6 zile in Madrid

De la Prado mi-a placut “Gradina placerilor lumesti” (1504) al lui Hieronymus Bosch (“El Bosco”).

De la Reina Sofia mi-a placut “Muchacha en la ventana” din perioada necubista a lui Dali.

De la cofetarie mi-a placut ca se vindeau friganele (torrijas) drept o mare delicatesa, fie muiate in sirop de lamaie si scortisoara, fie intr-o supa de lapte si nuca.

Din Cuenca mi-a placut imbinarea de calcar si case, ca un oras dintr-o ilustratie de carte pentru copii.

Din Guadalajara mi-au placut parcurile infinite.

Din autobuz mi-au placut casele.

De pe c/Arenal mi-au placut figurile oamenilor.

Din Madrid mi-au placut copacii, in special platanii, dar si pinii si cedrii si chiparosii.

Din Puerta del Sol, ca de obicei, statuia cu ursuletul si copacul.

Por los pelos

“Shear madness” ( tradusa in spaniola “Por los pelos“) e o comedie interactiva bazata pe un text scris in 1963 de un psiholog neamt. Ideea lui era ca jocul actorilor – toti posibili suspecti, implicati in aflarea faptasului unei crime –  sa se imbine cu reactiile publicului ajungand la un final diferit in fiecare reprezentatie. Nu stiu cum se intampla lucrurile la Boston si Washington D.C., unde piesa se joaca din 1980, dar la Teatro Arenal din Madrid montarea e buna, cu actori de comedie talentati si un public care deja stie la ce sa se astepte si intervine cu mare dezinvoltura in desfasurarea piesei. “Tu ce cautai cu salopeta aia si pe urma ai aparut fara ea?” a sarit o femeie cu gura la comisarul care investiga crima. “Minte!” striga copiii cand suspectul X povesteste pe ce usa a intrat el in salonul de coafura care constituie singurul decor al piesei.

Pe scurt, povestea e asa: in salonul de frumusete al lui Tony intra, pe rand, patru clienti: comisarul Romero, secundul lui Nicky, anticarul López si bogata doamna De la Mar Serena. In salon lucreaza alaturi de Tony asistenta lui, Alicia. Acestea sunt personajele care se vad. Cine nu se vede e batrana Isabel Cernuda, o pianista foarte celebra acum scapatata, care locuieste deasupra salonului si-i mananca zilele lui Tony cu interminabilele ei repetitii la pian. Ea este, dealtfel, si victima crimei pe care suntem chemati s-o deslusim, o crima pentru care toate personajele au un mobil: Tony e innebunit de muzica, Alicia ii ravneste batranei averea, anticarul López a pus ochii pe niste piese de mobilier pretioase, iar doamna De la Mar Serena are un amant implicat in niste combinatii dubioase.

Si uite-asa, doua ore de teatru – toata lumea minte, toata lumea vorbeste prea mult, se improvizeaza in functie de raspunsurile publicului in asa masura incat, ca la Divertis, uneori ii pufneste rasul pe actorii insisi (asta e o chestie care mie-mi place mult la show-urile Divertis – cand incepe sa rada Toni Grecu), nu exista cortina, suntem toti in salonul ala, señores clientes, povestea se tese si se destrama sub ochii nostri si fiecare intrebare construieste o alta posibilitate.

In spectacolul de aseara criminalul a fost, conform voturilor publicului, anticarul López, care si-a marturisit crima intr-un monolog patetic. Insa un astfel de monolog are in maneca fiecare personaj, pentru ca niciodata nu se stie daca publicul il va vota pe el data viitoare.

Si mi-a placut ca la iesire ne astepta o fetita care impartea ziare si striga: “Ultima ora! Anticarul López a fost arestat pentru crima!” si, intr-adevar, in ziar primeai stiri despre ceea ce tocmai vazusesi in sala – o noua confirmare ca nu exista sala si scena, ca esti parte din iluzie.

