Hepiniuir!

In Australia revelionul a trecut deja. La noi e inca “seara de Anul Nou” si telefoanele zbarnaie de sms-uri, in vreme ce la TV stirile se transmit cu dublu de intensitate, fie ca e vorba despre pretul benzinei, accidentul lui Serban Huidu, ultimele cumparaturi in supermarket (intotdeauna e Carrefour in imagini, de ce oare?) sau retrospectiva politica a anului.

Suntem in ultima zi a lui 2010, ba chiar in prima zi a lui 2011, conform viziunii adventiste, unde ziua incepe la apusul soarelui. Suntem intr-un moment de trecere; ne facem urari si tragem sperante de la noul an, asa cum am facut si pana acum si asa cum vom face, cu siguranta, si la revelionul 2011.

A fost un an greu acest 2010 in care am ramas fara Dana si Adina. Mi se spune adesea ca-s idealista si vad numai partile bune ale oamenilor. M-am fript de cateva ori, dar continui sa idealizez. Partial, probabil, si fiindca asa sunt eu croita, dar cred ca e aici si o atitudine pe care mi-am impus-o dupa ce le-am pierdut pe colegele noastre. Mi-e tare dor de ele.

Sigur ca-n 2010 s-a intamplat si ce trebuia sa se intample, adica elevii nostri au trecut cu bine de primul bac international si-s acum studenti care si pe unde (bafta!), eu mi-am luat definitivatul in vara, am fost la Dublin si la Cluj, am facut revizia si ITP-ul, am dat o caruta de bani pe RCA si Casco, am iesit cu Livia la cafele si am continuat sa ma trezesc la 6 jumate ca sa ma duc la scoala, cu aceeasi placere.

Pana cand n-am plecat de acasa, in septembrie, nu mi-am dat seama ca de fapt era destul de simplu. Totusi pentru mine plecarea asta face parte din seria de minuni ale anului care tocmai se incheie, o alta minune fiind recuperarea banilor pe traducerea de la RAO.

Si-n 2010 am avut alaturi prietenii carora le multumesc ca exista (vorba lui Vio!) si iata ca, dupa doi ani de povesti despre, am cunoscut-o si pe Stela, fapt pentru care sunt recunoscatoare si fericita.

Acum ca sta sa inceapa un an nou si am senzatia aia ca orice e posibil, ca “de la 1 ianuarie” putem sa ne schimbam viata si sa fim altcineva (si nici macar nu trebuie sa ne dam de trei ori peste cap pentru asta) si ca e momentul sa ne facem planuri, proiecte si ganduri de viitor, ma gandesc doar ca asta am facut in fiecare an si de fiecare data – retrospectiv – ceva s-a indeplinit, deci pot continua sa-mi fac planuri, fara sa ma agat de ele si sa-mi cumpar grefuri si apa plata in ianuarie (cand, fireste, imi voi face abonament la sala!), doar cu conditia sa nu ma blestem in decembrie ca n-am slabit nici un gram :) si-n general sa iau lucrurile asa cum vin, traind putin si-n iluzia ca ceva-ceva controlez si eu, fiind recunoscatoare pentru lucrurile minunate si acceptand ceea ce nu pot schimba.

Imi doresc ca 2011 sa fie frumos. Si va doresc si voua acelasi lucru.

La multi ani!

Zapada pe acoperisurile caselor

De la geamul meu cat un perete vad zapada pe acoperisurile si balcoanele de vizavi si e un peisaj nou. Ninsoarea am vazut-o la Sibiu, zapada o vad in Bucuresti, pe case si copaci, alba si frumoasa ca in zilele d’antan. Asa e iarna. Cu toate astea se pare ca ne-am dezobisnuit de iernile albe (ori ne-am prea-obisnuit sa facem un circ din orice, mai degraba) pentru ca la televizor stirile sunt de genul “Iar a nins”, “Temperaturile continua sa scada” si alte aberatii care te-ar lasa sa crezi, poate, ca stiristilor nostri li se pare normal ca iarna sa fie ca vara, dupa modelul Basescu. Cine stie ce e in mintea lor cand transmit astfel de stiri?

