32

-          Rege-Copil, de ce cresc oamenii?

-          Ca sa aduca pe lume alti oameni, Lilia.

-          Si eu de ce raman mica?

-          Vezi tu, draga mea, demult se credea ca a fi copil e starea cea mai fericita a vietii. Ca nimic nu se compara cu inocenta copilariei, acel moment magic cand totul e posibil si nu exista granite intre imaginatie si realitate. Cresterea inseamna dezvrajirea lumii si unii oameni nu sunt pregatiti sa gaseasca cadourile in sifonier inainte de Craciun. Conteaza si cum te cresc parintii, pentru ca unii parinti se pricep sa aiba grija de copii, dar nu stiu sa creasca adulti. Si mai conteaza si ce faci tu cand iti dai seama de asta.

-          As vrea sa cresc… sopti Lilia, cam cu jumatate de voce.

-          Ai si crescut, iubito. Acum e timpul sa te prinzi din urma.

 

Azi e ultima zi cand mai am 31 de ani. Ca la ceasul lui Iulius stil Matrix, la miezul noptii placutele alea se vor roti si 31 va deveni 32. Ca sa sarbatoresc acest salt, m-am hotarat sa port fusta mult mai des decat pana acum.

Qui pregunta ja respon

E ca atunci cand privesti orice lucru prea de aproape si esti furat de culori, de textura firului de lana sau de marginile piesei de puzzle, care trebuie sa se imbuce exact in piesele de langa si uiti ca scopul tau este sa creezi ori doar sa reproduci acolo un model. Pentru ca modelul nu se vede decat de la distanta si poate si cu anumiti ochi, uneori imi scapa si uit sa-l caut; asta cand nu uit de-a binelea ca exista (sau trebuie sa).

Azi cred ca exista modele pe care nu stim sa le vedem singuri, poate suntem prea incalciti in urzeala, poate prea fixati pe marginea rotunjita a piesei de puzzle din dreapta jos si avem nevoie de altcineva sa ne ridice putin de ceafa, ca pe pisoi, si sa ne zica “ia vezi acum, nu cumva e altceva?” Si sigur ca este, apoi modelul se tese de la sine, piesele se imbina ca prin minune si-ai mai trecut un prag.

Turturi in Maroc

Pe fereastra mea se vad niste acoperisuri de blocuri maronii si julite pe care intr-o zi le-am pozat si mi le-am pus pe desktop.

E ciudat sa ai pe desktop ceva ce poti vedea oricum si pe geam, dar eu cand am ales poza aceea nu m-am uitat atat la case, cat la frumosul cer de deasupra lor. Era o zi de septembrie, soarele apunea treptat, iar caramizile rosii din fruntea celui mai inalt edificiu, rufele albastre intinse la uscat in balcon si aparatele de aer conditionat potrivite ca nuca-n perete in acest peisaj erau scaldate intr-o lumina calda. Pe cer se juca o noua reprezentatie din “Sara pe deal” ["nourii curg, raze-a lor siruri despica"], iar eu m-am grabit sa surprind momentul, apoi m-am bucurat c-am facut-o.

Si poza a ajuns pe desktop, unde a vazut-o cineva si mi-a spus ca ar fi jurat ca e o poza din Maroc.

Asa a ramas vorba cu Marocul – Marocul pe desktop, Bucurestiul afara; acelasi peisaj si totusi altul; unul real, altul prizonier in instantaneu.

Zilele trecute am avut de descris, pentru un curs pe care-l fac, “ce se vede de la fereastra mea”. Se vad blocuri, desigur. Blocuri si case, strazi, masini, acoperisuri de tabla si aparate de aer conditionat, copaci, parcare, semafoare si pietoni. Dar de la fereastra mea se vede si Marocul, medina din Fez poate. Acum seamana mai bine cu Laponia, dar la vara va redeveni Maroc.

De ce “Puzzle”

Am avut cateva zile cand deschideam blogul si il inchideam la loc, pentru ca nu reuseam sa scriu nimic. Cam ca atunci cand deschizi dulapul (presupunand ca esti femeie; cred ca barbatii nu au aceasta problema) si rascolesti tot, ba mai faci si curat, scoti si de prin hainele mai vechi, te probezi cu tot si totul e oribil. Atunci e clar ca trebuie sa-ti schimbi culoarea parului sau sa te tunzi :)) Oricum iesi mai ieftin decat dac-ai schimba garderoba si zau daca nu e suficient!