Mi-a placut. E un spectacol la care trebuie sa te duci dorindu-ti sa te joci si sa te lasi purtat de poveste, altfel – doar ca spectator – devine destul de lung si plictisitor sa-i vezi pe toti cum se agita pentru ceva ce, in fond, n-are nici o importanta.

Dar pana la urma nu asa e si-n viata?

In care Smilla si Spania redevin prietene

E 12:23, in curand inchid magazinele pentru pranz, iar eu scriu pe blog, beau ceai si-mi prepar copioasele mic-dejunuri prezise de Jose.

E caldut afara, soarele straluceste printre nori, mi-am amintit o multime de cuvinte pe care le uitasem si am reinvatat cum se folosesc por si para. Ma dor picioarele oscior cu oscior, mai ales in zona gleznei si a talpii, intens abuzate zilele trecute cand am mers kilometri prin Cuenca si Guadalajara, uneori cu gura atat de larg cascata incat uitam de orice durere.

Cuenca e foarte frumoasa, muntii din jur si peisajul natural ii dau un aspect de loc de basm – dealuri, vai, copaci, flori si stanci de calcar slefuite de vant in diferite forme.

Guadalajara, desi tot pe dealuri asezata, nu impresioneaza prin peisaj, ci prin constructii. Cladirile sunt frumoase, bine conservate (unele din secolele 12-13), orasul e frumos intretinut si-l poti strabate dintr-un cap intr-altul mergand numai prin parcuri, daca vrei.

Am uitat pana si cum se zice obloane, dar invat, invat si-mi amintesc cuvinte rare precum junco (papura) si locuri prin care-am fost odat’ precum Casa de Campo si Caixaforum. E interesant sa observ ca ceea ce se uita, de fapt, e vocabularul. Nefolosit, se atrofiaza, iar cuvintele odinioara bine activate ajung acum sa faca atingere cu alte cuvinte, din alte limbi. Interferentele nu sunt neaparat cu romana, desi acolo se produc totusi cele mai multe, dar si cu engleza, lucru deloc ciudat avand in vedere cata engleza vorbesc de doi ani incoace. Gramatica insa nu am uitat-o si, vorbind zi de zi, simt cum dau la o parte panze de paianjen de pe o zona din creier.

Am calculat ca am terminat de invatat spaniola (cu diploma) exact acum 10 ani, in 2001, cand e posibil sa fi stiut mai mult decat stiu azi, desi e posibil totusi sa nu, pentru ca abia dupa-aia au venit bursele la Santiago, cartile citite pe nerasuflate in biblioteca institutului Cervantes, examenul de DELE si momentele cand, spunand “noi” si “ei”, intelegeam “noi, spaniolii” si “ei, romanii”.

Acum nu mai sunt sigura ca exista un noi si un ei, am imbatranit, masina m-a lenevit, nu ma mai misc asa de repede prin incurcatele cai ale metroului, desi Jose jura ca a existat un timp cand puteam tine pasul cu el si ieri am ajuns amandoi la concluzia ca orele de sport din scoala nu ne-au fost de niciun folos, altul decat sa ne invete ca nu suntem la fel de buni ca Luis sau Georgiana, eternele modele despre care ni se spunea “uita-te la ei si fa si tu la fel”, de parca tu, inapt cum te aflai si, pe deasupra, speriat de amenintarea notei proaste, ai fi putut intelege ceva din saritura de pantera a Georgianei ori din fantastica rezistenta a lui Luis. Nu stiam atunci ca si corpul are inteligenta lui, oferita in grade diferite, desi stiam ca la engleza si la mate Luis si Georgiana veneau ei la tine sa le-arati cum se face, iar tu nu intelegeai ce li se pare asa de greu ceva care tie-ti iesea natural.

Oricum, nu despre asta era vorba, ci despre Madrid.

Sau mai degraba despre Madrid va fi vorba maine, fiindca pe el inca n-am apucat sa-l revad inca.