Vacanta la Sibiu a rupt timpul, asa cum stiu sa faca unele vacante foarte placute, reasezandu-l intr-un “inainte” si “dupa”, unde dupa e mult mai bogat decat inainte, in experiente [si filme!], culori, locuri si oameni. De unde in prima zi totul incepea cu “S” si mi-era greu sa ma descurc intre Selimbar, Seica, Saliste si Slimnic, azi stiu ca vrea sa ma intorc la vara sa vad locurile pe uscat si sa ne putem cocota la cetati si sa batem la pas satele, sa facem poze si sa ne bucuram de frumusetea locurilor si-a oamenilor.

Mi-a placut Muzeul Bruckenthal, la care e prima oara cand ajung si pe care n-am apucat sa-l vad in intregime. Colectia de arta romaneasca e foarte frumoasa si chiar printre flamanzi si italieni am gasit cateva tablouri cu o perspectiva interesanta, sau ceva impresionant, cum au fost de pilda Petrecerea de la moara a lui Paolo Alboni, ori Cristosul coborat de pe cruce al lui Franz Caspar Sambach. Mi-a placut si targul din Piata Mare, mi-au placut iesirile in diverse localuri cu o gasca foarte simpatica, m-am amuzat de cat de mic poate fi orasul atunci cand ti-ai petrecut acolo o parte din viata (asa-mi doream eu sa fie Bucurestiul cand eram mica; voiam sa putem si noi – ca bunica mea de la Anina – sa iesim pe strada si sa ne salutam cu lume la tot pasul, dar nu se intampla niciodata) si  ii multumesc Octaviei pentru invitatie si gazduire >:D<

Inchei cu traditionala intrebare: ce planuri aveti de Rev?

Rosa branca – Mariza

Craciun fericit!

Nu ninge, nu ploua, e chiar cald si frumos, la televizor tocmai am auzit cantecul Mos Craciun e roman si la Carturesti azi, ca niciodata, era coada la toate casele.

A venit Craciunul si vi-l doresc fericit si frumos.

o portocala

Colinde, cozonaci, sarmale, pungute, zapada, gripa, cadouri, vin fiert, carne de porc, brad, aglomeratie, sosete cu Mos Craciun, tuse, coarne de ren, urari, Secret Santa.

Si magneti, ravase, cadouri cu mesaj, sticlute cu pietricele colorate, gargarite, hartie cu floarea-soarelui, muzica pe youtube, soare cald, tava de briose, falnice pachiderme, jam session la tobe (protagoniste: Lisoncina si Gretulici), povesti horror printre suave colinde, teiubescuri in gand sau cu voce tare.

Cu soare, buna-dispozitie si zambete, a venit vacanta de iarna intr-o zi de primavara.

 

20 decembrie 2010

In weekend am fost la Timisoara si la Resita – 20 ore pe drum, 3 ore in Timisoara, o noapte la Resita, mai putin de o ora la Anina la mormantul bunicii. Vazuta asa, in termeni cantitativi, pare mai mare daraua decat ocaua; drumul mai lung decat sederea. Dar probabil ca drumul conteaza uneori mai mult decat destinatia, mai ales cand e un drum si dorit si necesar si foarte frumos. Pe dealurile dintre Resita si Anina, pe drumul zis “peste Carasova”, copacii erau grei de zapada si peisajul alb-negru. Zapada si trunchiuri de copaci, zapada si acoperisuri cu hornuri fumegande, zapada si liniste. In Anina am recitat inca o data in gand statiile intre Steierdorf si Anina, asa cum ma invata omama cand eram mica si mergeam cu ea la Anina cu “cursa”, sa cumparam cine-stie-ce: Steierdorf, Sigismund, Elfabrik, Fabrica de Paine, Anina.

