As vrea sa fiu acum la Barcelona, intr-o mansarda din Barri Gotic. Sa stau ca aici, cu laptopul in fata si cartile in jur, cu pixul si foaia alaturi, cu mancarea pe foc si ultima gura de cafea aderand incet dar sigur la fundul canii, doar ca in Barcelona.
Asta n-ar schimba nimic, dar s-ar potrivi cu cantecul lui Raimon pe care-l am de-azi dimineata in cap.
Les caminades nits d’estiu les tinc avui al davant… amunt i avall.
De vreo doua zile toate ideile de postari care-mi trec prin cap apuca sa vada lumina de cristal lichid a ecranului doar vreo cateva minute, fiind aproape imediat anihilate prin apasarea linkului rosu “Move to trash”. Ce si-or zice ele intre ele acolo in strafundurile cosului de gunoi al WordPress-ului (loc pe care eu nu cred ca l-am vizitat vreodata) nu stim. Poate ca viseaza sa se sinucida si sa ajunga inapoi pe prima pagina, la lumina, in locul acela aflat imediat sub headerul Puzzle. Poate ca se aliaza cu postarile din arhiva si impreuna pun la cale scheme complicate prin care sa razbata pe prima pagina, ori incearca sa se strecoare nobservate intre postarile – mult mai norocoase – sfarsite in Drafts, in speranta ca vreodata vor fi reluate de o Christina mai ingaduitoare, ori poate mai inspirata.
P.S. Da, am vazut Inception. Aseara.
P.S. 2 Singurul motiv pentru care ma bucur ca l-am vazut e ca acum pot sa-l sterg si sa-mi fac loc pe calc.
P.S. 3 L-am vazut tras din sala si mi-a dat cumva senzatia ca vad un film pe gaura cheii. In plus, muzica era enervanta si se auzea mai tare decat vocile. Asa ca nu m-a prins prea tare, desi a fost draguta ideea cu intorsul cladirilor unele peste altele si mersul pe pereti. Cat priveste revelatia ca viata e vis – sigur ca este.
Se ser fadista, é ser lua,
É perder o sol de vista,
Ser estátua que se insinua,
Então, eu não sou fadista
Se ser fadista é ser triste,
É ser lágrima prevista,
Se por mágoa o fado existe,
Então, eu não sou fadista
Se ser fadista é no fundo,
Uma palavra trocista,
Roçando as bocas do mundo,
Então eu não sou fadista
Mas se é partir à conquista
De tanto verso ignorado
Então eu não sou fadista
Eu sou mesmo o próprio fado.
Telefonul suna, noapte jumatate, mama doarme, tata sforaie, Christina umbla creanga pe la Sinaia in vacanta.
Trrrrrrrrrrrr!
Raspunde mama, in camasa de noapte, confuza:
- Buna seara, familia Anghelina?
- Da…
- Suntem de la Politia Rutiera. Christina Anghelina locuieste acolo?
Fiori de gheatza. Mama s-a trezit de-a binelea. Calculeaza cand am ajuns la Sinaia, unde as putea sa fiu, cine conducea.
- Locuieste, da… Dar nu e acasa.
- Doamna, am gasit-o pe doamna Christina pe lista traducatorilor autorizati. Avem nevoie de un traducator la Gara de Nord. Unui cetatean spaniol i s-au furat toate actele si nu putem sa ne intelegem cu el.
- Nu e acasa Christina, e la munte, in vacanta.
Si-i vine sa adauge: “N-a patit nimic, nu?” Dar domnul de la Politia Rutiera n-a sunat-o sa-i spuna ca ar fi patit ceva Christina. Doar aveau nevoie de un translator si Christina, cu numele ei de familie care incepe cu A, e mereu pe prima foaie. Doar o suna mereu, cand Curtea de Apel, cand Politia.
Multumiri, scuze, convorbirea se intrerupe.
Si-asa s-a facut ca m-am trezit cu telefon in miez de noapte:
- Te-a cautat de la politie si m-am speriat ingrozitor.
- Aoleu, mama, ce figura esti.
Mamaie zicea: “Vui de mine, imi sari inima.”
Povestea de mai sus s-a intamplat prin 2006.
2011, februarie
Suna telefonul. Trrrrrrrrrrrrrr!
- Buna ziua. Doamna Livia? Suntem Politia Rutiera.
Bunica? Nu se poate, bunica e bine, nu poate sa iasa din casa, n-are ce sa i se intample. Atunci masina? Masina e in fata, parcata, se vede pe geam. Tata? Amenda? Eu? Nu inteleg.
- A avut loc un accident rutier in care a fost implicat un cetatean sud-corean.
E tragic, dar te apuca un ras din ala in hohote cand iti dai seama ca de fapt e unul din apelurile acelea la lista, celebra lista de traducatori autorizati de Ministerul Justitiei.
- Imi pare rau sa aud asta.
- Cetateanul corean nu vorbeste nicio limba decat coreana si avem nevoie de serviciile dvs.
- Ale mele??
- Pai nu sunteti traducator autorizat?
- Ba da, pe spaniola!
- Dar scrie acolo si ceva de japoneza.
- Imi pare rau, dar japoneza n-are legatura cu coreana…
- Haideti, poate totusi va intelegeti…
Pe principiul Eisberg, Goldberg tot aia.
In vacanta Bucurestiul devine mai mult decat un decor prin care treci in goana ca sa ajungi intr-unul din punctele-terminus: casa, scoala sau megaimaj. In vacanta incep sa existe strazile ca locuri de plimbare, privirea se ridica si cuprinde acoperisurile caselor, un balcon mai deosebit, plantele si pasarile. In vacanta inghesuiala in mijloacele de transport nu te mai deranjeaza, pentru ca nu te grabesti nicaieri. In vacanta poti sa ajungi in locuri inaccesibile gen primaria sectorului 2 si facultatea de drept, biroul perfectionare.
In vacanta poti sa casti gura la martisoare pe strada si sa visezi la pomi infloriti.
In vacanta este posibil sa ne opreasca pe strada un om necunoscut si sa ne intrebe cand va veni oare primavara. Si asta sa-i aminteasca Stelei de poezia “Warning” a lui Jenny Joseph.
When I am an old woman, I shall wear purple
with a red hat that doesn’t go, and doesn’t suit me.
And I shall spend my pension on brandy and summer gloves
and satin candles, and say we’ve no money for butter.