Cam prin a treia zi de cand vederea paginii Add New Post ma umplea de sentimente contradictorii si fiecare cuvant trebuia scos cu clestele numai pentru a fi apoi sters cu furie (butonul Move to trash si-a facut din plin datoria in ultima vreme!), mi-am dat seama ca trebuie sa schimb headerul. Apoi ca vreau sa scap de paginile alea inutile cu my music si mai stiu eu ce. Apoi ca nu mai vreau blogul asta. Asa a aparut “Puzzle” si am reusit sa ma pacalesc sa scriu din nou.

Pana la urma cred ca puzzle e un nume la fel de bun ca oricare altul si-i putem construi orice inteles vrem. In momentul asta mi se pare chiar ca se potriveste.

 

Don’t believe in miracles

Stiti deja ca am colegi minunati, cu care mi-e drag sa ma vad dis-de-dimineata in frigul de la Pipera, sa impart un autobuz cu scaune albastre pana la scoala si sa-mi petrec zilele si, de multe ori, chiar si weekendurile si vacantele. “Suntem minunati” e deviza noastra, alaturi, bineinteles, de “suntem varza”, fiindca de multe ori chiar suntem varza (si minunati): varza de somn si oboseala, ametiti din fire sau luati de val, aglomerati si fragmentati ca vai de lume, dar totusi minunati in felul cum stim sa impartim covrigi, materiale sau doar vorbe bune; sa ne sustinem la nevoie si sa fim acolo unii pentru altii zilnic.

In seara asta ma gandesc la colegii mei si vreau sa le transmit celor doi minunati (se stiu ei care) mesajul care-as dori sa-i insoteasca maine: Don’t believe in miracles. Count on them!

Neschimbata

A schimba, din latinescul excambiare. A intrat in limba cu numele de “a inschimba”, apoi s-a scurtat.  Il folosim ca sa schimbam bani, in bancuri cu el se schimba locomotiva (pe vodca!), unele lucruri ne fac sa ne schimbam la fata, bebelusii si ei trebuie schimbati, ne place sa ne regasim neschimbati la 10 ani de la terminarea facultatii, se schimba vremea cand ne luam invers un ciorap, la clasa de curand am schimbat foaia, pot sa schimb cu el doua vorbe ori sa schimb vorba de-a dreptul, ma tot schimb de pe un scaun pe altul fara sa-mi gasesc locul – si uite-asa, cand tranzitiv, cand reflexiv, cand singur, cand in expresii si locutiuni, verbul asta “a schimba” ne schimba pana si felul in care-l privim acum, dupa 14 repetari intr-un singur alineat.

A schimba, schimb, schimbare, schimbator, schimbacios, neschimbat, neschimbator, preschimbat, preschimbare – dar si schimbis, schimboaie, schimbaciune (DEX). Totul ca sa spui ca lucrurile nu mai sunt la fel, fie ca ceva in natura lor a suferit o transformare, ori sunt percepute altfel de organul de simt al receptorului. Oamenii “se schimba” cu trecerea timpului, sub influenta circumstantelor, prin proprie vointa si/ sau ambitie; se schimba fizic sau li se schimba comportamentul (“s-a schimbat boierul, nu e cum il stii” zice servitorul in fabula “Boul si vitelul”). Se schimba, la randul lor, si timpurile (eternii “copii din ziua de azi” graiesc despre aceasta schimbare), regimurile politice, geografia locurilor, legile, granitele, drepturile, preturile, relatiile de putere, moda, valorile, conceptia despre lume.

Unele schimbari sunt bruste, dar altele apar tiptil, incat la un moment dat te trezesti in fata faptului implinit si mai schimba ceva daca poti! Bine, se pare ca venim dotati pentru schimbare, dupa posibilitati, unii mai mult, altii mai putin. Rezistenta la schimbare pune bete in roate adesea, de multe ori chiar fara sa ne dam seama. Dorinta de schimbare ne impinge de multe ori la “orice altceva”, schimbare sa fie!

Si pe urma vine momentul ala cand stingem lumina si ne ascultam macar un pic gandurile, inainte de adormi si ne intrebam “oare eu m-am schimbat?” Eu uneori ma gandesc ca da, eu m-am schimbat in multe feluri in cei 32 de ani prin care am trecut. Mi-am schimbat comportamentul, modul de a relationa, m-am imblanzit si am inceput sa vad, programatic, partea buna a vietii, fapt care a dus la schimbarea modului in care sunt perceputa. Dar in ultima vreme ma tot intreb daca e o schimbare de par, sau una de narav?

Narav, din slavul nravu, e alt cuvant interesant.

