sarit garduri, m-am suit in copaci si m-am ascuns in biroul directoarei si-n dulapul cu jucarii, am spart capul unui baiat cu cuburile si mi-a fost spulberat mitul despre Mos Craciun. Dar sa nu anticipam.

La 4 ani am devenit sora mai mare pentru ca s-a nascut Iulius. A venit de la maternitate cu un costumas bleu si mi s-a parut un copil deosebit de mare, desi era doar un bebelus. In fiecare zi ma temeam sa nu dispara, incat mama a trebuit sa ma asigure ca “Iulius nu mai pleaca acum de la noi.” Abia atunci am inteles ca un frate mai mic nu ramane mic mereu. Am fost inca de atunci extrem de mandra sa am un frate si ma laudam cu el la gradinita. Tot la 4 ani m-am indragostit de colegul meu Radu, caruia ii puneam nisip in cap, iar el imi fura lopatica galbena si ma facea sa-l alerg prin toata curtea gradinitei.

La 10 ani a venit Revolutia! Ce-as mai fi iesit si eu in strada, caci tare eram revolutionara! Dar aveam piciorul in ghips. Am urmarit revolutia la televizor si, ca sa simt ca fac totusi ceva, “stenografiam” procesul lui Ceausescu si-al tradatorilor de neam Dinca Ion, Bobu Emil si Manescu Manea cu semne de mine inventate, apoi am transcris tot rechizitoriul pe o agenda. Tot atunci am inceput sa scriu poezii, din care mi-amintesc si acum una.

La 14 ani am intrat la liceul de engleza, eu nestiind boaba. Am invatat pe rupte in luna dinainte de admitere. Recunostinta mea se indreapta si acum catre doamna Andronache, profa care-a crezut in mine atunci cand nici eu nu credeam!

La 19 ani m-am apucat de catalana si mi s-a spus ‘Tu parles molt”, ceea ce stiam de la 9 luni. Tot atunci am inceput sa tin ore de engleza in Cosbuc la clasele a 11-a si-a 12-a, care erau cam de varsta mea. A fost super-misto! La petrecerea de 1 decembrie de la Margarita m-am apucat si de fumat. Winchester.

La 20 de ani am mers la Barcelona cu o bursa si viata mi s-a schimbat. Am avut o depresie de un an dupa ce m-am intors. L-am cunoscut pe Jose, cu care imi scriam miliarde de mailuri intr-o vreme cand mailul se verifica la internet cafe pe bani multi si internetul era inca o sperietoare si-o moda care va trece. Purtam bocanci cu talpa groasa sau tocuri groase de 10-12 cm si eram foarte neagra. Uram pe toata lumea, in afara de Andrei Gheorge, pe care-l adoram. Scriam “povesti fara sens” pentru toata lumea si poezii pentru Oana-Dog. Dealtfel aceasta a fost si perioada scrisorilor mele pentru Oana si-ale ei pentru mine, de care devenisem dependenta si pe care le-asteptam cu nesat in fiecare dimineata. Ma simteam postmoderna si fragmentata, insa eram pur si simplu romantica si bleaga. Lucru dovedit de faptul ca autorul meu preferat era Ionel Teodoreanu :)

La 25 de ani m-am apucat de blog, pe diverse platforme. Multa vreme am scris pe yahoo 360 si-a fost o lume in sine, cu prietenii de acolo, cu atmosfera aia de 360, cu colegii de la birou. Munceam din greu, deh, eram manager. Stresant. Mi-am pus problema sa-mi fac o cariera, sa-mi intemeiez o familie, sa fac copii si alte chestii serioase.

La 30 de ani redevenisem profa si single. Alta viata, alti prieteni, alta lume, alta eu. Una cu alergie la rece, dar optimista si pozitiva.

La 31 de ani sunt diriga si stau cu chirie pentru prima oara. Am devenit mai responsabila. Copiii au un fel de-a te face adult chiar si cand nu vrei :) Si cine stie ce va urma?

Spiritul Craciunului bantuie prea devreme

Intru la Bamboo (magazinul de decoratiuni, nu clubul) cu gandul sa iau o felicitare. Deschid usa, aer imbacsit de betisoare parfumate. Treaca de la mine; nu le suport prea bine, dar na, oamenii trebuie sa-si promoveze marfa. Fac doi pasi, ceva nu era in regula. Sa fie vanzatoarele? Nu, ele erau ca de obicei imbracate in negru si cu un fel de sortulet dinainte. Sa fie produsele? Nu; aceleasi lemne si cartoane, metraje si tone de lumanari. Sa fie oare iluminatul, aranjarea pe rafturi, spatiul sau preturile? Da’ de unde. Era muzica!

