In Herastrau cu Lisa (4 ani). Admiram pescarusii si ratele-mandarin de pe lac, iar Lisa spune, serioasa:
- Mami, pescarusii astia ar trebui sa mai dea cu matura.
- Cum cu matura? ne miram intr-un glas Meli si cu mine.
- Pai nu vezi ce mizerie e pe lac?
Masinile gonesc vijelios acum ca s-a incheiat ora ambuteiajului.
A fost lumina, apoi s-a facut intuneric.
Din cartile necitite nu te alegi cu nimic, din cele citite cu ce?
Si m’heu de fer callar daca trebuie sa mi se inchida gura
que sigui ara, s-o faceti acum
ara que puc dir no, acum cand pot sa zic nu
i res teniu per a comprar-me. si n-aveti cu ce sa ma cumparati
Que no vull esperar. nu vreau s-astept
Que sigui ara! acum s-o faceti
Ara que puc sentir acum cand pot simti
el pes de tanta basarda. cat de grea e atata tristete
Que no em sap cap greu nu-mi pare rau deloc
dur la boca tancada, sa-mi tin gura inchisa
sou vosaltres qui heu fet voi sunteti cei care-au facut
del silenci paraules. din tacere cuvinte
Que no vull esperar nu vreau sa astept
que el temps rovelli l’arma, ca timpul sa-mi rugineasca arma
que no vull que la por si nu vreau ca frica
tingui més temps per a guanyar-me. sa aiba timp sa ma cuprinda
Si m’heu de fet callar daca trebuie sa ma faceti sa tac
que sigui ara, acum s-o faceti
ara que tinc les mans acum cand am maini
per a canviar de guitarra. ca sa pot schimba chitara
Ce alegi intre prapastie si padure? Cum se incheaga un grup de oameni? Despre ce vorbim cand vorbim despre orice? Care e drumul cel mai scurt spre casa? Cand se va hotari timpul probabil daca ploua sau e soare? Cum se umple un gol care nu se umple cu nimic? De ce zicem google it si nu yahoo it? Cand am uitat ce stiam inainte ca sa pot invata ce stiu acum? Invatul are dezvat? Murim sau dormim? Cine merge in toate masinile astea si cand s-a umplut Bucurestiul de masini? Cate feluri de a intelege exista? Cum se numeste un om care e numai cap? De ce nu raspunde mama la telefon? Cat timp avem? Cum se poate vedea (si iubi) in acelasi timp partea si intregul? Cine [pe cine] creste?
Fonfaita, cu cioburi in gat, cu urechile infundate, cam asa ma aflu. Beau lamaie, ma stramb si astept sa-mi treaca. Pana atunci, aud totul ca printr-o perdea de apa.
Ce-am reusit sa realizez in acest weekend care a trecut si-n care am stat mai mult in casa a fost sa citesc cartea pe care s-a bazat filmul Hotel Rwanda (2004) - “An Ordinary Man” a lui Paul Rusesabagina, sa plang si sa vad cu ochii mintii dealurile verzi din Rwanda, crimele care s-au comis acolo in 1994 (800.000 de oameni macelariti in trei luni) si traumele pe care le-au lasat supravietuitorilor; sa inteleg aberatia pe care o presupune interventia de orice fel a europenilor in Africa, la fel si lasitatea lor (si-a oricaror “forte ale pacii mondiale”) cand e vorba sa intervina ca sa stopeze un masacru.
M-a impresionat pragmatismul lui Paul – un manager de hotel care si-n timpul masacrelor a ramas sa faca ceea ce stia mai bine: sa conduca hotelul Mille Collines din Kigali, pe care l-a transformat in adapost pentru semenii sai de etnie Tutsi, urmariti pentru a fi ucisi. A reusit sa ascunda in ochii tuturor 1200 de oameni pe care i-a salvat de la o moarte crancena. Si povesteste asta simplu, ca pe-o datorie pe care si-a indeplinit-o.
Cateva citate din carte:
Words are the most effective weapons of death in the man’s arsenal. But they can also be powerful tools of life.
I learned that it is difficult to fight somebody with whom you are already talking.
They acted decently, as was appropriate for decent times, and did not believe that the world was anything less than an essentially decent place, despite the onset of a collective insanity.