 

 

 

Urmeaza statia Pipera

Cand era mica Ina a visat ca va creste si va avea admiratori secreti care-i vor trimite flori. Si ce credeti? A crescut si are! Eu, deloc romantica, visam ca voi merge in fiecare zi cu metroul, nu doar ca premiu de ziua mea. Si-am crescut… si merg.

Zi de zi (sambata si duminica nu se considera zile, ele facand parte din categoria extratemporala cunoscuta drept uichend – ca in sintagma “in timpul saptamanii, sau in uichend?”) cobor sub Bucuresti si dorm cale de cateva statii, printr-un tunel intunecos aliniat cu cabluri groase. De la o vreme nici nu ma mai ostenesc sa-mi iau Ring (singurul ziar care-a mai ramas la metrou); tot ce vreau e sa ocup loc, sa-mi iau geanta in brate si sa inchid ochii. Astept totusi cu urechile ciulite prima statie: urmeaza cea care trebuie? Daca e ea, sunt pe drumul cel bun. Si intotdeauna e ea, pentru ca cobor mereu la acelasi peron, prin aceleasi turnichete, variind eventual doar ordinea: primul din dreapta daca am cardul verde, urmatoarele daca am cartela de metrou de 2 sau de 10 calatorii.

In fiecare zi imi inchipui ce-ar fi sa nu urmeze statia care trebuie, ce-ar fi sa urmeze Sol sau Urquinaona, sau sa ne trezim ca metroul o porneste pe sub apa, ca Nautilus, sau sa nu mai ajungem niciodata la statia terminus Pipera, ci s-o tinem tot inainte prin tunel la nesfarsit, macar pana imi termin eu somnul. Fiindca, desigur, inchipuirile mele sunt doar prelungiri ale viselor din care m-am trezit doar partial.

Cand coboram la Pipera – intotdeauna ajungem la Pipera si, inevitabil, in tunelul dintre Aurel Vlaicu si Pipera eu scot telefonul sa vad ora si de obicei e buna – n-am alta solutie decat sa ma trezesc. Daca am stat la usa care trebuie (e o usa unde se aduna lumea intr-o gramada impresionanta: aia e usa care da la scara), urc scara spre suprafata printre primii si pot chiar sa ma intreb daca sa ma opresc sau nu la merdenele. Daca am stat la alta usa, astept sa coboare toata lumea, apoi ma amestec printre cei care urca scara, lasandu-ma purtata de curgerea lor. Daca cetateanul cu umbrela din fata mea pofteste la merdenele, ma trezesc in urma lui la coada. Daca doamna cu sacose decolorate si degetele umflate se indreapta direct spre iesire, ma pomenesc si eu afara, cautand din priviri vreo figura cunoscuta.

Afara sunt aceiasi comercianti pe care deja ii cunosc plus piata cea noua de vizavi, unde se face mereu sauna la coada la covrigi. Afara este vanzatorul de ziare care mi-a zis intr-o zi ca imi lumineaza el sa vad cartile “cu laserele din ochi”. Afara este noapte, vant, ploaie sau zapada, dupa caz. Afara sunt intotdeauna caini, taxiuri, tigari si autobuze care incarca navetisti.

Cand eram mica si metroul inca se mai construia, mama m-a dus odata ca premiu de ziua mea sa ma plimbe cu metroul (un lux si o cheltuiala, deoarece metroul nu trecea pe langa casa noastra) si m-a lasat sa bag eu cu mana mea cei doi lei in cutia de metal si sa invartesc de bare. Probabil ca eram inca suficient de mica sa intru gratis, dar a contat faptul ca am bagat acei bani. In metrou stateam ca Lisa cu spatele la lume si nasul lipit de geam si urmaream curgerea cablurilor. Cand m-am facut mai mare, tatal meu m-a invatat ca in metrou nu trebuie sa ma tin, deoarece nu ia curbe bruste si e foarte usor sa-ti tii echilibrul fara sa te agati de bare.

Si mai am si alte amintiri cu metroul, dar in cateva ore urmeaza iar statia Pipera.

ora 4

am o prietena cu care nu ma intalnesc niciodata la ora la care stabilim. de fapt ora aia e pur orientativa, +/- cel putin inca 45-60 minute. azi ne vedem la 4, asa ca e normal sa ma gasesc inca acasa, scriind pe blog 4 :05.

mi-am schimbat numele din cartea smillei in puzzle si-am sters paginile inutile.

am blocat niste comentarii si-am sters altele.

am primit un laptop nou la care tine bateria mult mai putin decat la al meu cel vechi.

am citit si am inotat prin zapada.

am fost la biserica.

si cine stie cate voi mai face, cu unicul scop de a evita sa ma apuc de o traducere pe care trebuie s-o predau joi…

Iar ninge

Saptamana asta am vazut 4 episoade din Dr. House pe care le uitasem cu desavarsire. As putea vedea pe repeat toate seriile de nenumarate ori, la cat de putin retin din ele. Oricum din seria 7 n-am vazut decat primul episod si n-am chef sa le mai vad pe celelalte. I’m over House si vreau sa vina vara.