I shall sit down on the pavement when I am tired
and gobble up samples in shops and press alarm bells
and run my stick along the public railings
and make up for the sobriety of my youth.
I shall go out in my slippers in the rain
and pick the flowers in other people’s gardens
and learn to spit.You can wear terrible shirts and grow more fat
and eat three pounds of sausages at a go
or only bread and pickles for a week
and hoard pens and pencils and beer nuts and things in boxes.But now we must have clothes that keep us dry
and pay our rent and not swear in the street
and set a good example for the children.
We must have friends to dinner and read the papers.
But maybe I ought to practice a little now?
So people who know me are not too shocked and surprised
When suddenly I am old, and start to wear purple.
Am primit sezonul 1 din serialul “Lie to me”, asa ca am avut ce face in ultimele 24 de ore :)
Cal Lightman (Tim Roth) e expert in decodificarea limbajului corporal si poate sa citeasca fiecare microexpresie, trasarire de muschi si miscare a sprancenelor sau a coltului gurii care tradeaza vreo emotie. Impreuna cu echipa lui de specialisti in descifrarea expresiilor faciale si-a gesturilor “tradatoare”, el rezolva tot felul de cazuri, de la atentatul impotriva unui fiu de prim-ministru corean pana la asasinarea unei eleve de liceu cu note mici la examenele SAT.
Nu e un serial exatraordinar, dar Tim Roth e simpatic si aminteste cumva de locotenentul Columbo, iar echipa lui imi place. Si cazurile au destul cap si coada ca sa te prinda. Pentru zile ploioase ca cea de ieri e numai bun.
La restaurantul chinezesc din Piata Amzei (Dragonul ceva) se mananca foarte scump. Stiam asta deja, dar am trecut adesea pe langa el si azi, fiind cu salariul in buzunar, m-am hotarat sa si intru. E o casa veche, frumoasa, careia nu i se potriveste nicicum aerul chinezesc al stampelor de pe pereti. Cred ca patronii si-au dat si ei seama de asta si de aceea n-au facut abuz de lampioane si Buddha decorativi.
La parter erau doar doua mese ocupate de turisti straini. Vorbeau engleza. La etaj nu era nimeni.
Preturile, mari. Un expresso lung cu lapte 12 lei. Orezul, o portie foarte mica, intre 6 si 14 lei. Felurile de mancare, de la 25 de lei in sus. Nota de plata pentru doua persoane s-a ridicat la 120 lei. Am mancat porc cu urechi de lemn, pui cu praz, doua portii de orez si-am baut doua ape minerale Dorna si o cafea. N-am mancat, desi am comandat si-am si platit-o, varza murata Kimchi, o specialitate coreana de care Livia stia din serialul M.A.S.H. Mirosea a picioare si avea gust de peste, usor picant. Prin ea am dibuit noi niste ceapa verde si ceva boia iute. “Mananca lumea, sa stiti,” ne-a zis chelnerita. “Mai ales coreenii si chinezii mananca, dar si romanii cateodata. In Coreea e foarte apreciata si noi de acolo o aducem. E specialitatea lor.”
Data viitoare ma duc la mine, la casa Pache. E la fel de chinezesc si preturile sunt mult mai de cartier.
P.S. Mancarea n-a fost rea, dar foarte unsuroasa. Mi-a amintit de chinezescul Beijing, la fel de scump si fitos unde ne faceam veacul cand lucram in Bd. Unirii. Si muzica era tot aia cunoscuta: hituri chinezesti picurate suav pe pian si variante instrumentale de cantece celebre, gen Love Story si Con te partiro.
Bine, nu asa era titlul. De fapt trebuie sa spun 7 lucruri pe care nu le stiti despre mine si asta va sa zica, implicit, ca trebuie sa fie si [oarecum] bomba, altfel jocul n-are farmec.
Degeaba va spun eu ca 1. am mancat cartof copt la pranz, 2. azi am luat metroul pana la unirea, 3. m-am trezit la 6:45 si tot asa pana la 7, am o senzatie ca nu de-aia mi-a pasat Ina leapsa, ci sa afle my deep dark secrets pe care intr-un moment de ratacire m-as apuca sa le debitez pe blog.
Deci, iata:
1. Am fost concediata pentru incompetenta de la unul din primele mele joburi. Aveam 19 ani si traduceam site-uri web pentru o firmulita de apartament. Dupa vreo trei luni am fost chemata in bucatarie si concediata fara drept de apel, nu inainte de a mi se expune pe larg motivele pentru care sunt incompetenta (unul dintre ele era ca nu am acces nonstop la internet – vorbim de anul 1998!). M-am simtit atunci tare umilita si am suferit crunt ca trebuia sa predau telefonul mobil, primul mobil pe care l-am avut vreodata, pe nume Thomas [marca Ericsson].
N-am suferit prea mult, totusi, fiindca la scurta vreme firma a dat faliment. O data cu mine mai fusesera concediati in acelasi mod jignitor si alti angajati, mult mai vechi.
2. Am participat la concursul “Stii si castigi”. Miza era de vreo 30 de milioane si-am pierdut rusinos. Bine, am castigat o suta de mii, dar asta in conditiile in care fiecare din contracandidatii mei a plecat acasa cu multe milioane. Cand m-am dus la protv dupa bani, angajata de la casierie m-a intrebat de ce am batut drumul pentru o suta de mii. I-am zis ca eram in zona oricum :))
Concursul mi-a adus totusi si cateva beneficii: doamna de la machiaj mi-a impartasit niste trucuri foarte folositoare (si m-a machiat demential!) si, fiind difuzat in anul 1997 cand eu tocmai intrasem la facultate, mi-a asigurat inca de la inceput o cota de simpatie in randul bibliotecarelor din Pitar Mos. Or stim cu totii ca bibliotecarele in facultate erau extreeem de importante!
3. Nu am certificat de nastere. In 2002 am depus actele la o primarie din Madrid pentru casatorie, inclusiv certificatul de nastere in original. Cand nunta s-a anulat, am avut mult de furca sa-mi primesc inapoi actele. Certificatul mi-a sosit rupt si in scurta vreme l-am si pierdut. In cei 8 ani care au trecut de atunci m-am “scos” in repetate randuri cu copii legalizate dupa certificatul vechi. Fiind legalizate, nimeni nu mi-a mai cerut originalul.