Si, preferatul meu:
Facts are almost irrelevant to most people. We make decisions based on emotion and justify them with whatever facts we can scrounge up in our defense. “Reason” is usually an afterthought, nothing more than a cover story for the feelings inside.
Imi place concluzia cartii ca binele va reveni, indiferent cat de groaznica e situatia momentan, ca lucrurile tind spre bine, ca happiness is inevitable.
Dar, Doamne, prin ce-au trecut ca sa ajunga acolo.
Sub cerul instelat de martie am asteptat in seara aia un taxi care nu mai venea si nu mai venea si nu dadea nici un semn c-ar veni, drept care s-a vadit necesar sa sun la compania care se laudase ca mi-l trimite si sa-i intreb unde umbla indicativul 96.
- A fost, doamna, colegul 96 a dat cinci minute, a stat sapte si a plecat. Nu, nu se mai intoarce. Nu n-am alta masina.
Bun asa, sa chemam dara firma concurenta.
- Buna seara, o masina va rog, numarul 7, Christina.
Patru minute, cinci minute, alt telefon, alta companie de taxi, alte minute, vant si cerul instelat de martie.
- Doamna, am sunat la dvs si mi-ati spus sa astept o masina in 5 minute. Au trecut zece si n-a venit nici o masina!
- Ce strada?
Spun strada. Se aud voci, dispecera sopteste “N-a ajuns 216, ia intreaba si tu strada.”
- Ce strada? rasuna alta voce.
- Tot aia pe care i-am spus-o si colegei, multumesc! pufnesc eu indignata.
Alt 94xx sau 96xx, alta dispecera cu voce metalica, alte cifre – indicative si minute. Degeram in strada deja de vreun sfert de ora, caci Stela, viteaza, imi tine companie, invelita in haina mea de schimb si mai mult desculta decat incaltata. Nici de data asta nu am noroc, caci colegul nu apare, becul de pe strada se aprinde si se stinge ritmic, stelele stralucesc, vantul bate si amandoua ciulim urechea cand trece vreo masina.
- Buna seara, am cerut un taxi si n-a ajuns, la comanda, Christina…
Nici o explicatie. La urmatoarea firma la care sun nu au masini, la a patra (sau a cincea, cine le mai numara?) nu raspunde nimeni, stau o clipa cu ochii ficsi in telefon si cuget dac-o mai exista Mavi Taxi (ajungem la concluzia ca nu mai exista, sau cel putin ca nu i-am mai vazut in ultima vreme prin oras), un nou telefon, alta dispecera, alta muzica pana astept sa-mi caute un “coleg” in apropiere, voci amestecate, Colentina, Podul Grand, sa se duca cineva pe Aleea Lacramioarelor la doamna Elena unu-patru cu scara ana, doamna Elena si-ntr-un final imi primesc si eu cele doua numere asteptate si convorbirea se intrerupe.
Acum cativa ani la o iesire cu o gasca de amici in beraria Becker Brau am reusit sa chemam la comanda patru taxiuri de la firme diferite, desi aveam nevoie doar de unul. Semnalul era prost si ni se tot intrerupea, drept care abandonam taxi meridian si sunam la cristaxi sau speed sau national sau cobalcescu sau ce mai era pe acolo. Cu rezultatul ca, atunci cand masinile au inceput sa vina sir, ne-am urcat in prima si i-am lasat pe amicii ramasi la berarie si pe chelneri sa se descurce cum or sti cu ceilalti trei taximetristi care au intrat la bar sa intrebe de domnisoara Christina, la comanda.
Seara in care topaiam in fata numarului 7 asteptand un taxi care nu mai venea mi s-a parut razbunarea – peste ani – a acelui moment din Becker Brau.
P.S. Si, bineinteles, in cele din urma am reusit sa ma urc intr-un taxi, care m-a adus acasa fara alte incidente. Nu-mi explic totusi cum masinile a trei sau patru companii n-au reusit sa ajunga la comanda in seara aia. A fost ciudat si m-am simtit putin ca intr-un film, sau ca la camera ascunsa.
as vrea sa scriu intr-o limba necunoscuta, din care sa nu inteleaga nimeni nimic, nici macar eu.
as vrea sa nu mai aud lumea printr-un invelis de vata si cand inghit sa simt doar mancarea, fara cioburi.