Christina si-a scos un ochi

La cererea mamei si din seria “amintiri din copilarie”, azi povestea “Christina si-a scos un ochi”.

In copilarie eram foarte buna prietena cu Sandu, Ramona si Marcela, vecinii mei din curte. Una dintre distractiile noastre principale de copii crescuti cu cultul Nadiei Comaneci era sa ne agatam de sarmele de rufe din curte si sa ne imaginam ca suntem Nadia la paralele. Fireste, sarmele se mai indoiau, se mai rupeau, iar noi ne luam bataie constant pentru asta.

In ziua de care va povestesc, eu si Sandu ne plictiseam groaznic si nici macar chef sa ne imaginam ca suntem Nadia nu aveam. Pur si simplu stateam de povesti, atarnati de sarma (uneori ne placea sa pretindem si ca suntem maimute). Sandu era cocotat pe un morman de ceva, poate de zapada [nu-mi amintesc ce varsta aveam, nici anotimpul - poate mama mai stie], iar eu, mai jos, spanzuram de sarma.

Nu stiu cum s-a facut c-a plesnit sarma aia, dar deodata s-a desprins din gardul de care era legata, Sandu a sarit speriat, eu m-am ferit si capatul de sarma mi-a intrat in ochi. Nasol moment, imi curgea sange, ne-am speriat amandoi si de-aici incolo totul devine confuz, pentru ca chiar m-am speriat foarte rau atunci. Mamaie a chemat imediat salvarea, mi-amintesc ceva cu doctori care spuneau “Putea fi mai rau, bine ca e doar o zgarietura.”

Apoi ne-am intors acasa si, repet, totul e asa de confuz ca nu stiu nici daca m-a certat Ate, nu stiu daca am luat bataie, nu stiu ce s-a intamplat la spital si daca m-au pansat sau ceva. Nu stiu ce varsta aveam.

Dar mama n-o sa uite niciodata cum a ajuns ea acasa in seara aia si pe coltul de sarma atarna plictisit Sandu, care-a sarit numaidecat s-o salute:

- Sarumana, tanti Mariana! Christina si-a scos un ochi, au luat-o cu Salvarea.

Imaginati-va ce simte un om dupa o zi de naveta auzind aceste cuvinte. Mama nu mai stia cum sa deschida mai repede si sa intre in casa.

- Dar sa stiti ca au adus-o inapoi… a mai strigat Sandu in urma ei.

 

P.S. Daca mama are mai multe detalii, e rugata sa ni le impartaseasca :)

Salteaua si mileul cu bordura

De curand m-am intalnit cu o prietena care m-a tras de limba si asa au iesit la iveala aceste povesti pe care le scriu acum si pe blog: povestea cu Cristina si cea de azi. Si poate vor urma si altele, poate nu. Ma gandesc deja sa fac o serie cu cele 7 pacate. Azi vorbesc despre furt.

La un moment dat am furat 100 de lei din agenda mamei. Strangea ea acolo “planul economic” (ce-o fi fost el) si avea un teanc de sute albastre, nenumarate mi se pareau, asa ca mi-am zis ca sigur nu se prinde daca iau si eu una. Nu mai stiu cati ani aveam, poate vreo opt.

Ei, dar ce sa ma fac, ca 100 de lei era totusi o suma mare cu care copiii nu umblau in mod obisnuit in buzunare la varsta de opt ani. M-am dus la sifoane si am schimbat-o in hartii mai mici. Sifonareasa a tinut sa se asigure ca mama m-a trimis, eu i-am zis senina ca da, mi-a schimbat-o intr-una de cincizeci si doua de douazeci si cinci cu Avram Iancu. Pe 50 nu mai stiu cine era.