4. N-am memoria numelor. Cand trebuia sa-mi fac buletin, in 2001, m-a trimit tata cu o spaga mica la doamna de la politie, fiindca deja trecuse o luna si nici gand sa-mi iasa si mie nenorocitul de act de identitate. E in lucru, reveniti, mi se spunea. Bine, revin, cu spaga pentru doamna Andreea. Pana la politie am uitat cum o cheama, asa ca am intrat cu tupeu in odaile din dosul ghiseului si-am fluturat cu gratie un buchet imens de flori si-un carton de prajituri pentru doamna Mihaela! Nu lucra nimeni acolo cu numele asta, dar treaba s-a rezolvat pe loc. Am lasat si eu mica mea ofranda cui s-a nimerit.
5. Am luat primul premiu I in clasa a 12-a. Primul si ultimul, fireste. In scoala generala n-a fost chip sa ajung mai sus de premiul 3 (cu media 9,89), pe care-l imparteam cu o gasca destul de mare. In liceu am ajuns si la premiul II, intr-a 10-a si-a 11-a. Abia cand nimanui nu i-a mai ars de premii, am ajuns si eu sa fiu prima, cu media 9,36.
6. Am mancat un iepure pe care-l cunosteam. Nasul meu crestea iepuri. Intr-o zi mi l-a prezentat pe Hasi, cu care m-am jucat si mi s-a parut tare dragalas. La pranz nevasta lui ne serveste o carne ca de pui, dar mai ciudata. Era Hasi. De-atunci nu pot nici sa mai concep ideea de a manca vreodata iepure. M-am simtit de parca mi-as fi mancat o parte a corpului sau pe frate-meu. Groaznic. Si-acum mi se face pielea de gaina.
7. Am capul spart in diverse locuri. Se pare ca aveam un talent sa-mi sparg capul cand eram mica. Am o cicatrice in frunte si cateva altele prin par. Mama pretinde ca daca m-as tunde zero toata lumea ar acuza-o de neglijenta.
Asta a fost tot. Mai am si altele aici.
Dau leapsa la cine-o vrea, dar mai ales lui Vaio.
Diseara merg(em) la concert in hard rock cafe. Ina mi-a vorbit de medicul Florin Fanea si de felul cum a salvat o viata fara sa ceara nimic in schimb. Si sunt sigura ca Daniela nu e singura persoana pe care a ajutat-o.
Concertul din aceasta seara are ca scop strangerea de fonduri pentru operatia de neoplasm pulmonar a doctorului Fanea, operatie care costa $ 150,000 in SUA. Intrarea la concert e 25 de lei, canta Sarmalele Reci, Vita de vie si Popa’s Band.
Daca vreti sa donati pentru dr. Fanea, conturile sunt:
BCR, sucursala Izvor (Bucuresti):
mi-am amintit de el zilele trecute si mi s-a facut dor
Poezia pe care-am scris-o pentru concursul de Valentine’s day pe pagina de fb a scolii si nimic mai mult fiindca fug sa ma intalnesc … cu iubita mea :)
te iubesc.
cam atat am avut de spus.
nu stiu de cand si nici pana cand
nu stiu de ce si nici ce conteaza
valentine’s day e o sarbatoare artificiala
…americana
importata
de ce tocmai azi ar trebui sa ne spunem toti teiubesc, la comanda?dar te iubesc
asta e tot ce vreau sa-ti spun
buna, ce faci? mi-a fost dor de tine. te iubesc
multumesc pentru mesaj, te iubesc
multumesc pentru multumesc, te iubesc
ma gandesc la tine, te iubesc
te gandesti la mine, te iubesc
iesim in oras, te iubesc
vorbim pe mess, te iubesc
nu vorbim, te iubesc
imi zambesti, te iubesc
n-ai timp de mine, te iubescunsprezece teiubescuri si mai am si altele
le simt cum infloresc ca pomii primavara
inima mi-e plina de parfumul lorfiecare lucru isi are vremea lui
dar eu
demult nu ma mai uit in calendar sa vad daca azi e ziua cand se spune teiubesc
Să nu mor și eu până nu te văd mireasă, ofta la răstimpuri bunica, pe care Irinei îi plăcea să o tachineze pe această temă, acesta fiind, dealtfel, și singurul punct oarecum sensibil pe care ea îl putuse identifica în scurta ei viață de numai opt ani la bunica cea dârză și aprigă.
Eu n-o să mă mărit niciodată, răspundea invariabil Irina.
Da, sigur, țipa bunica scoasă din minți, tu o să faci sat de fete mari.
Și așa la opt ani, ca și la paisprezece și douăzeci. Uneori Irina simțea nevoia să-și nuanțeze răspunsul cu precizarea că la treizeci de ani intenționează, totuși, să facă un copil ”fără tată”, ca să nu zică bunica ei că nu și-a adus contribuția la perpetuarea speciei. Alteori bunica nu țipa, ci îi arunca vorba ironic, din vârful buzelor ori peste umăr, aproape în silă. Sat de fete mari o să faci tu. Iar Irinei îi suna ca o imposibilitate și-i evoca vag imaginea unor fete filiforme fără chip, aliniate în costum național una lângă alta pe un câmp.
Timpul a trecut, la fel și relațiile mai bune sau mai proaste, mai lungi sau mai scurte ale Irinei. După ultima poveste de dragoste – intensă, tulburătoare, consumată de propria-i flacără – Irina a rămas pentru prima dată singură pe lume. Dusă era iubirea perfectă, demult plecată dintre cei vii bunica cea aprigă, iar cu o inimă făcută țăndări greu de crezut că mai poți avea ceva de oferit într-o nouă relație. Însuși cuvântul i se părea frivol, de consistența unei sfori care se destramă și ascuțit ca cioburile care rămân când sufletul se fărâmă în atâtea bucățele că niciodată nu le vei mai putea regăsi – necum lipi la loc – pe toate. Spre norocul ei, avea o prietenă bună căreia să i se destăinuie și mult timp la dispoziție ca să cultive și alte relații de amiciție abandonate în trecut, când pasiunea mistuitoare îi fusese de ajuns.
Când și-a dat seama că urma să împlinească treizeci de ani a avut o mică tresărire. Promisiunea copilului ”fără tată” i se părea acum nerealistă și crudă. Viața ei nu era rostuită să primească un copil, iar profesia ei care-i cerea să-și petreacă zilele între copii îi dovedise importanța rolului jucat de tată, încât i se părea egoist să-și priveze fiica (sigur că urma să aibă o fiică; un băiat ar fi fost de neconceput) de această experiență. Lasă, i-a spus în gând bunicii, nu mai țipa la mine. Aici ai avut dreptate, e o tâmpenie chestia cu copilul fără tată. Și până la urmă care e zorul să fac un copil? Am destui la grădiniță.
