As fi vrut sa merg la film

As fi vrut sa vad “Dancing Dreams,” desi pana acum n-am auzit de Pina Bausch si nu stiu daca filmul merita vazut. Insa ma intereseaza dansul, contactul asta cu corpul pe care eu nu-l am si despre care incerc de la o vreme sa invat cate ceva.

La cinema Studio am deranjat-o pe doamna de la bilete punand-o sa-mi vand bilet cu o ora inainte de inceperea filmului, ba mai si incercand sa platesc cu 50 lei, la care dumneaei nu avea rest. Noroc ca aveam eu marunt.

La ora 5:30 am ajuns sa intru la film, dar am fost avertizata ca filmul nu incepe decat daca in sala sunt minim 5 spectatori. Cand sa ne facem patru, cele doua doamne care cumparasera deja bilet si incercau sa intre in sala au cerut banii inapoi, scandalizate de pretentia absurda: “auzi, cinci! pai ce conteaza ca pui filmul pentru unul sau pentru cinci?” “lasati, ca ploua si o sa intre lumea la film,” ne incuraja o alta doamna, care fusese prima acolo si vedea cu tristete cum sansele de a vedea filmul scad vertiginos.

Pana la urma doamna optimista si cu mine am plecat cu coada intre picioare, caci la 6 fara un sfert casiera ne-a chemat sa ne dea banii inapoi.

poezia zilei de azi

in cele din urma m-am oprit la cantecul asta
Raimon mi l-a cantat pe repeat in drum spre Snagov
l-a cantat in fata statuii aviatorilor, la arcul de triumf si pe DN
pe la fantana miorita l-am cantat si eu cu el
la intoarcere il lalaiam amandoi cu patos
dintre toate cantecele de pe noul cd merge cel mai bine cu vocea lui

“intr-o zi am auzit la radio un tip care canta prost,
am crezut ca e vreo emisiune de parodie, dar era Raimon al tau”

dupa-amiaza vesela de mai
cu biclele pe drum accidentat
ne sareau brotaci in cale

n-am in mine nici un atom de om de stiinta
nu observ culoarea frunzelor, soiul copacilor, inductia electromagnetica
totul este pentru ca este si va continua sa fie
iar cand nu va mai fi imi va lipsi, pentru ca ma atasez de tot ce ma-nconjoara

au crescut copiii, s-au nascut altii noi
e mai frumoasa lumea cu ei

dupa-amiaza vesela de mai
oameni frumosi croind planuri frumoase
partener de drum mi-a fost Raimon
lumina mi-a fost si dupa apusul soarelui.

Bookfest

Am fost si la Bookfest, desigur. Am remarcat ca standurile pastreaza acelasi aranjament de doi ani incoace, incat si cu ochii inchisi le gasesti. Doar ca nu prea ai ce cauta acolo – tot de doi ani de zile ofera aceleasi carti, la preturi variind intre 9 si 15 lei [cartile care anul trecut erau 9 lei, acu erau 15. habar n-am de ce; le-a crescut cota]. La Humanitas a aparut un nou volum din jurnalul lui Cartarescu. Si, probabil, mai urmeaza si altele, fiindca Mircea e-n viata, e tanar si tine – probabil – jurnal in continuare. Nu mai bine-si face el blog si de banii aia Humanitasul sa publice si alti autori? In fine.

Tot la Humanitas, Patapievici si Liiiceanu lansau o carte despre Cioran, iar Neagu Djuvara dadea autografe.

Cartile erau infiorator de scumpe (40-50 lei).

Tara invitata e Ungaria, motiv pentru care de la targ se poate cumpara Unicum si vin de Tokai. Alte standuri exotice: ceainaria serendipity, radio vocea sperantei, ghiozdanele jansport.

Oferte: maculatura la kilogram si editura Univers, care nu stiam ca mai exista.

Cred ca m-am vindecat de achizitia compulsiva de carti.