La unchiul meu din Resita am revazut tabloul cu Schutzengel de care am scris de curand pe blog, la care nu ma mai gandisem de ani buni si pe care nici nu visam sa-l revad asa curand.

In 27 decembrie se fac 4 ani de cand a murit omama.

Ieri seara cand zburam pe autostrada A1 cu cine-mai-stie-cati km peste suta la ora, mi se parea ca vin din Germania si din Anina si dintr-o vacanta de vara si dintr-una de o saptamana si imi placea starea asta confuza in care as fi vrut sa-i spun lui tata sa dea drumul la cazan, desi 1. nu mai stau in casa aceea de cateva luni si 2. nu mai avem cazan (boiler) de multi ani, de cand exista minunata centrala care-ti furnizeaza apa calda fara asteptarea de 30 de minute si fara sa trebuiasca sa pastrezi “niste calda” si pentru urmatorul membru al familiei aflat pe lista de asteptare la dus.

Nu stiu de ce conteaza experienta asta asa de mult incat s-o povestesc pe blog, dar acum am scris-o si o sa dau “publish”.

Se mai incalzeste?

Imi place sa stau acasa pe intuneric si sa ma uit la cer. Intuneric, vorba vine. La mine nu e intuneric niciodata si-as putea foarte bine sa nu aprind lumina decat atunci cand imi pierd vreun cercel si trebuie cautat cu mare bagare de seama, sau cand citesc.

Ninsoarea se vede foarte frumos pe geamurile care compun un perete intreg, la fel ploaia si ceata. Masinile bazaie ca o apa care curge mereu, cand mai linistita, cand mai tumultoasa, dar fara a se opri vreo clipa. In intuneric, te poti inchipui undeva la munte, intr-o casa cu brazi in curte si rau sub fereastra. Uneori imi inchipui ca sunt impiegat (imi place acest cuvant) si aud trenurile. Am dormit odata langa o gara si prima noapte am stat treaza si-am ascultat fiecare tren. Cand am plecat de acolo, o vreme mi-au lipsit suieraturile lor.

Dar cel mai adesea ma vad la Anina, chiar langa apa aia involburata si tumultoasa din tabloul cu Ingerul Pazitor si cei doi copii, despre care stiam sigur – cand eram mica si adormeam la omama in pat cu ochii pe acel tablou – ca suntem eu si frate-meu, nu mama si fratele ei, pentru ca, desi mama cand era mica era blonda ca fetita din tablou, totusi eu sunt sora mai mare, in vreme ce mama e mai mica cu sapte ani ca frate-sau.

In camera mea din Bucuresti, 25 de ani mai tarziu, imaginea acelui inger calauzind copiii sa treaca puntea mi se reface inaintea ochilor uneori, atunci cand, fara sa aprind lumina, ma intind in pat, inchid ochii si ascult huruitul masinilor sapte etaje mai jos. Vad apa, fulgerele, scandurica lipsa si steaua stralucitoare ca ne spune ca doamna aceea in capot/ camasa de noapte roz cu verde e un inger si nu mama copiilor. “Dar mama copiilor unde e?” era intrebarea mea obsesiva, de copil atasat peste masura de mama-cea-mereu-plecata-la-scoala. Apoi tot eu imi spuneam: “E la scoala, desigur. Iar copiilor le-a fost dor de ea si-au plecat s-o caute. Pe drum trebuia sa treaca o apa, iar puntea era putreda. Ar fi cazut negresit, daca Ingerul Pazitor (care in mintea mea era de sex masculin, iar nu o doamna in capot!) nu i-ar fi sprijinit.” Omama imi explica mereu ca acel inger e invizibil, el ii sprijina pe copii, dar ei nu-l pot vedea. “Normal, imi ziceam, doar sunt cu spatele.”

Ciudate lucruri imi vin acum in minte asociate cu acest tablou pe care nu l-am mai vazut de un numar de ani mai mare decat pot sa-mi aduc aminte. Stiu doar ca el exista si-n varianta landscape si-n portrait, drept pentru care ma intrebam mereu care e originalul, de parca ar fi contat.

