Cum credeti ca se simt doua fete care-au iesit la o cafea tarzie pe seara, dupa ce nu s-au mai vazut de multa vreme (in cazul meu si-al Liviei orice depaseste 2-3 zile intra automat in categoria “multa vreme”!) si nimeresc hodoronc-tronc in mijlocul unui spectacol de romante si cantece de pahar, cu dizeuza si saxofonist?
Va spun eu: usor alarmate. Profund debusolate. Vag ingrijorate. Si-n cele din urma, cum altfel, amuzate.
Bineinteles ca toata discutia noastra tête-à-tête s-a dus de rapa, desi ne straduiam totusi sa pastram o aparenta ca nu ne-ar deranja galagia din jur, oamenii beti de la mese care cantau, muzica la maxim si vocea suava a dizeuzei care intona: “Uite-asa as vrea sa moooooooooooooooooooor/ cu paharul langa mine/ cu cobzarul langa mine etc.” Apucaseram sa ne comandam cafelele si sa fi cerut nota ar fi fost nu doar o risipa, dar si pe undeva o infrangere :)) Asa ca am ramas sa induram decibelii, in vreme ce ne purtam conversatia noastra destul de sensibila si poetica (exista si o astenie de toamna, mai ales cand toamna e ca primavara), pigmentata ocazional cu “Beau! Beau! Beau” si “intr-o carciu-mioara la sosea”.
Asa a mai trecut o zi.
0 Răspunsuri to “Beau! Beau! Beau!”