*
ma amuza deschiderea magazinului h&m la bucuresti. ieri am trecut pe langa cel din mallul afi [sau anufi] si lumea statea la coada sa intre in magazin printr-o singura usa, pe unde intrau sub atenta supraveghere a gardienilor, mai ceva ca la luvru.
*
ma enerveaza sa racesc!
La sfarsitul filmului (care este dur, dramatic, starneste lacrimi si oftaturi grele in sala) am plecat acasa si ma gandeam la chinezii morti, adusi de valuri pe plaja.
Am vazut “Procesul de la Auschwitz” cand eram foarte mica si trupurile albe, lipsite de viata, intoarse cu excavatorul mi s-au lipit pe creier. Aratau ca pestii morti rastunati din minciog si eu m-am gandit atunci ca asa arata oamenii care au fost gazati. Pe undeva credeam si ca de la aer se va risipi gazul pe care-l respirasera si se vor trezi, pentru ca nu puteam intelege ca moartea e definitiva.
In filmul lui Iñárritu sunt multe cadavre: 3 copii, 25 de chinezi, un batran jelit de vaduva lui, un tata dezgropat ca sa se poata construi un mall peste fostul cimitir si, pana la urma, Uxbal insusi.
Uxbal, eroul filmului, poate vorbi cu mortii, un har aparte din care scoate un ban cand e la ananghie, de aici numarul de lesuri superior unui episod din “Crossing Jordan” (si filmate cam la acelasi nivel de detaliu). Se pricepe destul de bine si la invarteli si combinatii care implica o mana de chinezi intr-un beci cosand de zor la genti Gucci si Prada false, o trupa de nigerieni bine organizati care sa iasa cu gentile la vanzare pe Passeig de Gracia si politia locala, care sa inchida ochii pana nu-i mai inchide si se lasa cu deportari, lacrimi si muzica ascutita, care-ti sfredeleste creierii. Uxbal n-ar trebui (i se spune) sa ceara bani pentru darul lui, ci sa si-l puna in slujba semenilor gratis, asa cum l-a primit. Dar el cere bani, sau ii ia cand i se ofera, se fereste sa-si asume raspunderea pentru mortile si deportarile pe care le cauzeaza, e vinovat si nevinovat, mereu in lupta cu viata, mereu invins.
Aseara mi-a parut rau de chinezi. Mi-a parut rau si de copiii lui Uxbal, cu mama lor maniaco-depresiva si tatal bolnav de cancer, crescuti intai de chinezoaica Lili, apoi de nigerianca Ige. Javier Bardem mi s-a parut, ca de obicei, ca isi face treaba cu mare talent, devenind una cu personajul pana la schimbarea fizionomiei. Dar am plecat din sala cu un mare gol. Si, desi “Biutiful” este, fara indoiala, un film bun si unul care te pune pe ganduri, nu este un film pe care sa-l vezi cu placere, nici unul care sa te miste sa faci ceva. Iar eterna felie de realitate dura pe care o decupam ca sa ne luam premii la Cannes si sa ne pozam cu ea pe covorul rosu cumva nu mi se pare de ajuns.
Daca ma intrebi pe mine, chinezii si nigerienii aia au fost exploatati de doua ori.
vestea buna e ca merg, totusi, undeva in vacanta de Paste. undeva unde e frumos, oriunde ar fi
si ca vine primavara, am multe carti de citit si timp ioc, beau ceai, e 10 jumate
cald si frumos la targul de educatie unde-au venit sa ne vada si Orlandina cu Sofia si Raluca cu Bobo si Uca :x si multi alti copii cu care am pictat, am colorat, ne-am jucat, au invatat sa bata ritmuri la butoaie si la sticle de plastic, si-am modelat fetite, baieti, parcuri, sori nenumarati si copaci din plastilina.
langa standul nostru era standul unei gradinite care isi gasise ca metoda de atragere a vizitatorilor un cd de pe care se auzea pe repeat aceeasi melodie haideti cu totii…. la la la…. siii bucuriiia…. lalalala, incat acum numai asta am in cap.
si, desi sunt obosita si maine e iarasi luni, a fost frumos sa-mi petrec ziua intre copii si ma bucur mult mult mult mult ca am revazut-o pe Raluca! mult! :)
haideti cu totii!