Irina, te-ai mai gândit? o tachina la răstimpuri colegul ei Gelu, care, de când îi împărtășise dilema ei privind copilul fără tată, se oferea săptămânal să joace rolul tatălui inexistent. Hai, știm amândoi ce-avem de făcut. Plus că e clar că fac copii frumoși, doar l-ai văzut pe Ionuț. Și-mi ies din prima, că nevastă-mea e iar gravidă.
În ciuda situației oarecum nepotrivite, pe Irina o amuzau avansurile lui Gelu și nu o dată a acceptat să iasă cu el la o bere după serviciu, ori să fie condusă acasă în mașina lui argintie. N-a rezistat decât de formă când Gelu s-a întins într-o seară să o sărute, chiar înainte ca ea să-și fi decuplat centura de siguranță și să fi deschis gura pentru a-i oferi cuvinte ca multumesc și la revedere. Săruta bine, Gelu, nimic de zis. Era puternic și blând în același timp și avea acea hotărâre ușor ironică a bărbaților despre care nu știi niciodată dacă sunt siguri de sine, ori, dimpotrivă, atât de nesiguri încât afișează o siguranță absolută. Nu putea să spună că nu-l place pe acest coleg de care fetele râdeau, pentru că mergea prea des la sala de fitness și-și îngrijea unghiile ca o femeie. Era amuzant, inteligent, tată de familie responsabil și-și adora feciorul, care avea abia un an. Nevastă-sa era o femeie frumoasă, cu vreo trei ani mai tânără decât Irina. Își revenise remarcabil după sarcină și nu întreba niciodată nimic despre lungile ședințe și deplasări în interes de serviciu ale lui Gelu, deși îi trecuse probabil vreodată prin cap că o grădiniță n-are nevoie să trimită oamenii chiar lunar la cursuri și formări de câte 2-3 zile. Gelu pretindea că pentru ea e suficient să-l știe că se întoarce acasă. Uneori povestea cu o anume duioșie prima lor vacanță la Barcelona împreună. Alteori o judeca aspru pentru pasivitate și lipsa de imaginație în exercitarea îndatoririlor conjugale. E ca o momâie în pat, cum o pui așa stă. Plus că bot, nimica. Și clipea cu subînțeles. Bot? întrebase Olimpia, educatoarea grasuță de la grupa mică, despre care toată lumea știa că e îndrăgostită în taină de Gelu. Atunci Gelu o privise pe Irina și amândoi izbucniseră într-un râs complice.
Într-o zi, după școală, Mona a convins-o pe prietena ei, Ramona, să o însoțească în drumul spre Piața Unirii. Ramona nu prea voia, afara era frig și pe ea o dureau picioarele. E drept că avea doar șase ani și încă o speria tot ce era legat de școală și de interacțiunea cu oameni străini, care nu erau mama, tata și prietenii din curte.
- Rami, a pledat atunci Mona cu toată puterea de convingere de care era în stare, eu am fost de o mie de ori la Piața Unirii cu mamaie și știu să ajung. Trebuie să mergi cu mine.
Și așa s-a făcut că Ramona și Mona s-au luat de mână și-au urmat frumușel linia de tramvai care ducea la Hala Traian, apoi hăt departe, pe lângă o biserică albă și multe case de țigani unde copiii se jucau în pielea goală în curte, tocmai până-n Piața Unirii. Mergeau serioase, ca două fete care știau bine încotro se îndreaptă, îmbrăcate în uniforma lor cu șorțuleț albastru. Ramona avea și o căciulă neagră tricotată pe care, din când în când, Mona i-o trăgea grijulie peste ochi ca să nu răcească.
După un drum destul de lung, au ajuns la cupola pe care Mona a recunoscut-o imediat.
- Rami, uite, asta e Piața Unirii! a zis ea mândră. Aici vin eu cu mamaie să luăm lapte și ouă. Chiar și ieri am fost și-am stat la o coadă imensă! Uite, și acum e coadă. Oare ce se dă?
Eheei, se gândea Mona, ce-ar fi să stau la coadă și să iau ouă, sau poate chiar tacâmuri de pui. Ce s-ar mai bucura mamaie! Sigur că n-aveam voie să mă duc singură la Piața Unirii, dar mamaie nu m-ar mai certa când i-aș scoate din sacoșă ouăle sau carnea care la noi se aduc așa de rar. Păcat doar că nu se pot lua fără bani. Și nici sacoșă n-am. Cine se gândea că ajungem aici.
- Auzi, Rami, tu ai vreun ban? Rami! De ce bâzâi acum?
Ramonei îi curgeau nu doar lacrimile, ci și mucii, pe care-i ștergea neîndemânatic cu mâneca hainei. Din suspinele ei doar cuvântul mama se mai înțelegea uneori și era teribil să fie așa, pentru ca mama Ramonei era o doamnă corpolentă pe care Mona nu reușise niciodată s-o cuprindă în întregime din priviri, fapt pentru care i se părea infinită și îi era frică de ea. Continue reading ‘Drumul spre Piata Unirii’
cand eram foarte tanara imi placea acest cantec, pe care-l ascultam cu jose la castile din corte ingles din santiago
si-mi mai placea de la papa levante “mala lengua”, pe care insa nu l-am mai gasit niciodata
iar cu verbul asta, a schimba
de data asta ma gandesc la expresia a schimba o vorba cu cineva
am si eu cu cine schimba o vorba
n-am si eu cu cine sa schimb o vorba
stie dr. House ce stie: nu poti schimba o vorba de unul singur
cu totul alta treaba insa e sa schimbi vorba
La Studio se poate vedea acest film fantasmagoric, in care – ca-n bancuri – un roman, un evreu si inca un evreu transporta un sicriu cu o femeie moarta prin cea mai bizara (geografic vorbind) Romanie: pornind de la Sibiu, ajung in Ialomita, apoi pe Valea Doftanei, zburda pe Transfagarasan si trec cu bacul la Calarasi, strabatand astfel – ni se spune – o mie de kilometri prin tara ce “nu e nici Est, nici Vest”.