 

abbb

folosesc mai des adresa personala decat cea de la scoala, chiar si pentru a trimite mailuri legate de scoala.

pe adresa personala am o semnatura cu link la blog.

pe adresa de la scoala am o semnatura cu numele si functia.

cand trimit mailuri de serviciu, ma straduiesc sa sterg linkul la blog, dar uneori uit.

acum am uitat si mi-e ciuda.

Cea mai buna saorma din Bucuresti

Il asteapta sa iasa de la metrou si de data asta apare la timp. Casca de-i trosnesc falcile. De la o vreme e mereu obosit si somnoros; il chinuie la serviciu peste masura, desi zice ca nu sunt mai aglomerati decat in alte perioade. O prinde de mana, distrat, si pornesc spre casa. Trecand prin statia autobuzului 301, ea remarca un copil vagabond aproape dezbracat, care se joaca fericit cu ecranul touch screen incastrat in peretii statiei. Apasa pe toate butoanele si tipa de placere atunci cand imaginea se schimba.

Pe drumul spre casa abia daca schimba doua vorbe. El nu spune nimic, iar ei nu-i vine nimic in cap. Uneori se sperie si ea de incapacitatea asta a ei de a lega doua cuvinte cu un om pe care-l cunoaste de opt ani. Un dialog e ca un dans. Vorbele se leaga numai daca amandoi fac pasii corespunzatori. Altfel fiecare cuvant cade in gol sau poate ricoseaza, se intoarce inapoi la ea ca o ghiulea si-i suna strain si altfel. Ce faci? Cum a fost ziua de azi? Mergem undeva sa mancam? Uite ce frumos a inflorit liliacul.

Aproape de casa e o saormerie. Ca intotdeauna, e atrasa de mirosul de carne si condimente si simte cum stomacul ii face un salt. Mereu isi spune ca va veni intr-o zi acolo sa-si comande cea mai mare saorma sandvis din meniu, aceea “cu de toate”, dar nu ajunge niciodata. Decat cu el, cand il asteapta sa vina de la serviciu, dar cu el e un chin, pentru ca a citit de curand undeva ca saorma prezinta o combinatie de ingrediente toxice pentru ficat si de atunci nici pe ea n-o mai lasa sa manance.

- Iar ai inceput sa adulmeci mirosul de hepatita? o ia el peste picior. Gandeste-te numai in ce conditii frig astia carnea, uite cum iti ia cu mana ceapa si castravetii, bleah. Si manusa aia mai bine n-ar mai tine-o. Cu ea sterge tejgheaua si tot cu ea imi face mie senvisul. Ce sa zic, igiena de te baga in spital. Vrei sa-ti iei una? Daca vrei, ia-ti. Eu nu pot sa-ti interzic.

Nu-i vine sa creada ce aude. E momentul sa zica da.

- Da, hai ca-mi iau, ca nu mai pot de pofta. Tu nu vrei?

- Scarbosenie din asta? Nu cred. Vreau sa mor sanatos. Ia-mi o apa.

Apa ii lasa ei gura cand se vede cu monstrul in brate. E un monstru de sandvis. Ca intotdeauna ochii au fost mai mari decat gura si saorma cu de toate abureste punguta in care e grijuliu infasurata. Ar vrea sa muste mai repede, sa ajunga la miezul de carne (vita si pui, va rog), cartofi, castraveciori si sos de usturoi, dar intai trebuie sa treci de marginea lipiei. Si ce bine miroase!

- Hai, doar nu vrei acum s-o mananci in strada, sa curga zoaiele pe tine? o admonesteaza el inveselit de pofta cu care o vede muscand din lipie. Hai sa stam aici la masa. Imi iau si eu o placinta de-aia.

Mananca impreuna, iar ea se simte binebinebine. Placinta arata excelent, saorma e perfecta. A ajuns deja la miez, mmm. Oare sa-i ceara sa guste o gurita din placinta lui? A, care placinta, ca a si terminat-o. Haplea mai e!

- Auzi, e buna saorma aia?

- Mmmhmmm, mormaie ea cu gura plina.

- Ia, da si mie sa gust.