 Cuenca

*

Apus de soare dupa crestele Bucegilor

Mi-a placut casa lui George Enescu din Sinaia. Vila Luminis ii zice si costa intrarea doar 2,5 lei. Pentru copii a fost gratis.

Mi-a placut salonul de muzica, cu pianul si arcada din mijloc. Mi-a placut scara melcata care urca spre foisor. Mi-a placut asezarea casei, intre padure si rau, desi probabil prin vale nu treceau atatea trenuri cand a fost ridicata cate trec acum. Mi-a placut camaruta lui Enescu: un pat, un cufar cu partituri, un sifonier, un scaun, o oglinda. Totul foarte simplu si totodata foarte placut asezat si primitor. Genul de casa din care n-ai mai vrea sa pleci, o casa cu duh bun cum se zice.

M-am gandit, prin contrast, la multe case in care-am fost, recent ridicate de proprietari care-au muncit pe branci ani de zile ca sa-si poata dura cu propriile maini o locuinta “pe pamant” atat de la moda in zilele noastre, la aceste case noi care seamana intre ele ca doua picaturi de gresiefaiantasitermopan. Centrul lor s-a mutat acum din odaia cu pian si ferestre mari catre gradina cu leagan si gratar, trecand prin sufrageria cu plasma si canapele de piele. Am devenit uniformi si monotoni cumva, locuind in case cu peretii drepti si colturi ascutite, cu bucatarii americane si dormitoare violet ori verzi. Sau poate ca asociez duhul bun cu simplitatea si formele rotunjite ale colturilor si pervazurilor.

Mi-ar placea sa am mai des astfel de vacante in care sa ma bucur de lumina, de florile pomilor, de gainile din ulita si de vreun cantec vechi auzit la radio in vreme ce soarele coboara dupa Crucea de pe Caraiman si eu imi recit in gand “Dupa intaia culme, la picioarele stancii de cremene, sageata azvarlita in soare gaseste intrarea. Coboara si urca la fel, apoi drept duce. Si se va feri de primejdii la fiece poarta.”

I exist as I am, that is enough

1 Corinteni 13

1. Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor.

2. Si chiar daca as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic.

3. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic.

4. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,

5. nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,

6. nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,

7. acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.

8. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit.

9. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte;

10. dar, cand va veni ce este desavarsit, acest “in parte” se va sfarsi.

11. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc.

12. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin.

13. Acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Carte si mall

Azi am vizitat targul de carte din mallul AFI, unde am vazut pentru prima oara carti despre afaceri “de criza”, gen cum sa-ti construiesti ferma de melci, sa cresti ciuperci pelurotus, cum sa-ti deschizi o covrigarie, cum sa deschizi o saormerie etc. Apoi am vazut un DVD cu sfaturi pentru directorii de scoala, iar recomandarea de pe coperta era ceva de genul “expertii in deschiderea unei saormerii se lanseaza acum in domeniul educatiei!”

Mda.

In afara de idei de business pentru saormerii, la targ am gasit tipicele carti pe care le gasesti la orice targ, la 5, 10, 15, 25 si 45 de lei, editura Nemira cu un stand mare, la fel Poliromul si altele cu standuri mai mici; carti de copii si manuale de drept.

Targul e deschis in aceasta noapte toata noaptea, o sa cante si niste trupe al caror nume nu mi-l amintesc.

Si em demanau lo greu turment que pas

Azi mi-am inchipuit ca voi ramane asa pentru urmatorii 60 de ani, sau cati mai am de trait pana la adanci batranete.

Profa, singura, locuind in chirie in Bucuresti, ascultand Raimon si scriind pe blog.

Pana ajung eu la nouazeci de ani, desigur, se va fi banalizat scrisul pe blog de catre pensionare.