Si-acum stau si scriu si-aud masinile care fashaie pentru ca e ud pe jos si din cand in cand e liniste pentru doua secunde intregi, vantul scutura un cablu prin fata geamului si imi clipesc luminitele. Nu mai ninge, dar stim cu totii ca e iarna si ca foarte curand va veni Mos Craciun, apoi Anul Nou, apoi ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, exact in ordinea asta. As putea sa fiu melancolica, dar prefer sa fiu optimista, sa ma intind in pat, sa sting lumina si sa ma uit la cer.

A venit

E aici. O privesc in timp ce scriu si ma minunez cat e de frumoasa. Toate sururburile ii sunt bine stranse, pentru ca punguta cu suruburi venea cu o mini-surubelnita amuzanta, care facea insurubatul o joaca de copii. Are cinci rafturi si-i voi mai darui de Craciun inca doua. Am mai spus ca ma fascineaza rafturile? Acum am!

A venit de la Ikea noua mea biblioteca. Camera a devenit deodata mult mai frumoasa cu ea. Iar eu am reinceput sa citesc.

Langa biblioteca a aparut si o punga mare in care tot strang cadouri. Am deja cateva, dar trebuie sa mai adun.

Azi, venind de la supermarket cu doi dintre elevii mei, rontaiam saratele dintr-o punga. Le-am oferit si lor. Pe drum ne intalnim cu alti doi elevi, mai mari. Automat, le-am intins punga sa ia daca vor. Nu voiau. La poarta, l-am servit pe portar. Atunci, ce-mi aud urechile?

- Auzi, teacher, da’ daca era pe-aici un hobo din ala il serveai si pe el?

Sigur ca da. Eu sunt aia care ia cadouri si pentru angajatii de la parcare. Kindness is contagious.

Trebuie sa decoram clasa de Craciun si va veni si Secret Santa curand. In onoarea lui mi-am mai cumparat niste carti… ca doar am biblioteca.

Mai figureaza pe lista:

- un parfum de la Bulgari (probabil Omnia verde)

- un router, fiindca al nostru da rateuri majore

- doua rafturi

In afara de piftie si sorici, cadourile sunt cea mai tare parte a Craciunului. Desi inca nu-mi vine sa cred ca iar e Craciun!

Evil Santa

Spiritul Craciunului all around us si toate cele, in vreme ce mie nu-mi vine sa cred ca a trecut si doomiizece, dar da, aproape.

Clasa a sasea a avut azi de scris o Christmas story in care sa apara si Santa si elfii si toate jucariile si si-au dat frau liber imaginatiei si-au iesit niste super povesti toate, dar am ras cu totii cu pofta la cea cu evil Santa care asculta la ipod “Jingle… Balls”!!!

Cu ocazia asta mi-am dat seama ca secventa de consoane b_lls merge cu toate vocalele: balls, bells, bills, bolls, bulls.

Gozamos todos, gozamos juntos

Mare serbare mare azi la Palatul Copiilor si ghiciti care era singura scoala cu trupa de butoaie si profi pe scena cantand in cor cu elevii? :))

Unidos!

Rosu si alb au fost culorile craciunesti dominante, am ascultat mai multe Campana sobre campana, Los peces en el rio si Dime ninno [NB. colinde spaniole] decat as fi vrut, dar am si invatat unul nou tare frumos si-am cantat o multime de colinde romanesti cu Vaio din public pana la 8 seara cand festivalul de muzica “Alianta civilizatiilor” s-a incheiat, in aplauzele furtunoase ale femeilor de serviciu care trecusera deja la matura si-ale celor 3 ametiti care mai ramaseseram in sala. Hai, sapte ametiti. Oricum, a fost frumos. In felul ala comunist, dar noi ne-am distrat. Si-am mancat si bine la gustarea de la ora 5.