Azi si maine va astept la Targul de Educatie, unde scoala noastra are cel mai frumos si mai vesel stand! :)
Hotel Sofitel, zona Fac. de Agronomie. Veniti cu copiii, fiindca ne jucam, coloram, facem poze si citim povesti!
In Spania scrie asa pe casele de schimb, ca sa le deosebesti indiferent ce limba cu alfabet latin ai vorbi si, asa cum la noi era vorba cu “made in” citit cum se aude sau “echantillon gratuit not for sale” cum se aude, la Jose era poezia asta cu trococambioceangeexceangeuexel care-i facea pe pustii de 7-8 sa se simta tare smecheri cand o ziceau (dar nu asa de mult cum ne simteam noi rostind cu patos sternocleidomastoidian).
In fine, acest articol nu e despre casele de schimb, ci despre schimbarea vietii. De la o vreme vad ca am o serie a schimbarii, poate ca inseamna ceva, poate ca nu.
Oricum.
In weekendul asta cineva mi-a spus despre un curs de formare profesionala ca i-a schimbat viata. Mi s-a parut minunat si exagerat in acelasi timp, desi sunt de acord ca e un curs misto si chiar aduce un element de noutate remarcabil in peisajul confuz al misterului educatiei din Romania (imi place vorba asta, cu misterul educatiei, ce sa fac :)). Asa ca m-am apucat, ajutata de Stela, sa reflectez la ce inseamna pentru mine sa-ti schimbi viata.
Si azi mi-a venit in cap cantecul asta:
Gratie unei minunate doamne pe care-am cunoscut-o in acest weekend am dat peste revista frantuzeasca Books, o revista lunara de recenzii de carte din toate domeniile. Am citit din scoarta-n scoarta numarul pe martie si mi-am facut o lista de lecturi viitoare, dar nu asta mi-a placut cel mai mult, ci “cuvantul lipsa” de la finalul fiecarui numar, un joc pe care revista il joaca cu cititorii pentru a gasi vorbe imposibil de tradus de la o limba la alta.
Tema lunii martie este: exista in vreo limba a pamantului un cuvant pentru a desemna un parinte caruia i-a murit un copil? Copilul fara parinti e orfan, parintele care si-a pierdut copilul cum se numeste?
Regulile jocului, copiate de pe site, sunt:
Des mots existent dans une langue et pas dans une autre. Nous entreprenons une tâche ardue et hardie : constituer pas à pas le dictionnaire de ces mots manquants. Nos lecteurs sont invités à y contribuer, en nous écrivant.
Mai e propus in comentarii cuvantul mathom, un cuvant inventat de JRR Tolkien: Anything that Hobbits had no immediate use for, but were unwilling to throw away, they called a mathom, dar si cuvinte reale din finlandeza, rusa, spaniola etc. Mie-mi place nu doar ideea de “dictionar al cuvintelor lipsa”, cat mai ales ideea ca, aducandu-le laolalta, ele nu vor mai fi lipsa si astfel ni se va imbogati nu doar comunicarea, ci si repertoriul de notiuni si automat felul in care vedem lumea.
Lista de carti ii include pe Mario Vargas LLosa, Milan Kundera (“Europeanul”), Liu Xiaobo, Martha Nussbaum.
Cand a trecut? :-(
Mi-e la fel de dor de Adina si de Dana ca pe 11 martie 2010. Domnul sa le aiba sufletele in paza.
doar trei vorbe:
am.terminat.tot.
la un proiect la care lucrez – mi se pare – de secole.
8 martie mi-a ramas incrustat in creier pe veci, din vremuri imemoriale. La gradinita modelam pentru mama, la scoala desenam si pictam si scriam pentru mama, acasa ii pregateam mamei tot felul de surprize si tot asa. Nu mai stiu cate felicitari de 8 martie am facut, decupate cu gaura la mijloc si-n gaura desenat ghiocelul si scris La multi ani, mama, sau mama, azi e ziua ta. Nu mai stiu cate poezii am stiut, dar azi Mihaela a postat una pe pagina de fb a scolii si mi-am dat seama ca intr-o vreme o stiam pe dinafara. Acum imi vine in cap asta, poate o stiti si voi:
mama, azi e ziua ta
ziua de 8 martie
ti-am adus si eu ceva
ti-am adus o carte [ma enerva ca nu rimeaza]
e o carte cu povesti de la noi din tara
unde e, ca nicaieri, dulce primavara
vreau, tu, mama, sa-mi arati
ca tu le stii toate
cum faceai si-n alte dati
lucruri minunate
sa-mi spui tot, de la inceput, sa le invat mai bine
sa stiu cine le-a facut, mama, de la tine.