In drumul lor (pe care-l strabat cand cu un autobuz de pe vremea lui Pazvante, cand cu avionul sau tancul), anotimpurile se succeda si se amesteca ca-ntr-un vis: aici e chiciura si gardurile sunt imbracate in turturi de cristal, o ora mai incolo e primavara, la cimitir e zapada de un metru si-n sat au iesit copiii cu gastele la pascut.
Calatoria asta e o misiune: a directorului de Resurse Umane caruia i-a murit o angajata pe care are datoria (sau sarcina) s-o insoteasca pe ultimul drum si sa se spele astfel de pacate in fata presei; a reporterului care-l insoteste ca un uliu, pozand tot ce prinde si convins ca vorbele lui fac opinia publica; a copilului femeii moarte, un pusti vagabond care “vrea la Buna” si, pana la urma, a femeii insesi, care trebuie sa se impace cu trecutul si sa-i impace pe cei ramasi in urma pentru a-si gasi odihna.
Ca roman, te fura foarte tare peisajul, ba chiar te eneveaza amestecul de ses si deal, de hais si cea – doar tu stii prea bine geografia patriei si n-are legatura bacul cu Transfagarasanul. Te mai fura si accentul copilului, care nu e roman, desi se pretinde si aerul anacronic sau atemporal de-a binelea al locurilor (telefoane de pe vremuri langa afise electorale cu Geoana si Basescu, dar si o scena de priveghi desprinsa parca din “Baltagul” langa una cu copii vagabonzi oplositi intr-un decor post-industrial). Iar directorului de resurse umane – tipicul corporatist la cravata care-si cunoaste “resursele” dupa numarul cartii de munca mai degraba decat personal – ii revine sarcina sa faca putina ordine in aceasta lume, el fiind, pana la urma, singurul “apropiat” al femeii moarte, dar si un tip care prefera sa descurce complicatele ite ale birocratiei, traditiei si coruptiei dintr-o tara est-europeana, decat sa-si rezolve problemele din propria familie.
Filmul e o coproductie, se vorbeste in ebraica, romana si engleza, regizorul e Eran Riklis, iar biletul la cinema studio costa 5 lei dimineata si 10 lei de la ora 3 incolo.
Mie mi-a placut.
Intre cele 5 lucruri pe care le stiu despre Finlanda se numara si faptul ca au un sistem de educatie foarte eficient. Fara sa fie numarul 1 in lume la olimpici, nici vreo tara a geniilor in toate domeniile, Finlanda e o tara unde oamenii termina scoala vorbind o limba straina, stiind sa scrie si sa citeasca corect in limba lor si avand deja deprinderile necesare pentru a fi membri valorosi ai societatii.
Stiu asta despre Finlanda, zic. O stiu pentru ca am citit si-am aflat. As vrea sa ajung in Finlanda la un schimb de experienta. Pana atunci vorbesc doar din auzite si din mailul asta, pe care l-am primit azi si-n care cred cat cred in orice mass mail:
De ce este atit de obisnuit ca in Finlanda, un adolescent normal sa
termine primele 8 clase cu medii excelente, vorbind o engleza perfecta
si citind o carte pe saptamina?07:45 – Saili (15 ani) asteapta autobuzul urban care il va lasa la
poarta scolii (nu exista autobuze scolare). Autobuzul trece la fiecare
5 minute. Finlandezii incearca sa-i faca pe fiii lor sa fie
independenti de mici. Pe foarte putini dintre ei, parintii lor îi duc
cu masina pina la scoala. Biletul este subventionat de catre
municipalitate. Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult
de 5 km de scoala. In exterior, instalatiile scolii dau o impresie
spartana. Niciun muc de tigara, nicio hirtie pe jos, niciun grafitti
pe ziduri.
09:15 – Orele de 45 de minute. Finlandezii mizeaza pe studiile de
limba materna, matematica si engleza. 75% dintre materii sunt comune
in toata tara. Restul il alege scoala, de acord cu profesorii,
parintii si elevii. Orele sunt scurte, intense si, mai ales, foarte
participative. In interiorul scolii, curatenia este si mai evidenta.
Totul pare recent dat in folosinta. Pe banci si pupitre nu sunt semne,
si nu se scrijeleste nimic. Scoala este publica si, bineinteles,
gratuita, dar cu instalatii demne de un colegiu “scump” din Spania.
Salile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasma cu TV in circuit
inchis, acvariu de 200 de litri cu pesti tropicali, bucatarie
completa, dispozitive audiovizuale, aer conditionat, multe plante.
Fiecare doi elevi au cite un calculator. O duzina de masini de cusut
in sala de croitorie, aparate de sudura, scule de timplarie,
schiuri… O sala de sport acoperita, un auditoriu pentru orele de
teatru si o sala de mese cu autoservire. Cartile sunt gratuite,
materialul scolar e gratuit, mincarea e gratuita.12:00 – Mincare calda, nutritiva si gratuita. Saili are o jumatate de
ora pentru prinz, la restaurantul scolii. Legea finlandeza obliga ca
meniul sa fie gratuit, nutritiv, si cu multe feluri de salate si
fructe. Se bea apa sau lapte. Costurile le plateste municipalitatea
fiecarui oras. Daca orele se prelungesc pina dupa amiaza, scoala are
obligatia de a oferi o gustare elevilor.
16:05 – Inapoi acasa, Saili joaca hockey cu fratele lui mai mic. Nu
exista delincventa, strazile sunt sigure. Cind se lasa seara, Saili si
fratele lui, care au invatat sa gateasca la scoala, pregatesc cina
pentru parintii lor, daca acestia intirzie la serviciu.
18:30 – Cina si sauna (aceasta, de 3 ori pe saptamina) sunt momentele
in care familia se afla impreuna. Se converseaza mult, mai ales despre
proiectele copiilor, dorintele, progresele si nevoile lor. Dar in
aceeasi masura, se fac si planuri de vacanta pentru toata familia, in
comun.
20:15 – Temele si la culcare. Copiii finlandezi au foarte multe teme
de casa, desi Saili le termina rapid, intr-o ora sau doua, pentru ca
de-abia asteapta sa se urce in pat si sa citeasca Harry Potter in
engleza. Pentru Saili, scoala este ca un serviciu.– “Daca un copil doreste sa studieze, poate sa ajunga medic sau
judecator sau inginer, chiar daca familia sa este una saraca”.
– Educatia fiecarui copil costa statul finlandez 200000 de euro, de la
gradinita pina la absolvirea unei universitati. “Sunt banii cel mai
bine folositi din impozitele noastre”.