Cu 25 de lei m-am infiintat la Cofetaria Verdun de vizavi si-am cerut o prajitura Oana. Daca era si Ramona cu mine, daca furtul bancnotei venea dupa ziua aia nefericita cand am scanat disperata strazile cu Ramona cautand 25 de bani – bani care ne lipseau de la suma de 4,25 lei cat costa o Oana – fara a reusi sa-i gasim, nu stiu. Dar am schimbat banii si-am cheltuit nitel din ei. Si asta era tot ce voiam sa fac, deci restul de bani mi-au devenit inutili si ma gandeam cum sa scap de ei. Necazul pe vremea aceea era ca te cunosteau vecinii toti, exact ca-n Eminescu. Dl. Gheorghita de la librarie sigur avea sa-i spuna lu’ mama ca m-am apucat sa cumpar carti pentru care ea nu mi-a dat bani. Sifonareasa si dna Stamate de la Aprozar nu prezentau interes. La cofetarie fusesem. Bomboane de vizavi de la “Cafea. Dulciuri” nu voiam. Si banii aia imi atarnau deja cam greu in buzunar.

Seara, mama a descoperit totusi ca-i lipsea o suta de lei din planul economic si s-a speriat. Eu i-as fi dat banii inapoi (mai bine zis i-as fi pus la loc fara sa se vada), dar nu mai aveam suta intreaga si albastra, nici vreo posibilitate de a o completa.In cazul improbabil in care s-ar fi ajuns totusi la o perchezitie corporala, nu voiam sa fiu gasita cu bani la mine, asa ca m-am hotarat sa scap de hartiile verzi si roz care-mi ingreunau viata. Si iata cum am facut:

Bunica mea Ate cosea o saltea, varata in rama patului. Salteaua era intoarsa pe diagonala, iar ea cosea si canta. Avea pe ea nenumaratele rochite si sortzuri pe care le purta de obicei si in picioare “caltunii” tricotati de ea, cu talpa de pasla. Eu ma invarteam pe langa ea si, prinzand momentul cand si-a scos ochelarii, am aruncat intr-un colt intunecos de sub pat banii facuti ghem.

- Mama, aud vocea lui tata mai tarziu in aceeasi seara, am gasit aici niste bani, uite de 25 de lei…

- A, zice mamaie matter-of-factly, da-i incoa’, imi cazura mie din sortz.

Si-asa s-a terminat povestea celor 100 de lei, iar eu bani n-am mai furat de-atunci, dar tot in anul ala am furat un mileu de la doamna Alecu zisa Curca, unde ma trimitea mamaie cu “demancare”. Mileul era frumos, dar Curca s-a prins ca disparuse si-a sunat la mamaie sa-i aduca fata mileul inapoi. Asa ca i l-am dus. Dupa anul ala, cariera mea de hoata s-a terminat. Nu stiu nici pana azi cum a pus mama la loc banii la planul economic.

Manusile si caietul de mate cu coperta rosie

In clasa a 5-a aveam grija de o colega, care mi-era si vecina si care – in urma unei meningite – ramasese cu un retard sever. Era o fata frumoasa, blanda daca n-o sacaiai si cu mintea unui copilas de gradinita. Ii placea sa ne alinte “mitisor” pe toti si sa ne spuna poezii. Fiindca mi-era vecina, ma asiguram in fiecare zi ca pleaca acasa cu tot ce-a venit si ca gaseste drumul spre casa, traverseaza in siguranta etc. Pentru asta, bunica ei imi dadea carti sa citesc din biblioteca lor si odata mi-a dat de ziua mea 10 lei. Fata se numea tot Cristina si de la ea am invatat sa joc badminton.

In ziua de care va povestesc, la inspectia finala din curtea scolii, s-a dovedit ca Cristina isi uitase in banca manusile. M-am intors dupa ele, le-am gasit, dar cand am ajuns din nou afara am constatat ca zapacita mea o pornise pe poarta afara singurica. Mi-era teama pentru siguranta ei, asa ca fara sa ma gandesc mult m-am avantat intr-o cursa cu obstacole printre colegii din curte si-am intrat in depasire prin rondul de flori, care la vremea de care va zic (noiembrie) eraun lot de pamant pietros, imprejmuit de un gard tepos.

Buf! a facut Christina in rondul de flori. Au! a tipat genunchiul drept. Dar eram ca o sageata tintita spre Cristina cealalta, care nu ajunsese prea departe oricum.

Regasita Cristina, manusile in maini, am mers acasa.

Piciorul care ma duruse nu era rupt, dar reusisem cumva sa-mi desprind o halca buna de carne de pe genunchi, care-a trebuit cusuta. Asa s-a facut ca de revolutie aveam piciorul in ghips si nu m-a luat nimeni sa strig si eu jos comunismul.

