Apus de soare dupa crestele Bucegilor

Mi-a placut casa lui George Enescu din Sinaia. Vila Luminis ii zice si costa intrarea doar 2,5 lei. Pentru copii a fost gratis.

Mi-a placut salonul de muzica, cu pianul si arcada din mijloc. Mi-a placut scara melcata care urca spre foisor. Mi-a placut asezarea casei, intre padure si rau, desi probabil prin vale nu treceau atatea trenuri cand a fost ridicata cate trec acum. Mi-a placut camaruta lui Enescu: un pat, un cufar cu partituri, un sifonier, un scaun, o oglinda. Totul foarte simplu si totodata foarte placut asezat si primitor. Genul de casa din care n-ai mai vrea sa pleci, o casa cu duh bun cum se zice.

M-am gandit, prin contrast, la multe case in care-am fost, recent ridicate de proprietari care-au muncit pe branci ani de zile ca sa-si poata dura cu propriile maini o locuinta “pe pamant” atat de la moda in zilele noastre, la aceste case noi care seamana intre ele ca doua picaturi de gresiefaiantasitermopan. Centrul lor s-a mutat acum din odaia cu pian si ferestre mari catre gradina cu leagan si gratar, trecand prin sufrageria cu plasma si canapele de piele. Am devenit uniformi si monotoni cumva, locuind in case cu peretii drepti si colturi ascutite, cu bucatarii americane si dormitoare violet ori verzi. Sau poate ca asociez duhul bun cu simplitatea si formele rotunjite ale colturilor si pervazurilor.

Mi-ar placea sa am mai des astfel de vacante in care sa ma bucur de lumina, de florile pomilor, de gainile din ulita si de vreun cantec vechi auzit la radio in vreme ce soarele coboara dupa Crucea de pe Caraiman si eu imi recit in gand “Dupa intaia culme, la picioarele stancii de cremene, sageata azvarlita in soare gaseste intrarea. Coboara si urca la fel, apoi drept duce. Si se va feri de primejdii la fiece poarta.”