La sfarsitul filmului (care este dur, dramatic, starneste lacrimi si oftaturi grele in sala) am plecat acasa si ma gandeam la chinezii morti, adusi de valuri pe plaja.
Am vazut “Procesul de la Auschwitz” cand eram foarte mica si trupurile albe, lipsite de viata, intoarse cu excavatorul mi s-au lipit pe creier. Aratau ca pestii morti rastunati din minciog si eu m-am gandit atunci ca asa arata oamenii care au fost gazati. Pe undeva credeam si ca de la aer se va risipi gazul pe care-l respirasera si se vor trezi, pentru ca nu puteam intelege ca moartea e definitiva.
In filmul lui Iñárritu sunt multe cadavre: 3 copii, 25 de chinezi, un batran jelit de vaduva lui, un tata dezgropat ca sa se poata construi un mall peste fostul cimitir si, pana la urma, Uxbal insusi.
Uxbal, eroul filmului, poate vorbi cu mortii, un har aparte din care scoate un ban cand e la ananghie, de aici numarul de lesuri superior unui episod din “Crossing Jordan” (si filmate cam la acelasi nivel de detaliu). Se pricepe destul de bine si la invarteli si combinatii care implica o mana de chinezi intr-un beci cosand de zor la genti Gucci si Prada false, o trupa de nigerieni bine organizati care sa iasa cu gentile la vanzare pe Passeig de Gracia si politia locala, care sa inchida ochii pana nu-i mai inchide si se lasa cu deportari, lacrimi si muzica ascutita, care-ti sfredeleste creierii. Uxbal n-ar trebui (i se spune) sa ceara bani pentru darul lui, ci sa si-l puna in slujba semenilor gratis, asa cum l-a primit. Dar el cere bani, sau ii ia cand i se ofera, se fereste sa-si asume raspunderea pentru mortile si deportarile pe care le cauzeaza, e vinovat si nevinovat, mereu in lupta cu viata, mereu invins.
Aseara mi-a parut rau de chinezi. Mi-a parut rau si de copiii lui Uxbal, cu mama lor maniaco-depresiva si tatal bolnav de cancer, crescuti intai de chinezoaica Lili, apoi de nigerianca Ige. Javier Bardem mi s-a parut, ca de obicei, ca isi face treaba cu mare talent, devenind una cu personajul pana la schimbarea fizionomiei. Dar am plecat din sala cu un mare gol. Si, desi “Biutiful” este, fara indoiala, un film bun si unul care te pune pe ganduri, nu este un film pe care sa-l vezi cu placere, nici unul care sa te miste sa faci ceva. Iar eterna felie de realitate dura pe care o decupam ca sa ne luam premii la Cannes si sa ne pozam cu ea pe covorul rosu cumva nu mi se pare de ajuns.
Daca ma intrebi pe mine, chinezii si nigerienii aia au fost exploatati de doua ori.
Chinezii si nigerienii îti multumesc ca ai vazut “de doua ori” ala :)