Joy to the world, the Saviour reigns, cantau in cor difuzoarele, iar Mos Craciunii si renii tronau la loc de cinste, fie sub forma de lemne, cartoane, metraje, lumanari sau jucarii. Cam devreme, ma gandesc. Eram in maneci scurte, afara erau 25 de grade. Ma simteam ca la Craciunul din Australia, desi nu mi-am petrecut niciodata Craciunul in vreun alt loc decat la ai mei acasa, in Bucuresti.

Cam devreme ne-a lovit anul asta spiritul Craciunului, incarnat in Stefan Banica jr., Stefan Hrusca, renii si mosii de la Bamboo si CD-ul cu colinde best of. Cred ca 1 decembrie era o data rezonabila sa inceapa sa ne bage “Jingle bells” pe repeat si sa ne asasineze cu mosi rosii cu barba alba pe toate canalele. Sau poate sunt eu deja imuna la varianta “de consum” a sarbatorilor?

Ma intreb, daca tot am adoptat Halloweenul, de ce nu adoptam si Thanksgivingul? Mi se pare o sarbatoare misto, se mananca bine si are la fel de multa legatura cu cultura noastra ca si Sf. Valentin, pana la urma. Si-apoi, dupa Thanksgiving, putem sa incepem cu colindele si Mos Taciun cu Pete Albe.

La plimbare, soare, racoare, splendoare, picioare, cotoare? (neh, fara cotoare)

Azi a fost soare si-am mers la plimbare (etc. etc. – a se introduce celelalte elemente din titlu, mai putin cel deja introdus prin adverbul negativ “neh”) si, desi n-am oprit pe marginea drumului in celebra localitate Boldesti-Scaeni sa cumparam crizanteme ieftine si cartofi la sac de 10 kile, ne-am ales totusi cu putina splendoare (Brasovul, in orice moment al anului), ceva racoare (cand a apus soarele si-am inceput brusc sa deger, dar mai ales in Sinaia, dupa ce toate serpentinele le dormisem ca un pasa infofolita in geaca) si o durere de picioare, binevenita dealtfel.

Am urcat pentru prima data la cele doua turnuri, alb si negru, de la inaltimea carora am facut miliarde de poze, ca orice turist care-si cunoaste datoria, dar am si privit mult in zare, la acoperisurile rosii si la scaunele de plastic alb din balcoanele vechi de sute de ani.

Cand am coborat parcul se umpluse de mirese, de unde am dedus ca e un fel de “Arc de Triumf” al locului. Ne-a atras atentia in special o nunta retro, cu miri si invitati imbracati ca la 1925, cu umbrelute si tot dichisul. Cred ca nuntile deja au devenit din ce in ce mai greu de organizat; nu mai ajung sarmalele mancate la 4 dimineata ca nelumea, acum trebuie sa oferi entertainment, sa aduci taraf sau orchestra de camera, sa faci nunta “retro”, ori “glam”, ori cine mai stie cu ce tema si sa trimiti invitatii acasa cu un mic cadouas (ca-n Ardeal, dar acolo se rezolva de obicei cu un pachetel de prajituri de casa, nu trebuie sa fie neaparat Swarowski implicat in asta). In fine, la vremuri noi, mode noi. Nunta retro era chiar draguta. Cat o fi costat ea in timp, bani si nervi consumati, nu e treaba trecatorului care-o admira. Singura mea problema e ca nu ma pot convinge ca vreau sa trec vreodata de bunavoie prin asa ceva.

Vreau sa merg la salina la Turda, in delta, la Balcic si-n Maramures. Si la manastiri. Si la Sarmisegetuza. Si la vulcanii noroiosi. Si-n Spania. Si-n Danemarca, caci azi am citit despre Danemarca si-am vazut o poza care mi-a placut.

Meteorologia de afara si psihologia dinauntru

Acum doua zile scriam despre ceata, acum scriu despre soare. Cam des scriu despre vreme… de la o vreme, dar ce sa fac daca meteorologia si psihologia merg asa de strans legate?

De doua zile ma trezesc vesela si plina de energie, fluierand un cantecel vesel, ca-n desenele animate. Sar din pat, deschid geamul: e soare! Ziua mi se intinde in fata plina de promisiuni; pot sa fac orice, sa merg oriunde, sa citesc sau sa nu citesc, sa ies sau sa stau in casa, sa ma duc la banca sa-mi fac refinantare daca asa am chef, ori sa gatesc. E vacanta! E soare!

Mda, da-mi o raza de soare si ma entuziasmez garantat. Nu stiu sa fiu altfel. Pe urma, sigur, cand vine frigul si se lasa ceata si e ploaie, sau burnita, sau cer noros, vreme inchisa si urata, s-ar schimba si starea mea de spirit in consecinta, dar atunci e momentul cand nu vreau sa fiu dependenta de vremea de-afara si trebuie sa ma conving ca “macar e bine ca nu ploua” (daca e frig), sau “bine ca nu-i frig, macar” (daca ploua).