Nu stiu cine a scris, nici cum am ramas eu cu poezia asta in cap, dar acolo este si se auto-recita de fiecare 8 martie.
Din ce in ce mai mult incep sa-mi gandesc mintea in termeni de computer. Azi ma gandeam ca mi-ar trebui doua creiere – sau un hard extern – ca sa mai pricep ceva si din materialele pe care le am de citit cu gramada la un curs online. Imi place sa fiu multi-tasking, dar am zile cand multi-tasking inseamna de fapt system error. Prea multe ferestre deschise, ca-n vechile mesaje de eroare de windows.
Mi-e ciuda ca ne folosim asa putin din creier! mi-a zis azi o eleva. Invatasera la biologie despre asta. Imi zicea ca vrea sa ne folosim creierul complet, la putere maxima. Iti dai seama ce-ar fi? se minuna. Si eu ma gandeam ca vreau sa am doua creiere, macar unul pe care sa-l pot scoate din priza cand n-am nevoie sa ma mai gandesc si la aia si sa-l reactivez cand simt ca ma tin bateriile. Poate ce voiam sa zic e ca vreau mai mult din singurul meu creier, poate sa ma rup din carpele albe care acopera zonele neexplorate, poate sa mai curat panzele de paianjen, sa ma extind in circumvolutiuni inca nepopulate, sa stabilesc conexiuni intre locuri ce n-au comunicat niciodata, sa fac odata “rrragh” ca leul MGM si sa rup filmul si sa scot capul afara, ca Iona.
Azi e ziua mamei, eu asa stiu. E si ziua femeii. Mai nou, de cand cu scaderea dramatica a ratei casatoriilor (2010 e anul cu cele mai putine in Romania), e si ziua fetelor. Ne pupam si ne dorim zambete, dragoste si o primavara luminoasa. Ne transmitem ca suntem tari, meritam, suntem mandre de noi si viata e frumoasa, macar azi. Cheltuim o caruta de bani pentru cadourile sau zambilele pe care iubitii nostri le vor darui “fetelor” de la serviciu. Asistam cu inima impacata, daca nu chiar cu bucurie, la masacrul lalelelor, al freziilor, al zambilelor si crinilor, al florilor abia aparute (unde?) de liliac, al calelor si orhideelor chinuite in buchete pompoase sau cutii de carton. Mancam in nestire ciocolata, macar azi, de ziua noastra.
Si nu zic ca facem rau, nici ca suntem ipocrite. E ziua noastra, zice-se, e soare afara (dar si frig crunt), viata e frumoasa azi, diseara vom merge la restaurant si sigur vom primi si de la chelner o floare; asta dupa jdemiile de newslettere optimiste si pline de zambetul primaverii care ne-au invadat inboxul.
La multi ani de ziua noastra, fetelor! :P
Pe principiul “cand n-ai timp de scris, pune o poza”, iata o poza de la centrul Atlantis, unde-am participat cu copiii la un eveniment “Girls’ Day” de martisor.
Mie mi-a placut, iar copiilor si mai si – mai ales ca eu n-am intrat in piscina, insa ei da!
Va salut si va doresc o saptamana frumoasa si multe zambete de Ziua femeii/ mamei!
Narcise, violete de Parma, azalee, apa plata, cafea. Ma doare capul *splitting headache* de ieri incoace. M-a durut si noaptea, in somn, cand am visat scoala, copiii (etern in clasa a 5-a, la fel cum pe frate-meu il visez mereu mic, la vreo 6-7 ani) si niste proiecte de arta care presupuneau scris, tesut, lipit si ochelari.
Mi-e greu sa ma hotarasc unde ma duc/mergem in vacanta de Paste; nu sunt buna la decizii si stau si mai prost la organizare. Sunt curioasa daca ajungem undeva pana la urma, mai ales ca bani nu am. Dar asa am zis si inainte sa plec la Dublin, daca-mi aduc bine aminte.
Habar n-am. Poate de-aia ma doare capul.