– Studentii platesc doar cartile si mincarea (2.50 euro la
restaurantul facultatii). Apoi, statul îi ajuta sa se emancipeze
dindu-le subventii pentru inchirierea unei locuinte si primul salariu.
– Elevii au un respect total fata de profesori, si se vede in orice
moment politetea in relatiile dintre ei. Nu poarta uniforme, dar sunt
intotdeauna simplu si corect imbracati si pieptanati.
– Intr-o scoala din centrul capitalei Helsinki, sau dincolo de Cercul
Polar, nivelul este acelasi. Sistemul educational nu este elitist si
nu urmareste producerea de genii, ci atingerea unui nivel general
mediu cit mai inalt.
– Temele sunt sfinte. Si este foarte rau vazut ca un elev sa copieze,
chiar si de catre ceilalti elevi. Este de neconceput ca un elev sa
scoata o fituica la un examen. Cel care ar face-o ar fi izolat de
catre restul de elevi. “De ce sa risti, cind poti sa studiezi?” Pe
aceeasi linie, ca adulti, nu-si vor imagina ce este evaziunea fiscala.
Nu e de mirare ca Finlanda se afla in fruntea tarilor cu cele mai
ridicate statistici de transparenta si cea mai scazuta coruptie
publica.
– Presedinta Finlandei, Tarja Halonen, licentiata in Drept si
profesoara: “Cind îi cert pe studentii mei, le spun ca irosesc banii
contribuabililor”.– Nu exista repetenti, desi nu exista decit o singura oportunitate de
a lua un examen, “pentru simplul motiv ca viata insasi nu se traieste
decit o singura data”. Se studiaza pina cind se ia examenul, dar
promovarea in anul urmator este automata.
– “Ziua de lucru” a lui Saili este intensa, de la 8 pina la 3. Orele
sunt insa scurte, de 45 de minute. Una dintre recreatii se petrece
obligatoriu afara, in aer liber. Se stimuleaza rationamentul critic
inaintea memorizarii mecanice. Orele sunt relaxate, cum ar fi
cursurile de dansuri de salon, teatru, arta digitala, coafura, arte
martiale, hockey, schi de tura, gastronomie, primul ajutor, dulgherie,
mecanica sau muzica. Elevii cinta la vioara, chitara electrica sau la
ce prefera. Si, inca odata, se incurajeaza gindirea critica si se
discuta.
– “Saili inca nu s-a hotarit ce vrea sa faca mai incolo. Chimie,
medicina veterinara sau creatie de jocuri video. Il intreb daca este
fericit. Fara sa clipeasca, imi raspunde ca da.”
Corectitudine, responsabilitate, egalitate, respect par a fi valorile ce se desprind din acest text. Si mai sunt trei lucruri foarte importante: dotarea scolii cu tehnologie si atelierele/ laboratoarele ce fac posibil studiul aprofundat, “scolile de profesori” si respectul societatii fata de aceasta profesiune si timpul pe care parintii il acorda copiilor. Am dubiile mele vizavi de o societate atat de uniformizanta, dar traiesc in haosul romanesc si am ajuns sa admir pe undeva rigoarea si structura care noua ne lipsesc.
Traducerea povestirii “Las amigas” de Liliana Heker.
Trebuia să fii foarte puternic ca să nu te-apuce plânsul văzând cum Laura își aranja pixurile, se oprea și se muta pentru totdeauna din banca unde fuseseră amândouă așa de fericite; ele care râdeau din aceleași lucruri, aveau jocuri secrete pe care nimeni altcineva nu le cunoștea și găseau în fiecare clipă ceva nou să-și împărtășească. Să vedem dacă așa vă trece cheful de vorbă, spusese învățătoarea și probabil se gândea ca vreuna dintre ele va plânge sau ceva, dar Analía nu avea de gând să-i facă pe plac, cine se credea, ei nu-i era frică de doamna, cu toate țipetele ei și să sperăm că nici Laurei nu-i era frică, las’ să crape de ciudă scorpia.
Numai așa o să învățați și voi ceva, spusese, și credea, cu siguranță, că două prietene pot fi despărțite doar fiindcă le muți din banca unde stau împreună (de parcă știa afurisita aia ce înseamnă prietenia), dar nu remarcase privirea pe care ea și cu Laura și-o aruncaseră înainte de a fi separate. N-o să-i facem pe plac, înțelese Analía mesajul rostit din ochi și nu avu nevoie de alte vorbe, pentru că ele se înțeleseseră mereu așa, doar privindu-se, iar atunci când Analía s-a uitat încă o dată la ea, căci avea unele îndoieli, a văzut că nici Laura nu plângea.
Printre bănci venea acum Teresa Sotelo cu ghiozdanul plin și fața ei de proastă. Tocmai ea. Special o alesese doamna. De fapt pe amândouă le alesese special, fiindcă și María Inés Barreiro, noua colegă de bancă a Laurei, oricât de isteață s-ar fi prefăcut ea că este, rămânea una dintre fetele care lor nu le plăceau: le alesese cu intenție pe amândouă, ca să nu mai aibă ele cu cine chicoti, de parcă de chicotit le ardea în aceste momente.
—Vai, ce nasol —fură primele cuvinte rostite de Teresa Sotelo după ce se așeză în bancă—; de aici din spate nu se vede nimic la tablă.
Din partea Analiei, cu atât mai bine dacă nu vedea nimica – și să n-o întrebe din două-n două minute ce scrie, că nici prin cap nu-i trecea să-i răspundă.
—Ai auzit ce mi-a zis doamna, da? Așa că nu vorbi cu mine.
Și era ultima dată când îi adresa cuvântul acestei ființe, chiar de-ar fi trebuit să-și petreacă restul vieții în tăcere. Oricum avea să se vadă cu Laura în recreație, și câte n-aveau să-și mai spună! Dă Doamne să nu fie prea tristă Laura; dar nu, din fericire nu-i cursese nici o lacrimă. Oricum n-avea rost să-i dai satisfacție scorpiei nici de ți-ar fi sărit inima din piept. Ofrandă, spuse scorpia. Le cerea să scrie o propoziție cu substantivul ofrandă și nu era prima oară că dădea cuvinte din astea ciudate, de nici nu știai de unde să le apuci. Laura da, Laura făcea cele mai frumoase propoziții din clasă și toată lumea știa asta; învățătoarea le zicea poetice.