Partea care ma intereseaza vine abia acum: ca sa nu-mi iau bataie, am considerat mai sigur sa spun ca uitasem caietul de mate si nu manusile Cristinei si ca piciorul mi l-am spintecat intr-un tep din gard, iara nu alunecand ca sania pe bolovanii inghetati. N-am luat bataie, avand in vedere ca necesitasem anestezie si copci si ghips. Plus ca, ce mai incoace-incolo, caietul de mate impune un respect deosebit parintilor.

Am mintit, deci. Iar minciuna asta, peste ani, s-a instalat bine de tot in mintea mea, faimosul caiet de mate gonind pe loc bietele manusi cu un singur deget ale Cristinei. Chiar acum cand scriu, ma intreb daca nu cumva iarasi mint: chiar au fost manusile, sau caietul? Gardul, sau alunecarea? Si Cristina, Cristina plecase pe poarta intr-adevar, sau eu m-am pornit in cursa nebuneasca de teama doar ca va pleca?

Cum in mintea mea scoala generala ocupa cam o zi de amintiri pentru toti cei 8 ani (liceul fiind nitel mai avantajat), povestea asta de acum douazeci de ani va ramane pe veci neclara. Am inca semnul pe genunchi – cusatura deloc maiastra a medicului de la Grigore Alexandrescu – si niste amintiri vagi in care minciuna si adevarul au devenit imposibil de deosebit.

Am scris povestea asta pentru ca inca ma bantuie amintirile despre Francine si ma intreb daca mocheta din Ayash era cu adevarat gri.

Telefonul de la ora 2

- Buna, ce faci?

- Bine, pe acasa. Am vazut ca m-ai sunat la ora doua si stiu ca acum e sase jumate, dar acum am scos telefonul din geanta.

- Da, am o veste trista. Stii ca Francine era bolnava…

Nu trebuie nici macar sa intreb “cine?” Desi nu mai lucrez acolo de trei ani, exista cateva nume pe care nu le uit si intre ele este si Francine. Imi revine in minte rasul ei, cand a dat nas in nas cu Nakrys: “Tu n’savais pas que chuis black?” Francine, care m-a invitat sa imi petrec o vacanta in Martinica ei natala. Francine, cu care vorbeam des intr-o vreme, cand la telefon, cand pe messenger, despre problemele panelistilor, apoi despre articole noi pentru Highlights. De la altii scoteai un email cu clestele, ea incerca sa-mi trimita articolele gata scrise, ca sa ne scuteasca de o bataie de cap. Francine la al carei “Bonjour, Christina” zambeam, oricat mi-ar fi fost de grea ziua.

- Da, ce e cu ea?

Francine, impreuna cu care am lucrat vreo patru ani. Ea de la Paris, eu din Bucuresti. Partenerea mea de conversatii telefonice de vineri, cand se faceau rapoartele it-dev. Intelegatoare, amuzanta.

- A murit…

“Christina, cand vii sa ne vezi? Nu poti sa treci pe la Paris si sa nu ne vezi. Iti dau numarul meu de telefon.” Numarul a ramas acasa, eu am mers la Paris. Am vorbit cu ea pe messenger, iarta-ma, i-am zis, n-am drum pana la voi si oricum n-avem timp. In fond, nu eram prietene. Doar colege. Si mi-era drag sa lucrez cu ea.

- Cum a murit????

Intrebare stupida. A murit. Nu mai este. N-o mai pot suna. Nu mai raspunde pe messenger. Era putin mai mare decat mine, poate implinise 40 de ani, poate inca nu.

- Cancer de san…

Excelurile cu vouchere de la amazon.fr, mocheta gri din Ayash Center, telefonul. “Yes, Christina, I vill speak to Georges about it, we ‘ave to solve it somehow, don’t worry.” “I have good news: vi have a new provideur, ‘ope he will be more serious zen the last on, fingeurs crossed. How are you, are you tired?” Intotdeauna stia sa strecoare o vorba buna, o incurajare. Urasc sa vorbesc la telefon in interes de serviciu, dar cu ea mi-era drag.  M-am bucurat cand a venit in Romania si-am cunoscut-o. “I will see what I can do” era vorba ei.

Acum Francine nu mai este si amintirile despre ea sunt, deodata, triste si dureroase. In mintea mea sed pe o masa gri de furnir, cu telefonul la ureche si-mi legan picioarele deasupra unei mochete gri. E praf. Sunt intr-un birou care abia acum incepe sa fie amenajat si am inima stransa din cauza a doua noi aparate telefonice aflate inca in cutiile lor. Sunt noile linii de call-center si mi-e groaza de momentul cand vor incepe sa sune acele telefoane. “You are nervous about ze phones, are you?” imi zice Francine la ureche si, fiindca se aude foarte incet, trebuie sa-mi infig telefonul in cap ca sa inteleg ceva. “It will be ok, you will manage.” Suntem in 2005.