Se termina vacanta si vine iar ora 6, impreuna cu acolitii ei: frigul, cafeaua, metroul de pipera si ghiozdanele grele de carti.

Dar ma bucur ca am vazut-o pe Rodi la Neatza: click s-o vedeti si voi!

“Sfarsit de partida”

Probabil ca n-am mers la teatru pana acum pentru ca n-a avut cine sa ma duca. Acum am [*insert grateful face*] si-am vazut deja la National “Comedia norilor”, la Bulandra “Scaunele”, iar azi la teatrul Metropolis “Sfarsit de partida” - o piesa de Samuel Beckett, regizata de Alexandru Tocilescu. Dintre toate, asta de azi a fost cea mai grea si posibil si cea mai bine pusa in scena, cu decoruri foarte reusite si un Mihai Constantin (Clov) convingator si autentic.

Cum n-am avut niciodata de-a face cu Beckett dincolo de “Asteptandu-l pe Godot” (si chiar si Godot multa vreme a fost un titlu intre multele carti care se aliniau in biblioteca alor mei, apoi a devenit o vorba comuna, de spus la coada sau in statie, cand nu vine 70), universul lui mi-e complet strain si am despre el doar notiunea vaga ca ar fi un dramaturg postmodern, un autor de teatru absurd, deci greu, dar si inteligent si cu un simt al limbii cu totul aparte. As vrea acum sa citesc ceva mai mult de el; absurdul merita explorat pentru ca data viitoare sa nu mai ies de la spectacol franta de oboseala, dupa ce o ora jumate am incercat sa caut sensul a ceea ce (nu) se intampla.

 

Niebla

A coborat ceata peste cladirile de vizavi si le-a transformat in fantome. Ma uit acum dupa luminile de la geamuri (putine, dealtfel) ca sa pot reconstitui conturul blocului pe care-l vad clar in alte zile. Acum pare mai inalt, parca nu se termina niciunde. Din casa de langa el n-a mai ramas decat o reclama luminoasa. Iar eu, incercand sa-mi refac in minte peisajul atat de familiar, ma gandesc de-a valma la ceturi trecute; la Budapesta si la Filiasi – amandoua locuri unde aproape c-a trebuit sa cobor din masina sa pipai soseaua, ca sa nu ne trezim cumva in camp, respectiv in Dunare. Vedeam din cand in cand lumini vagi de la masinile care veneau din sens opus… si cam atat. Mai eram pe drum? O luaseram deja pe aratura? Eram in ceata total.

Prima impresie cand te uiti e sa spui ca e geamul murdar, aburit poate. Dar ceata nu se risipeste stergand geamul. Ea e dincolo de geam. Si n-o poti “taia” cu nimic. Trebuie sa astepti sa se ridice.

Poate sa fie destul de stresant sa te simti asa, in ceata. Pana la urma ne plac lucrurile clare. Ori laie, ori balaie, ce ma bagi atata in ceata. Ceata creeaza confuzie si disconfort. Poti sa inaintezi prin ceata, dar cu maxime precautii si nestiind daca esti in directia cea buna, sau urmeaza un plonjon de la inaltime (in cazul meu, Arpad Hid) in vreun fluviu fara fund din care iese numai cine stie sa inoate.

Cand ies sa ma plimb fara tinta imi place ceata.

Cand o contemplu de la fereastra camerei.

Cand imi ascunde peisajul familiar si-mi lasa loc de inchipuiri.

Ceata, ca si zapada, te face sa vezi lumea cu alti ochi.

Dar iti cam pune bete-n roate cand te grabesti sa ajungi undeva anume.

Voua va place ceata?

Detalii

e ceata afara si umed si-n camera au ramas doua perne verzi, rezemate de perete.

West meets East

O expozitie de carti-obiect - foarte multe si de diverse feluri – la UNAgaleria din Bucuresti.

Mie mi-a placut carticica din bilete de metrou si cartea din ambalaje si coduri de bare reciclate. Mai erau carti de teracota, de tabla, batute-n cuie sau lipite pe perete, carti cu cele mai frumoase poezii despre moarte, carti-jurnal-caiet de schite si carti-mostrare de material textil si cate si mai cate.

Daca aveti drum pe strada G-ral Budisteanu nr. 10, opriti-va si aruncati un ochi si poate va place ceva, cine stie?

Eu ii multumesc Stelei ca ma scoate din casa si-mi spune povesti frumoase.

Din seria “eu, de la o vreme”

Am vrut sa-mi fac salata de rosii cu branza.

Pana am tocat rosiile marunt, ca la bruschete, am uitat ca am branza.

Acum mananc rosii cu ton.

Branza, data viitoare.