Nu ma pricep la muzica clasica si nici nu par sa fi inceput macar sa ma pricep mai bine de cand merg cu oarecare regularitate la Ateneu, vinerea. Am avut in clasele 5-8 diriga de muzica cu care am facut o gramada de teorie muzicala si istoria muzicii, insa fara auditii, deoarece era complicat sa tot care pick-up-ul la ore. Astfel incat am o vaga cultura muzicala, am auzit de X, Y si Z, dar foaaarte greu ii deosebesc doar auzind muzica. Imi place ce-mi place si nu-mi place ce nu-mi place. Dar cata incredere pot sa am in gusturile mele needucate? Si, pe de alta parte, cata incredere in gusturile, altora, mai educate, dar personale?
La Ateneu se aplauda indelung de la o vreme. Uneori in picioare, aplauze interminabile, strigate de bra-vo! Uneori aplaud si eu, alteori nu-mi vine. Pur si simplu nu mi-a spus nimic interpretarea respectiva, am reusit eventual sa-mi fac in cap lista de cumparaturi pentru maine si sa mi-aduc aminte ca n-am platit telefonul, dar muzica mi-a trecut pe langa ureche. In jurul meu insa se aplauda frenetic si ma gandesc o clipa ca poate oamenii aia stiu ceva ce eu nu stiu. Ca sunt, totusi, ignoranta. Dar ma duc la sala radio si e la fel – aplauze nesfarsite pentru niste interpretari deloc iesite din comun. Sa fie un obicei nou? Le place oamenilor sa aplaude? Exista ascunsi in sala “aplaudacii” care dau tonul iar si iar cand vad ca furtuna risca sa se stinga? Sau cei din sala nu mai stiu cand sa se opreasca?
Azi, in timpul concertului de Chopin dirijat de nepotul lui Josep Carreras, m-am gandit la oamenii din sala. Vedeam o multime de capete, unele se miscau in ritmul muzicii, capete de oameni care venisera sa sada o ora jumate intr-un loc unde alti oameni scoteau din niste instrumente numite muzicale sunete adunate intr-o forma care se numea concert de Chopin, apoi intr-o alta numita suita Tricornul de Manuel de Falla. Care era diferenta dintre cele doua insiruiri de sunete? De ce mai asculta lumea muzica clasica? Si cum se numea muzica clasica inainte sa devina clasica? Cred ca se numea muzica, pur si simplu.
Habar n-am; m-am intrebat ce caut acolo, caut in cel mai propriu sens al cuvantului. Ce sper sa gasesc: o distractie, un moment de liniste in care sa-mi fac in cap lista de cumparaturi (liniste, vorba vine, poate linistire), o gadilatura de orgoliu ca iaca-ma-s la Ateneu? Si probabil ca toate aceste lucruri si inca ceva: caut sa inteleg ce are sa-mi spuna muzica, insa esuez adeseori in lista de cumparaturi. Apoi aplauze, aplauze, interminabile, bra-vo. Ce-am pierdut?
Ce inseamna sa asculti “superbul concert” intr-o “interpretare de exceptie”? Cine stie acel concert altfel decat intr-o interpretare sau alta? Daca stii sa citesti note, ceea ce eu nu stiu, probabil ca ti-l interpretezi in cap. Daca nu, asculti orchestrele care-l interpreteaza. Daca te tin urechile, le si distingi. “Exceptia” de care vorbeam imi inchipui ca se coreleaza cu emotia transmisa, pentru ca tehnica, fie ea si de exceptie, tot tehnica ramane. “Exceptia” cred eu ca e diferenta intre oameni care-si fac treaba si oameni care pun suflet in a-si face treaba. Si mi se pare nepotrivit sa tratam fiecare concert ca si cum ar fi o exceptie.
Sunt ignoranta si mi-e greu s-o recunosc, identificata cum sunt cu masca mea de stie-tot. As vrea sa stiu sa ascult muzica fara sa ma duc cu gandul la lista de cumparaturi. Daca aveti vreun sfat, please share. Iar daca aveti vreo idee de ce de la o vreme se aplauda enorm la muzici obisnuite, astept comentariile voastre.