Picioarele doamnei de la Posta

Azi am vazut pentru prima data in 32 de ani picioarele doamnei de la oficiul postal din cartierul meu. O cunosc pe doamna de cand ma stiu si mereu am vazut-o asezata, scriind la masina ori taraind la un telex antic. Din cand in cand striga la noi, mai ales prin 94-95, cand mergeam in card sa ne luam alocatiile, “mai taceti din gura, nu vedeti ca numar?” Prin 2001 l-a apostrofat pe amicul nostru Mihaescu: “si mai taci, copile, ca mi-ai facut capul calendar!” “La ce luna ati ajuns?” s-a interesant, impertinent, copilul. Apoi, doct, s-a intors catre Jose sa-i traduca: ” She says I made her head a calendary.” “What?!” Timbre la doamna nu s-au putut cumpara niciodata; doar la colega. Insa am pus de la ea cateva scrisori pentru Jose in plicuri cu bule si cred ca vreodata am platit si facturi acolo.

Azi doamna de la posta mergea pe strada, in pantaloni maro si cizme colorate de cauciuc. Si atunci mi-am dat seama ca era ceva ciudat la ea: avea picioare.

people don’t change, everybody lies si alte citate din seriale

gasesc uneori autorii de seriale niste vorbe memorabile care ti se lipesc in memorie si ajung sa devina un fel de axiome dupa care sa-ti conduci viata.

people don’t change e una din ele si provine din grey’s anatomy.

everybody lies e motto-ul lui doctor house.

georgiana mi-a zis azi povestea cetatii imprejmuite de ziduri si pazite de strajeri aprigi, la a carei poarta bate un drumet. strajerul ii deschide, dar drumetul, care voia sa intre in cetate, intreaba inainte sa intre:

- auzi, cum sunt oamenii in cetatea asta?

istet, strajerul raspunde tot cu o intrebare:

- dar acolo de unde vii tu, cum sunt oamenii?

- ah, nu ma mai intreba! rai, negri la suflet, se mananca intre ei, vicleni, nu poti avea incredere in nimeni…

- la fel sunt si aici.

dezamagit, drumetul pleaca mai departe, dar la scurta vreme apare un altul, care si el vrea sa intre, si el intreaba ce fel de oameni locuiesc in cetate si lui i se pune, ca raspuns, aceeasi intrebare:

- cum sunt oamenii de unde vii tu?

- painea lui Dumnezeu, buni, atenti unii cu altii, milosi, sufletisti, intelepti si cu simtul umorului!

- tot asa sunt si aici!

Si, fericit, omul intra in cetate.

cineva care statea pe margine intreaba pe strajer:

- cum pot fi oamenii din aceasta cetate si buni si rai in acelasi timp?

- ei nu sunt nici buni nici rai, a raspuns strajerul, doar noi ii vedem astfel si de felul cum ii vedem depinde traiul nostru printre ei.

** in varianta pe care mi-a povestit-o diva, strajerul il respinge pe primul drumet si-l accepta doar pe cel care credea ca oamenii sunt buni si generosi. facea un fel de selectie :)

povestea se leaga si cu ce vorbeam aseara cu ina despre intalniri romantice dezamagitoare, cu oameni care iti povestesc la nesfarsit cum toata lumea le sta impotriva, iar viata ii nedreptateste.

azi ne intrebam daca oamenii se schimba, apropo de grey’s anatomy si axioma lansata de ei. eu sustineam ca da, se schimba, stiu cazuri, stiu exemple. dar ce se schimba? comportamentul, gandurile, simtamintele, caracterul, personalitatea, mintea sau inima? aparenta sau esenta? eu cred ca sunt legate toate lucrurile astea si ca o schimbare la nivelul comportamentelor (invat-dezvat, cresterea tolerantei la frustrare, exprimarea emotiilor etc.) antreneaza schimbari la toate celelalte niveluri. crestem, suntem in viata ca sa crestem. cum sa afirmi ca oamenii nu se schimba? insa, e drept, se schimba imperceptibil si numai din proprie dorinta si vointa.

*

a aparut un nou numar din revista Books, cuprinsul e aici.