—Valiza se scrie cu v sau cu b? —întrebă Teresa Sotelo.
—Habar n-am și nici nu mă interesează. Plus că n-am voie să vorbesc.
Idioata naibii n-o lăsa să se concentreze și-n felul ăsta n-avea să scrie niciodată propoziția aia. Măcar de-ar fi avut idei, cum avea înainte, când stătea cu Laura, că dacă avea chef ea îi scria Laurei și-o propoziție întreagă… dar, Dumnezeule! Știa toată clasa că așa se va întâmpla și chiar și Analía se așteptase la ceea ce se petrecea acum: proasta aia de María Inés Barreiro îi șoptea Laurei la ureche, de parcă ea n-ar fi știut ce-i spune; ce chestie, auzi, să aibă ea pretenția să-i facă Laura propoziția, Laura care nu era prietenă cu ea și nu fusese niciodată.
Sărmana Laura, nici pe ea n-o lăsau în pace și trebuia mereu să-i spună căcăcioasei ăleia s-o lase-n plata ei, să n-o mai deranjeze atâta – sau credea cumva María Inés Barreiro că ea le face propoziții tuturor? Cel mai bine ar fi fost să țipe Laura o dată la María Inés Barreiro și gata. Dar era așa bună la suflet proasta asta că toți trăgeau de ea și până la urmă n-o să-și facă nimeni propoziția.
Analía văzu cu coada ochiului că Teresa Sotelo scrisese valiză cu v și se gândi că până la urmă nu e așa greu să faci o propoziție și nu contează dacă nu-ți iese prea frumos, dar când doamna începu să le asculte, iar fetele citiră despre minunate ofrande, ofrande oferite sau dăruite, ofrande extraordinare, știu că, dacă o ascultă pe ea, are să moară acolo, pe loc.
—María Inés Barreiro —zise învățătoarea.
—Minunatele ofrande ale ciobănașilor zugrăviră un dulce surâs pe chipul prințișorului bolnav – citi María Inés Barreiro.
—Foarte bine —spuse învățătoarea—; te felicit.
Și intenționat o spuse ca să le frângă inimile Laurei și ei, pentru că nimeni pe lumea asta n-ar fi putut crede că María Inés Barreiro ar fi fost capabilă să scrie ceva așa de frumos singură. Analía nu pricepea cum de Laura nu reușise să-i explice blestematei ăleia că n-o putea ajuta, pentru că nu ajuți așa, pe oricine. Îți ajuți doar prietenii, or aia nu-i putea fi vreodată prietenă! Lasă c-o prind ele în pauză și-o învață minte să mai scoată lucruri cu forța de la oameni, dar chiar și așa era teribil ceea ce se întâmplase și cine știe dacă Laura putea suporta.
Analía avea un nod în gât, dar Laura nu plângea, deși probabil că și ei îi venea să plângă, biata Laura. Măcar de-ar fi privit spre Analía, ea ar fi putut s-o consoleze, fiindcă ele două se înțeleseseră întotdeauna din priviri.
Doar o clipă, Doamne, doar o clipă să se întoarcă spre ea. Nu; acum se găsise ea să fie atentă la malurile râului Paraná, numai învățătoarea asta putea să treacă din senin la o lecție de istorie și biata Laura se plictisea probabil acum așa de tare că nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să înghită fără comentarii tot ce spunea profesoara. Înainte era mai bine când nu reușeau să se concentreze, fiindcă își treceau una alteia foi cu desene și-aveau semnele lor, pe care nimeni din lume nu le-ar fi putut descifra vreodată, dar acum? Nimic altceva decât Teresa Sotelo ascultând-o pe doamna, cu o față de proastă, cum le vorbea despre o expediție plină de primejdii.
Ce s-o mai fi plictisind biata Laura! Acum scria ceva. Dumnezeule! Cum de nu-i dăduse prin cap? Laura, minunata Laura, îi trimitea un bilețel. Analía scoase și ea o foaie, ca să-i poată răspunde imediat, însă nenorocita aia, mizerabila, ticăloasa aia de María Inés Barreiro interceptase mesajul Laurei și acum îl citea. De ce Laura n-o împiedica? De ce nu-i făcea nimic? Scârț, își zise Analía, să-l citească, oricum n-avea să priceapă nimic.
—Spre uimirea Conducerii —spuse învățătoarea—, Belgrano se dovedi nesa-nes-nesupus…
Analía privi spre Laura, fiindcă era comic, iar ele râdeau ca nebunele la bâlbâielile astea. Măcar de Laura s-ar întoarce (doar știau foarte bine când să-și caute privirea), măcar de s-ar întoarce ca să poată râde împreună, ori scorpia credea cumva că dacă desparți doi oameni nu mai au ochi să se privească?
Și-atunci ce era ciudat? Că Laura nu se întorcea? Nu, asta nu era ciudat. Cine știe dacă nu era cumva așa de tristă că nici nu auzise nimic. Uimitor era – și simțea că-i îngheață sângele-n vine și că inima i se strânge – uimitor era că Laura avea curajul să râdă.
Laura râdea. Râdea și María Inés Barreiro cu ea. Se priveau și se prăpădeau amândouă de râs, și puteai să crezi că nu reușeau să se abțină, pe moment, dar momentul trecuse și ele nu se mai opreau: erau nebune? Tocmai azi le apucase? Și ce voiau: să se enerveze iar învățătoarea? Parcă nu mai auziseră oameni bâlbâindu-se până atunci.
Analía se așeză mai dreaptă în bancă; oricum, ce-i păsa ei? Copiii veneau la școală să învețe, nu să facă haz; guvernul de la Buenos Aires trimisese o depeșă urgentă către regiunea Alto Paraná și Laura îi spunea ceva la ureche Mariei Inés. Cine știe ce? Nici la oră nu știau să se poarte cuviincios, dar ce conta: aveau să suporte consecințele. Analía avea de gând să fie atentă, ca să știe dacă o întreabă cumva doamna; armata o pornise spre nord fără să comunice cu guvernul din Buenos Aires care, uimit de comportamentul lui Belgrano, încerca să controleze situația. Cele două râdeau și nu era clar de ce naiba mai râdeau acum, dar se vede că nu erau în stare să ia nimic în serios, de parcă povestea lui Belgrano ar fi fost o glumă.