Asa ca multumim Rodi pentru aceasta zi minunata si, desigur, pentru afterparty. Pacat ca n-a mai stat ambasadorul, ca zau ca te duceam sa te prezint si sigur s-ar fi bucurat.

Decemvrie

A venit iarna din ziua intai a lunii. Parbrizul, bocna. Am asteptat un sfert de ora sa se dezghete, dupa primele 10 minute reusind sa grabesc oarecum procesul racaind gheata cu un card de membru in clubul skoda pe care-l aveam prin masina. Racleta, bineinteles, e acasa la ai mei. Cine s-a asteptat sa vina iarna asa, dintr-o data? Eu nu.

Am fost la mare de 1 decembrie. Marea era cenusie si frumoasa si singura. Am numarat doar doi temerari care-si mai facusera drum spre plaja miercuri la pranz. Nu e prima data ca merg la mare iarna, asa ca n-am fost prea suprinsa de pustietatea deprimanta care domnea in Mamaia sau Navodari, nici de vantul rece. De fapt nici nu mi s-a parut asa de frig cum ma asteptam, chiar daca alergia a fost de alta parere.

La intoarcere, pe autostrada soarelui devenita autostrada poleiului, am alunecat cu toate rotile mele de iarna cu tot (da, stiu, n-are legatura) si-am aflat din experienta proprie sensul cuvantului “tamponare” in context rutier. La volanul celeilalte masini era o doamna tare draguta, cu care intre timp m-am imprietenit, bucuroase amandoua ca am scapat ieftin, la ce puzderie de masini cazute-n sant vazuseram (si-aveam sa mai vedem pana la Bucuresti, caci eram pe la km 23). Cand am ajuns acasa se inchisese autostrada din pricina unui pod de gheata.

Mi-a fost “frhica” cu adevarat abia in momentul cand am coborat din masina sa vad consecintele ciocnirii si era sa ma intind pe jos ca Bambi pe patinoar. Am avut cateva flash-back-uri cu mine depasind camioane 10-20 de km mai in spate. Acolo nu era inca gheata, totusi. Si mi-am amintit de celalalt drum al meu pe polei, in ianuarie, tot pe o autostrada, A1, cu codul galben desenand spaghete pe parbriz si gheata sub zapada si noapte.

Decemvrie a inceput in forta, n-am ce zice. Si nici anul asta iarna nu e ca vara.

Cu taxiul prin Baneasa

In afara de “pe unde s-o luam”, taximetristul nu era deloc vorbaret. Nici eu, fiindca era 7 dimineata. I-am indicat Gradina Zoologica drept punct de reper, urmand ca de acolo sa-l mai ghidez. Cand am intrat in Pipera s-a intors spre mine:

- Si dumneavoastra lucrati acolo la restaurantul ala de langa Gradina, nu?

- Nu, eu la scoala de vizavi de gradina.

- Ce scoala e aia? Ce, e scoala acolo? E mallul ala, Jolidon, asta stiu. E si scoala?

- Da, Mark Twain.

Liniste. Dupa cateva secunde se intoarce iar. De-acum intraseram pe Iancu Nicolae.

- Auziti, cum ziceati ca-i zice scolii? Poate mai aud si eu pe alti clienti, sau cere cineva prin radio masina aici…

- Mark Twain.

Liniste. Apoi conchide:

- E nume englezesc.

Il lamuresc ca e un scriitor american, ca scoala e particulara si-i indic unde sa faca dreapta. Cand sa oprim, imi zice:

- Va rog sa ma iertati ca v-am confundatcu fata aia de la restaurant. Mi s-a parut ca semanati. Eu n-am fost acolo decat o data, aveam un milion de schimbat, adica n-avea clientul rest si avea numai de un milion si-am intrat sa schimb si era fata aia si era foarte draguta, adica mi-a schimbat imediat. Am crezut ca sunteti ea, ma scuzati.

- Nu-i nici o problema.