- Mhmmmm?! il privestea ea, scandalizata. Se sterge cu servetelul. Pai nu e esenta de hepatita? Vrei sa te imbolnavesti? il necajeste.

- Ce mi-e placinta aia, ce mi-e saorma, tot un drac. Din ceva trebuie sa murim. Miroase bine. Da-mi sa musc.

- Lasa-ma, ca doua guri mai iau si-ti dau tie restul.

- Da’ ce te doare sa-mi dai acum? Oricum ai gura plina. Sau vrei sa musti si de rezerva, sa-ti bagi printr-o masea, hahaha, rade el cam tare, dar cu pofta.

- Imediat, uite, mestec si mai iau o gura [mmm, ce buna eeee!], stai…

Dar el s-a ridicat si si-a infipt deja dintii in sulul carnos de lipie, pe care ea il tine in mana ca pe un microfon. Cand ii vede mustata mustind de zeama si limba iesind sa stearga ultimele resturi de cartof de pe buze, intelege ca i-a trecut pofta de saorma. Ca nu mai poate sa ia nici o muscatura fara sa aiba in fata ochilor o gura cu dinti lungi si neregulati umbrita de-o mustata in care atarna firimituri de placinta umede.

- Ia-o.

- Mersi, nu voiam decat o muscatura.

- Ia-o, te rog. Eu nu mai pot.

- Esti sigura?

- Foarte, incearca ea sa zambeasca.

- Poftim, bine ca dai banii si pe urma arunci jumate. Da-o-ncoa!

Si cea mai buna saorma din Bucuresti se mistuie cat ai clipi sub mustata cafenie.

foarte moeciu

in acest weekend in care am stat departe de tehnologie, atat wordpress cat si gmail si-au schimbat aspectul pe ici pe colo, suficient cat sa mi se para nesuferite si sa trebuiasca iarasi sa ma obisnuiesc cu butoanele si marcajele lor. le transmit pe aceasta cale programatorilor din lumea-ntreaga vorbitori de limba romana ca utilizatorii vor ca totul sa ramana la fel! if it ain’t broken, don’t upgrade it.

weekendul fara tehnologie m-a purtat prin cateva din locurile mele preferate din frumoasa noastra patrie: busteni, brasov si tara fagarasului, chiar la poalele muntilor inzapeziti cu acelasi nume, unde-am descoperit satul Dragus. din Dragus se trage un tanar american, sosit pe-aici cu alte treburi, dar curios totusi sa ajunga in satul natal al strabunicilor lui. l-am insotit si-a fost o experienta deosebita, caci localnicii ne-au intampinat cu mare bunavointa si prietenie, legaturile de rudenie s-au calculat si desfacut pana la 1850 si americanul meu cu nume de roman a aflat ca are-n sat nenumarati veri si verisoare de toate gradele! ba chiar am primit cadou si monografia satului, scrisa – te mai miri – de un var indepartat de-al lui. am citit-o si-am aflat cu amuzament, dar si cu uimire, ca majoritatea locuitorilor din Dragus se trag din doi stramosi indepartati, doua ramuri ale unui arbore genealogic care se ramifica nesfarsit: Disea Jicului (Dise a Jicului, unde Dise e forma locala a numelui Dionisie) si Mama Gartina, sau Agritina, fiecare dintre ei infatisat in monografie cu poza si inconjurat de un numar mare de descendenti.

m-a uimit felul in care oamenii locului isi cunosc radacinile si neamul pana departe, in zorii revolutiei de la 1848. mi s-a parut interesant numarul limitat de nume de familie din sat (satul are 500 de case, dar doar vreo 6-7 familii/neamuri mari, restul fiind fii si veri cu acelasi nume) si sentimentul de comunitate foarte puternic. faptul ca dau copiilor aceleasi prenume de doua sute de ani, totusi, nu e in masura sa te ajute sa deslusesti care dintre Sofii a fost bunica ta si care Viorel/Dionisie bunicul :) nici faptul ca la 1900 din Dragus au plecat in America circa 200 de familii nu ne-a fost de ajutor. lamurita-nelamurita obarsia americanului, a fost totusi impresionant sa asistam la depanarea amintirilor de acum o suta de ani, la povestile care se amplificau pe masura ce noi femei (“tishe” li se spune in partea locului) si barbati se adaugau grupului nostru, bunicile ieseau la porti si nevestele (sau “boresele”) te trimiteau de la o casa la alta, “ca acolo sta unu’ care sigur stie, are si poze.”