Magnolii

La sfarsitul secolului XVII traia la Montpellier un botanist pe nume Pierre Magnol, de la care ne-a ramas prima clasificare a plantelor in familii, genuri si specii. Prima magnolie numita astfel a fost un copac din Martinica, descris de botanistul si misionarul  Charles Plumier, in lucrarea sa Nova plantarum americanarum genera. Se spune despre magnolii ca sunt o specie atat de veche, incat ar fi aparut pe pamant inainte sa existe albine, de aceea floarea lor are petale groase, adaptate la polenizarea prin intermediul altor insecte, in special gandacei.

Magnoliile provin din America de Nord si Asia, dar s-au aclimatizat mai peste tot. Totusi, Sudul Statelor Unite este si azi considerat o patrie a magnoliilor, iar statul Mississippi se numeste si “the magnolia state”. In lume exista 210 specii de magnolie diferite.

In Bucuresti, magnoliile infloresc pentru scurta vreme, primavara, iar acum este sezonul lor. Cunosc curti cu magnolii pe bulevardul Dacia si strada Polona, dar si pe Popa Nan, in zona Dristorului, pe Matei Voievod, in Pipera si in Cotroceni. O magnolie imensa cu flori multe si foarte frumoasa poate fi vazuta pe strada Jean Louis Calderon, in curtea Ambasadei Ungariei.

Pentru ca infloresc foarte putina vreme si au o floare atat de frumoasa; pentru ca nu le vad in restul anului si trec pe langa ele asa cum trec pe langa toti pomii, oarba la frumusetea ori chiar la soiul lor [desi acum deosebesc platanii de mesteceni!]; pentru ca mi se par exotice si diferite si din “tarile calde”, ma bucur ca exista magnolii :)

- Si cand nu sunt inflorite ce fac?
- Ce sa faca?! Ce fac toti copacii…
- Dorm…
- Traiesc.

te cambiaría por cualquiera

Taximetristul care m-a dus intr-o zi acasa mi-a spus ca el nu suporta sa primeasca ordine de la clienti. Mi-a impartasit totodata si informatia confidentiala ca pe Regina Elisabeta si pe recent-inchisul-complet bulevard Dacia au voie sa circule in voie taxiurile si multe drumuri s-ar putea scurta pe aceste artere mereu pustii, “dar nu le spun asta la toti clientii, ca pe unii nu vreau sa-i duc pe unde vor ei!”.

Exista anumite ore din zi cand cererea de taxiuri e mare si pentru sofer e important sa aiba acces la cat mai multi clienti, de aceea ia curse lungi sau scurte si se strecoara ca un sarpe pe scurtaturi ca sa duca rapid clientul si sa ia alta comanda. “Dar in ziua aia am avut un domn foarte autoritar si-am preferat sa stau cu el in aglomeratie si sa pierd ora aia, decat sa-l duc pe unde voia el. Eu nu sunt soferul lui, nici servitorul nimanui.”

In vreme ce sunt de acord cu acest domn (cu care am avut o conversatie interesanta, din care am aflat inclusiv despre celebrul “acord global” de care uitasem de douazeci de ani) ca tonul face muzica si ca un job in domeniul serviciilor nu te transforma in servitorul nimanui, am totusi senzatia ca greseste sau ca se pacaleste singur atunci cand reactioneaza violent la “ordinul” clientului prin a face tocmai invers.

Eu seman cu acest sofer de taxi pe care-l judec aici. Nu imi place sa primesc ordine de la nimeni, desi ador sa servesc din dragoste. Problema este, sigur, una de respect. Atunci cand latri ordine si te astepti sa ti se indeplineasca nu respecti omul din fata ta, libertatea lui.  Uiti ca fiecare om are o inima. Dar acelasi lucru se intampla si atunci cand raspunzi cu aceeasi moneda si totul se transforma intr-o noua interactiune cauzatoare de frustrare, ori posibil chiar intr-un conflict. De ce sa nu discuti? De ce sa nu gasesti o solutie? De ce sa nu folosesti limbajul articulat pentru a-i comunica interlocutorului autoritar ca tonul sau te deranjeaza?

Fiecare om are o inima. Saptamana asta a trebuit sa-mi repet aceasta mantra de multe ori.