Si apoi, cativa ani mai tarziu: “Hey, I ‘eard you want to become a teacher. You go, girl! I ‘ope you ‘ave a lot of fun and good luck wiz zet. Keep in touch.” Dar, asa cum se intampla, we didn’t. Si acum a murit.

Nu stiu cum altfel sa o plang, decat povestind ca a fost odata cea pe care-o alintam, intre noi, Fransinica.

Repose en paix, Francine. You are missed.

Ultima zi de vacanta inainte de ultimul uichend de vacanta

Hmm, scriu prostia asta de la ora 6!

Sigur ca pierd vremea, pentru ca asta se face – in mod traditional – in vacanta. Iar ma simt vinovata in vinerea ce preceda ultimul weekend de vacanta, cand ma gandesc nici eu nu stiu la ce, dar oricum la planuri vagi si irealizabile, obiective smart ori stupid si proiecte nenascute, pe termen mediu si lung. De parca nu m-as cunoaste suficient ca sa stiu ca niciodata, dar niciodata, nu folosesc vacantele pentru a munci de acasa, fiindu-mi suficiente zilele de scoala si anumite weekenduri. De parca ar fi prima data cand car acasa carti pe care nu le deschid nici ca sa le sterg de praf. De parc-ar fi prima vacanta care se sfarseste si ma lasa cu gandul ca am pierdut timpul, ca si cum timpul castigat ar fi numai ala plin cu munca, hartii si lucrari corectate.

Ce rost mai are, imi zic, sa mai jucam iar aceasta sarada? Stiu bine ca asa e-n vacanta si stiu bine si sentimentul de “hmm, poate-as fi putut sa…” din ultima zi. Haida-de! E momentul sa accept ca n-as fi putut sa si e ok ca nu.

Totusi scoala mi se pare ca nu e ca alte locuri de munca unde te duci dupa vacanta, cu sau fara chef, dar macar fara trac. Imi amintesc zile de ianuarie cu lene si somn, de cand lucram la Ipsos, imi amintesc ca n-aveam chef sa ma scol dimineata, dar emotii n-am avut decat poate la interviul de angajare! Insa in prima zi de scoala, indiferent ca e 15 septembrie sau final de orice vacanta de peste an, eu am trac. Trac care dupa prima ora imi trece si zilele dinainte de vacanta se sudeaza cu astea de-acum, ca si cand nu s-ar fi intrerupt niciodata. Vacanta devine ceva de genul: Ei, da, am niste amintiri cu zapada si Sibiu in plus, da, cine stie cine mi le-o fi plantat in cap :D

Cam asa e in fiecare an.  Ultima zi de vacanta e totdeauna lungascurta si amestecata. Iar prima zi de scoala zboara ca vantul si ca gandul. Doar schimbarea e problema, switch-ul ala de la vacanta la scoala.

Ma bucur ca am citit cateva carti in vacanta asta. Si-am vazut mai multe filme in ultimele 2 saptamani decat in primele trei luni ale anului 2010. Si bune, si proaste.  New York, I love you. Chloe. Politist, adjectiv. Casablanca. Hanging up. The Tourist. Das weisse Band. Si mai urmeaza – pe Michael Haneke abia l-am descoperit! Iar Livia imi datoreaza “Cetateanul Kane”!

A fost o vacanta frumoasa, cu zapada, cum trebuie sa fie. Am un calendar foarte misto pentru 2011, pe care pot sa scriu zile de nastere si chestii gen Ada Milea – 10 ian – MTzR. Poate ca-n weekend am sa chiar reusesc sa sterg vreuna din cartile alea de praf si sa corectez o lucrare. Luni n-am asa de multe ore.

Bine, fie. Poate sa inceapa!

Din seria “eu, de la o vreme” (2)

Episodul 1.