o experienta geniala; n-o s-o uit prea curand.

tot weekendul asta am citit in fine o carte de care Larisa imi vorbea acum trei ani: “A Thousand Splendid Suns”, care mi-a placut foarte mult.

Balcic – Varna – Comana

Primaria sectorului 2 ofera bucurestenilor cu domiciliul in sector acces la programul “Calatorii legendare”. Traseele din Romania (Curtea de Arges, Targoviste) costa 40 lei/ persoana, iar excursia in Bulgaria (Balcic-Varna) costa 150 lei (sau pe acolo). Mama a aflat de program, mie mi-a suras ideea si iata-ne sambata la 5 dimineata gata sa ne imbarcam in autocarul nr 5 cu destinatia Balcic.

A fost o excursie placuta, foarte bine organizata (cinci autocare cu cate doi ghizi, un politist comunitar insotitor, s-a circulat in coloana si toate orele anuntate au fost respectate), cu multe surprize placute gen cadouri pentru Constantini si Elene (eram in statiunea cu acelasi nume de langa Varna), suveniruri din fiecare loc pe unde treceam, acces direct la dom Primar pentru orice petitii, plangeri sau felicitari, masa festiva, program de muzica de toate genurile, dans si plimbari pe malul marii.

Mi-a placut la Balcic, la castelul Reginei Maria: acum am doua gradini preferate, Powerscourt si gradina de la Balcic.

La intoarcere am ajuns si la manastirea Comana, construita de Vlad Tepes, undeva pe langa Calugareni.

Dl. Ontanu si staff-ul lui au facut o treaba foarte buna cu aceasta excursie, iar mie mi-a prins tare bine aceasta iesire doar cu mamanul meu drag.

Balcic

13 mai care nu e 13 octombrie

Confuzie, agitatie, dezordine si teama. Maine la 4 jumate ma trezesc, mai sunt 4 ore. Cel mai rau ma supar ca am uitat de declaratia de venit si duminica e in 15. Cel mai mult ma bucur ca am mers la opera si mi-a placut “Evgheni Oneghin” si mi-a placut montarea, iar limba rusa n-am ce-i face, mereu ma intoarce la copilarie, cand in casa pluteau foi de rusa si carti in rusa si papusi rusoaice cu panglici in par, fiindca mama era profa de rusa.

Azi a fost 13 mai, deci nu e de mirare ca am scris octombrie pe tabla, adica October.

Sa dorm. Somnul repara. Somnul separa. Cine mai stie?

si em demanau lo greu turment que pas

- La 6 jumate ne vedem la metrou, da? Dar sa fii acolo, nu ma face sa te astept.

- La 6 jumate sunt acolo.

Vocea care nu vrea sa fie facuta sa astepte ii apartine lui. Vocea care promite sa fie punctuala e a ei. El lucreaza, ea nu, prilej de permanente intepaturi din partea lui; oricum n-ai altceva de facut toata ziua a devenit deja un leitmotiv. Rabdatoare, sau poate resemnata, ea lasa sa treaca aceste vorbe ca si cand nu s-ar fi spus niciodata, desi se spun – si-nca des – si spera ca asa cum se spun se si duc, ca nu ramane nimic in urma lor, nicio durere, niciun resentiment.

La ora 6 si douazecisicinci coboara treptele metroului si binecuvanteaza scarile rulante care-i alina pentru o clipa durerea de picioare. Nu s-a oprit de-azi de dimineata; a batut orasul in lat si-n lung, mai cu autobuzul, dar mai mult la pas si-si simte talpile umflate si dureroase, spatele o inteapa, iar intr-un colt al mintii ei se tese deja imaginea unui fotoliu confortabil, asezata alaturi de el in fata unei cafele aburinde, mmm.