Pentru ca am asta in cap de cateva zile, azi am mers cu masina la scoala si-am ascultat Quijote. A fost baba mea si-s multumita de ea. Back where I come from, baba se alege in functie de ziua nasterii, de data nasterii ori fix aleatoriu intre 1 si 9 martie, cand vrei. Eu mi-o aleg mereu joi, fiindca m-am nascut joi. Si trisez fiind foarte atenta si la vremea de pe 1, ca sa pot zice “baba mea e pe 1″ in caz ca ziua de 1 ar fi mai insorita si mai luminoasa decat cea de joi :D
Dap.
Imi place insorit si luminos. Nu ma prapadesc dupa ninsori, ger sau ploaie. Cum sunt departe de a ma prapadi dupa campania Radio 21 cu romanii n-au valoare, romanii nu sunt buni la pat, romanii nu asta, romanii nu aia care-a aparut pe toate gardurile, cu litere albe pe carpe (fu)negre. Vreau sa vina primavara, sa infloreasca pomii, “sa se invarteasca pamantul si sa se intample ceva nou”, sa trimitem eseurile la ToK, sa asteptam rezultatele, sa-mi creasca copiii.
Azi cand m-am intins pe salteluta albastra de la sala m-am gandit ca asa voi sta si cand voi fi moarta si ca daca as muri acum n-as mai zice “cum?? asta a fost tot??”, ci “multumesc pentru tot – a fost mai mult decat speram”.
Cred ca sunt fericita. [Ciudat :)]
Lucian Blaga – Încheiere
Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.
Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?
Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus.
Lucian Blaga – În marea trecere
Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.
Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.
Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.
Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.
Tot mai departe sovăi pe drum -
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.
Marin Sorescu – Actorii
Cei mai dezinvolti – actorii!
Cu manecile suflecate
Cum stiu ei sa ne traiasca!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect
Ca al actorilor in actul trei,
Cind incep sentimentele sa se clarifice
Moartea lor pe scena e atat de naturala,
Incat, pe langa perfectiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Mortii adevarati,
Morti tragic, odata pentru totdeauna,
Parca misca!
Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata!
Nici macar pe-asta n-o stim trai.
Vorbim anapoda sau tacem ani in sir,
Penibil si inestetic
Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.
Nichita Stanescu – Necuvintele
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Tudor Arghezi – Inviere
De cand mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine.
Nu stiam ca ma voi vindeca de mine, cu tine.
Vorbele, gandurile, impletirile crezusem ca-mi ajung.
Nu stiam. Mi-au zvacnit umerii, mi-au crescut bratele:
fusesem ciung.
Mi-am simtit coapsele, gleznele, spinarea, tari ca un luptator.
M-am vindecat si m-am nascut, sarutandu-ti talpa unui picior.
Fusesem slabanog, fusesem orb, ratacit
Intre uragane, miazanoapte si rasarit.
Mana-ti atarna-n nisip si pietris,
Linsa de valul curmezis
Care vine-mblinzit sa-ti pupe unghiile, inelele si-o bratara,
Zale rupte, firimituri de coifuri si de scuturi,
O poala de odajdii argintii si fluturi.
Pentru leacurile din macesii sanului tau
Am infruntat mania lui Dumnezeu.
Vezi? Corabia din zare pluteste lin, plecata pe sfert,
Plumbuita ca intrun namol de cositor fiert.
Merge marea, merge cerul impovarat de stele.
Numai corabia si noi ne-am oprit intre ele
Ionel Teodoreanu – Joc de iarnă
Oraşul era acelaşi
Exact
Halucinant de intact
Vitrinele toate,
Gălbui luminate,
La fel desuete şi decolorate
Pe străzile goale
Aceleaşi! cu umbră în ele şi şoaptă ferită perechi provinciale
Alene ningea,
Dar cădea cu vechimi noua nea,
Turbure, sură, deasă,
Ninsoarea sporea îmbulzită, lânoasă
Din ea.
Iarna în alb mătăsos ca o raclă-o mireasă.
Copii
Clădeau un om de omăt cu vrăbii în pumni şi în glasuri zurlii.
Lunar
Omul creştea bulbucat şi cu ochi ca de zar.
De ce
Îmi vine deodată atâta pustiu de melancolie?
Ai cui sunt? Ai mei?
Genunchii aceştia grei?
Iată-mă alb ca o navă în ceaţă,
Ivit în oglindă, faţă în faţă.
Cine e omul acesta nins?
M-am scuturat de omăt,
Dar nimic nu cădea fumuriu
De pe fiinţa nălucă, pe pragul pustiu
Eram eu – nu nins –
Singur, bătrân, învins.