Prefăcuta aia de Laura, mereu se poartă așa. Ia să vină ea în pauză să-i ceară Analiei să se joace împreună, sau să o roage cu lacrimi în ochi pe doamna să le mute la loc în bancă. O să vadă ea cum Analía va zice pe loc că nu, ea cu Laura nu se poate concentra, doamnă, Laura găsește ceva de râs în orice. Și cu oricine.
Expediția avansa către Corrientes. Ia uite-o: iar trăncănește, are secrete, mereu au ceva să-și spună astea două, nici pe Belgrano nu-l respectă, deși Belgrano e bun și viteaz, creatorul drapelului Patriei noastre – era sigură că la asta nici nu se gândiseră, ele și gânditul! Știi ceva, să facă ce-or vrea, ce-i păsa ei? Se credeau așa amuzante, de parcă numai ele două pe lume ar fi descoperit râsul. Adică ce, ea nu avea ochi, sau ce? Oricine putea să vadă. Ce amuzant, ha, ha, ce comic agită doamna rigla, parcă vrea să omoare pe cineva. Oricine vedea cât e de comic, dar nu era cazul să râzi din asta o zi întreagă. Ce, parcă ea nu vedea? Sau cumva tu nu vezi?
—Ce? —spuse Teresa Sotelo.
—Cum ține doamna rigla —zise Analía—; spune-mi, tu nu vezi?
—Ce? —spuse Teresa Sotelo—. ¡Ah!
—Zici că stă să spintece pe cineva, nu? —zise Analía—. Zi că nu e așa.
—Ah. Da —spuse Teresa Sotelo.
—Doamne sfinte! Fii atentă, o să omoare tabla!
Vai, doamnă, tabla e bună. Ce exemplu dați elevilor, doamnă?
Uite tu la ea, zici că e un spadasin. Dar uită-te o dată! Ți-am zis să te uiți la ea. Nu te-apucă râsul? Râzi, tâmpito! Nu vezi ce comic e totul?
Stela a descoperit zilele trecute o autoare argentiniana pe nume Liliana Heker. Azi mi-am petrecut ziua citind toate povestirile Lilianei pe care le-am putut gasi pe internet, apoi m-am apucat sa-i povestesc si Inei de ele si ea mi-a sugerat sa le traduc si-n romaneste.
Aici este prima, se numeste “Vida de familia“, am luat-o de pe www.lamaquinadeltiempo.com (“La maquina del tiempo” e o revista literara) si sper sa va placa.
Urmeaza preferata mea, “Las amigas” si poate si altele.
In engleza puteti citi “The Stolen Party”.
Viață de familie
de Liliana Heker
Există oameni nu prea emotivi. Nicolás Broda aparținea acestei specii. E mai mult ca sigur că, dacă într-o noapte ar fi văzut pe cer două stele călătorind în sensuri opuse și gata-gata să se ciocnească, în loc să se aștepte la un cataclism s-ar fi apucat să adune informații, iar în dimineața următoare, după ce-ar fi aplicat în repetate rânduri ecuațiile lui Lagrange la mecanica a trei corpuri, ar fi putut să confirme că, într-adevăr, un satelit lansat în urmă cu treizeci și opt de zile și un altul lansat abia de patru zile dădeau impresia că s-ar fi putut ciocni, priviți din punctul și în momentul exact în care el își aruncase ochii spre cer.
În dimineața zilei de 7 iulie se deșteptă în zgomotul produs de căderea unei oale sau a altui obiect metalic în odaia de alături. Fiecare casă sună diferit. Și, pentru o clipă, vru să afle de ce îi venise in minte cuvântul “diferit”. Trebuie să mă scol, se gândi, dar nu deschise nici măcar ochii, fiindcă în sinea lui știa că nu trebuie. Nu trebuia să se trezească deoarece era sâmbătă sau (operatorul lui Boole) fiindcă deșteptătorul încă nu sunase. E drept că trebuia să meargă până la Centrul de Calcul să verifice desfășurarea unei rutine (era programator în Fortran și, totodată, student la Matematici Superioare), dar era tot una dacă mergea acum sau mai târziu. Se întinse cu voluptate și să gândi că asta era partea frumoasă a zilelor de sâmbătă: începeau ca orice zi și brusc – libertate. Libertate?, dar imediat își impuse să nu se mai gândească la asta, pentru că i se părea o tâmpenie să te trezești de dimineață atât de pedant.
Cu un mic efort, deschise ochii. Al doilea efort îi luă mai mult timp și necesită multă voință: întoarse capul să vadă cât e ceasul. Era ora opt și douăzeci; deșteptătorul nu sunase.
Pentru al treilea efort (acela de a scoate brațul din plapumă ca să apuce ceasul) nu mai avu nevoie de voință, mișcările lui fiind acum motivate de o curiozitate autentică: voia să știe dacă clopoțelul era stricat ori uitase el de cu seară dă-l potrivească să sune. Observă imediat că uitase să întoarcă ceasul. Mai băgă de seamă și faptul că limba deșteptătorului, fixată în mod normal la ora opt, era acum potrivită pentru ora șapte și jumătate. Ce-am făcut azi-noapte? se chinui el să-și aducă aminte. Deja se trezise de tot. Continue reading ‘Viata de familie’
urc si cobor in fiecare zi o multime de spinari de gheatza pe trotuarele si strazile din Bucuresti. merg incet, am cazut doar o data si prefer inghetul zloatei. cumva imi si plac aceste forme de gheatza; sunt periculoase, dar simpatice.
mi-am amintit recent de ceasul de la Atena. nu mai port ceas de vreun an jumate; m-am obisnuit fara.
dar cand ma gandesc la episodul cu ceasul mi-e greu sa leg imaginea Melaniei de atunci de Meli de acum… parca ar fi doua persoane diferite. poate ca si sunt, sau poate ca eu sunt diferita, sau poate ca amandoua, sau poate ca relatia. oricum, a fost frumos si chiar am plans in hohote pentru ca ma atasez de lucruri. acum mi se pare o copilarie, totusi.
intr-o zi la scoala dj-ul care ne pune radio in pauza mare a pus depeche si a fost un trigger sa ascult o gramada de depeche de atunci.
maine dorm. de la o vreme, ca sa fiu sigura ca nu pierd busul matinal, ma trezesc la 6, ma imbrac, imi fac patul, tot (asta-mi ia cam 20 min), apoi ma culc la loc si mai dorm 35 min pana la 6:55, cand sar direct in cizme si ies din casa sa prind metroul.
Smilla pe Twitter
Cine comenteaza?