M-a sunat cineva cand eram in masina si-am deschis ghiozdanul, am scos telefonul si-am raspuns. Nu, nu conduceam, abia ma urcasem. Am vorbit, am terminat, am pus telefonul in masina, am pornit, am ajuns la Mega Image, mi-am saltat rucsacul pe umeri si-am cascat si eu gura la rafturi pana Madalina si-a cumparat ce voia ea sa-si cumpere. Asta a durat vreun sfert de ora, timp in care am strabatut tot magazinul, m-am oprit la condimente si-am cugetat daca sa-mi iau piper sau nu (n-am luat), am studiat cele 6 carti scorojite expuse la vedere (intre care Divina Comedie pentru copii, 37 de lei), m-am plimbat pe la produse congelate, ape si sucuri, cosmetice si detergenti. M-am oprit iarasi destul de mult la reviste, cautand un bradut Tabu facut de mana mea (nu era), apoi Mada m-a solicitat s-o ajut la depistarea unei pungi de broccoli inghetat, produsul proaspat lipsind din rafturile magazinului. Am avut si-o conversatie despre preturi (“ce iei la Auchan cu 70 de lei, iei la mega cu 150″ etc.), despre varietatea produselor, despre de ce nu ne place mega (fiind noi totusi la cumparaturi acolo) si ce gust au gemurile dietetice si crenvurstii afumati din soia.

La casa m-am rezemat (cum obisnuiesc sa fac: ma rezem de toate alea), cu ochii la vanzatoarea care scana produse si ma scana si pe mine cu coada ochiului, pana ce mi-a spus:

- Sa stiti ca aveti ghiozdanul deschis.

In vocea ei se simtea un oarecare regret si, probabil, anticiparea unei reactii nasoale din partea mea si ma gandesc ca asta o fi si facut-o sa ma scaneze nitel inainte sa-mi dea vestea (ajunsese deja la laptele de soia, trecand de paine, gem, broccoli congelat, castraveciori murati si guma de mestecat cu arome pana sa hotarasca sa-mi spuna ceva). Ba chiar am impresia ca s-a masurat nitel din priviri si cu gardianul, care si el ma privise lung de vreo doua ori fara sa spuna nimic.

Ghiozdanul era deschis, intr-adevar. Larg deschis, chiar la buzunarul din fata.  Se vedeau bine variatele bonuri pe care le indes acolo si uneori le mai scot si le transfer intr-o punguta de cadou (sa fie!), se vedea plicul cu cardul de salariu, niste hartii albastre de 100 de lei necesare pentru plata chiriei, portofelul, sticluta de Touch, pachetul de servetele, xyzalul, un 7 seri – totul in afara de telefon. Atunci mi-a venit inima la loc. Sigur ca ghiozdanul era deschis. Fusese deschis de mine, cand imi luasem telefonul. Telefon care ma astepta in masina.

Cand 2+2 au facut fara-ndoiala 4, am zis:

- Da, eu l-am deschis si l-am uitat asa. Va multumesc ca mi-ati spus.

Vanzatoarea n-a parut multumita de explicatie, asa ca am adaugat, pe jumatate catre Madalina:

- Stii cand am scos telefonul sa vorbesc? Atunci am lasat ghiozdanul deschis, iar telefonul e-n masina. Si eu ce zapacita, sa ma plimb cu ghiozdanul deschis tot megaimajul.

- Adica nu va lipseste nimic?

- Nu, iata, e totul aici. Nu-mi lipseste nimic. Am umblat cu ghiozdanul deschis de cascata.

- A, a zis vanzatoarea. Credeam ca… (gest semnificativ cu capul, insemnand “a suti”).

- A, nu, nu, nu. Eu sunt zuza. Va multumesc ca mi-ati spus.

Si-asa s-a facut ca azi n-am lasat nici un ban la mega. Nici portofelul sau sticla de touch.

 

Luni si vacanta

E luni, dar e inca vacanta si am ocazia sa vad cum ninge de la geamul meu mai mare decat un televizor HD. Mai am si ocazia sa fac curatenie, sa spal si alte indeletniciri casnice, totul in timp ce cuget c-ar trebui sa ies sa fac ceva cumparaturi fiindca nu am nici apa (nici dupa ce-o bea, clar, fiindca am refuzat cu aplomb sa iau vreo sarma/ salata de boeuf/ friptura/ muratura de la mama, fiind satula la ora cand mi le oferea). Cainele s-a ascuns in plapuma la spatele meu, masinile fasaie pe asfalt, cu greu pot zice ca e liniste, dar totusi e liniste si e bine.

 

Imi place data asta

1.01.2011

E o data misto; are multi de unu.

Azi mi-a venit un gand sa notez personificarile din jurnalele de stiri. Doar pe realitatea si doar la ora 12 am auzit deja ca 1. partiile se bucura sa primeasca turisti si 2. chiar si mercurul termometrelor a saltat de bucurie ca a inceput un nou an.Dac-as urmari jurnalele vreo cateva luni, probabil c-as strange o colectie frumusica. Pacat ca n-am televizor. Bine ca are Stela :))

Acest doomiiunspe suna bine. La multi ani!