Fiecare om are o inima si pentru diferite motive si-o ascunde asa de bine, incat ajunge sa uite el insusi unde-a pus-o “bine”. Numai copiii umbla cu inimile la vedere.

Nu stiu unde vreau sa ajung cu textul asta. La suferinta pe care o cauzam celor din jur fara sa ne dam seama. La vorba elevei mele Edith, “the child eats, and eats, and eats, but at some point he will throw up.” La cat de usor e sa fii rece, indiferent, taios, punand nervii proprii deasupra nervilor celorlalti si cat de greu greu greu e sa fii calm, bland, intelegator, orientat spre solutie, nu spre conflict. Sa deosebesti lucrurile mici de cele mari.

Mariza are un cantec care-mi place si acest cantec zice:

Há palavras que nos beijam
Como se tivessem boca

Exista vorbe care ne saruta

De parc-ar avea buze

Putem sa transformam competitia in colaborare, conflictul in solutie si vorbele in sarutari. Dar vrem, sau e in firea noastra sa cautam samanta de scandal?

Nu stiu. Voi ce credeti?

I wish I never had to

Asa scrie pe calendarul meu la ziua de azi. Completati propozitia: I wish I never had to ________.

Eu am completat.

I wish I never had to choose.

Voi?

la semnalul urmator va fi ora

azi cand am urcat somnoroasa in metrou la ora 7:16 am gasit vagonul plin de tiganci cu fuste multe si saci de rafie cat ele de inalti. vorbeau tare si din vorba lor am inteles ca merg la obor. gardianul le invata sa nu mai urce si sa coboare pasarela de la victoriei, ca acum se poate cobori direct pe scarile rulante proaspat inaugurate.

- hai, asezati sacii, a strigat una dintre ele si sase saci s-au aliniat in fata usii in tunelul dintre piata romana si victoriei

- aoleu, pai nu mai coboara nimeni pe aici, fa, am blocat toata usa, a strigat alta femeie, iar prima, cea cu sacii i-a raspuns razand:

- lasa, fa, ca coboara stevia si spanacul!

la asta m-a pufnit si pe mine rasul cu ochii la ele si am ras asa toate trei si mi s-a facut pofta de stevie si de spanac.

 

convento do carmo

ne-am urcat cu liftul lui gustave eiffel pana la etaj

acolo era o manastire in paragina, intr-o piata cu pomi mov in care mirosea a pipi si lumea iesise la terasa

nu mai stiu ce luna era, anul cred ca a fost 2007, orasul era lisabona

azi am revazut intr-un desen convento do carmo si mi-am amintit tot, raul de inaltime si mirosul de urina si florile mov si vitrina cu pantofi si linia de tramavai

pare din alta viata

foto sursa

 

 

book now

ei, si uite asa ma uit de doojde minute la un buton pe care scrie book now si nu am apasat inca, unu – pentru ca habar n-am cati bani mai am pe card (daca mai am ceva) si doi – pentru ca ma intreb daca vreau sa plec, cat vreau sa stau, sunt sigura-sigura, ce sa caut eu acolo, dar de ce sa nu ma duc, totusi si tot asa.

asa am stat si acum doi ani si acum patru si de fiecare data cand a trebuit sa apas book now pe site-ul easyjet ca sa ma duc la madrid.

oferta lui jose e foarte incurajatoare: tu vino, ca mergem noi la salamanca sau oriunde. mai ales oriunde m-as duce oricand. mai exista si optiunea sa mergem cu bicicletele prin parcul cu teleferic, cum s-o numi el.

dar pana la urma la madrid e bosque de los ausentes, e fnac, sunt cedrii din fata palatului regal, e un parc cu leagane unde iti da voie sa te dai si daca ai peste 13 ani – merita sa apas book now, macar sa vad daca mai am vreun ban pe card!

 

destrangis

hay un agujero negro

en el cielo de tu boca

déjame meterme dentro

pa que no te sientas sola