Neauzit de încet,
Moartea clădise din mine un om de omăt.
Mircea Dinescu – Jupânu’
Intr-o vineri, pe la prinzul mare,
rapita se-mbolnavi de galbinare,
câinele se scoroji sub masa
si-ncepu să ploua din mireasa.
Nu mai chiuiti ca nu-i a bine,
vine cineva dar nu stiu cine,
merge undeva dar nu stiu unde,
stati si voi prin santuri ca va tunde.
Biv-vel-Vierme-i, chiar Jupinu’ nostru,
ne-a tocit în miini la popa-prostu
si acum prin aerul de-amiaza
ca ne-o chinta sparta ne fileaza.
Mircea Cartarescu – Mica elegie
iubeste-ma, pentru ca si eu te iubesc,
tine la mine, pentru ca si eu tin la tine,
soarele e galben, cerul e albastru, norii sint albastru deschis,
deci, draga, sa ne bucuram de viata
…pina nu se rupe funia de argint,
pina nu se sfarima vasul de aur…
cimpiile sint verzi, soselele sint prafuite
dealurile sint aurii, viaductele de caramida respira,
tu esti o fata buna la sfirsit de concediu
mama ta e o femeie de treaba.
incearca sa te porti frumos cu mine, sa nu ma chinuiesti,
sa nu dai friu liber agresivitatii din tine;
nu te gindi neaparat la maritis, lasa lucrurile sa curga,
iar cind faci dragoste, nu te gindi ca faci dragoste.
m-am saturat de amoruri cu pandalii–
cred ca si tu ai avut experiente din astea: muscatul pernei, ore si
ore de tenis doar ca sa uiti
telefoane la care tremuri ca pus in priza — s-au dus dracului
zilele alea, s-a dus psihi-mu, coritaki-mu…
deci iubeste-ma, pentru ca si eu te iubesc,
tine la mine, pentru ca si eu tin la tine,
si chiar daca n-avem bani deocamdata, sa ne bucuram de placerea
de a iubi, si sa ne grabim sa traim,
…pina nu se rupe funia de argint,
pina nu se sfarima vasul de aur…
George Bacovia – Ninge
Când iar începe-a ninge
Mă simt de-un dor cuprins.
Mă văd, pe-un drum, departe,
Mergând, încet, şi nins.
Sub streşină, cerdacul
Se-ntunecă mâhnit;
Stă rezemată-o fată
De stâlpu-nzăpădit.
Nichita Stanescu – Cantec de dor
Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.
Marin Sorescu – Simetrie
Mergeam asa,
Cand deodata in fata mea,
S-au desfacut doua drumuri :
Unul la dreapta,
Si altul la stanga,
Dupa toate regulile simetriei.
Am stat,
Am facut ochii mici,
Mi-am tuguiat buzele,
Am tusit,
Si-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
Dupa cum s-a dovedit dupa aceea).
Am mers pe el cum am mers,
De prisos sa mai dau amanunte.
Si dupa aceea in fata mea s-au cascat doua
Prapastii :
Una la dreapta
Alta la stanga.
M-am aruncat in cea din stanga,
Fara macar sa clipesc, fara macar sa-mi fac vant,
Gramada cu mine in cea din stanga,
Care, vai, nu era cea captusita cu puf!
Taras, m-am urnit mai departe.
M-am tarat ce m-am tarat,
Si deodata in fata mea
S-au deschis larg doua drumuri.
“V-arat eu voua !” – mi-am zis -
Si-am apucat-o tot pe cel din stanga,
In vrajmasie.
Gresit, foarte gresit, cel din dreapta era
Adevaratul, adevaratul, marele drum, cica.
Si la prima rascruce
M-am daruit cu toata fiinta
Celui din dreapta. Tot asa,
Celalalt trebuia acum, celalalt…
Acum merindea imi e pe sfarsite,
Toiagul din mana mi-a-mbatranit,
Nu mai dau din el muguri,
Sa stau la umbra lor
Cand m-apuca disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scartaie si maraie impotriva-mi,
C-am tinut-o tot intr-o greseala…
Si iata in fata mea iar se casca
Doua ceruri :
Unul in dreapta.
Altul la stanga.
Smilla pe Twitter
Cine comenteaza?