Statia de metrou n-a fost prevazuta cu bancute pentru cei ce asteapta; nu sunt nici macar trepte pe care sa-si aseze fundul pentru a muta in alta parte greutatea de pe picioare. E bine, totusi, ca nu trebuie sa taxezi un bilet doar ca sa intri sa astepti pe cineva. In fata turnichetelor se inalta doua randuri de scari rulante care urca. La capatul lor e o balustrada, ca un balcon. Acolo asteapta ea, in balcon, rezemata de balustrada incomoda de inox. Tocmai a sosit un tren. Statia se umple de oameni si e 6 jumate fix. Uite-l! Zambeste: e punctual. Sau nu e el?

Barbatul cu servieta cafenie cu siguranta nu era el; cand a urcat pe scara rulanta ei i s-a facut rusine ca l-a putut confunda chiar asa grav. Asa de putin il cunoaste incat i-e greu sa-l recunoasca? Mai ales ca el are o geaca bleumarin, nu sacou. Si uite-l! Ah, nu e el. Ce prostie, cum de-l tot confunda? Oare si el pateste la fel? Iesind de la metrou se uita dupa ea si i se pare ca o recunoaste, apoi observa ca s-a inselat? Ce-i face pe oameni sa semene de la departare asa de bine? Parul, barba, ochelarii, mersul specific pot fi inselatoare. Cat de des nu se deghizeaza spionii din filme folosind exact aceste elemente exterioare pe care oricine le remarca si de care asa de usor se poate scapa. Ce-l face pe el sa fie el? Poate o anumita expresie mirata a fetei, care nu-l paraseste niciodata. Poate felul in care isi tine umerii, sau cum isi misca mainile cand merge. Uite-l! Nu, nu e el.

Si timpul trece, ea se rezema cand pe un picior cand pe altul, scoate telefonul, priveste: niciun mesaj, niciun apel. O sa vina. Oricum n-a intarziat decat 10 minute si-apoi cine stie daca n-o fi pierdut metroul. In fond, el lucreaza. E posibil sa-l fi retinut la serviciu peste program. Pentru o clipa ii trece prin cap sa-i scrie un mesaj, sa-l astepte in primul local cu fotolii si cafea care-i va iesi in cale, dar ce treaba-i asta? A avut toata ziua sa bea cafele si sa se plimbe, acum e timpul lui, seara e a lui, el lucreaza si atata poate si ea sa faca pentru el. Sa se mute de pe un picior pe altul, sa scaneze calatorii care urca pe scara rulanta si sa astepte.

Zicem “timpul trece”, dar ce trece de fapt? Au trecut anii si-am ajuns maicuta batrana cu dintii de lana. De ce varsta se masoara in ani? Incearca sa-si imagineze cum va arata ca bunica, dar pentru asta ar trebui sa fie mai intai mama. De ce se schimba fiintele si lucrurile sub efectul trecerii timpului? Probabil exista o explicatie stiintifica foarte simpla pe care el ar sti cu siguranta sa i-o dea. Dar nu explicatia stiintifica simpla o intereseaza pe ea acum, ci altceva. Asteptarea. Timpul care trece intr-un singur sens. Timpul care o strabate in vreme ce ea sta pe loc si se dezintegreaza. Daca nu mai vine? Dar asta e o prostie, pentru ca n-a intarziat decat un sfert de ora si un sfert de ora e o nimica toata. Acum e mai mult ca sigura ca a fost retinut la serviciu. Nu mult, fiindca i-ar fi scris un mesaj. Cinci minute peste program, poate. Tu, ala care se pregateste sa stranga, ia vino la mine in birou. Si-acum probabil alearga spre ea, schimband doua metrouri, cale de 45 de minute.

Un nou val de calatori isi face aparitia din spatele turnichetelor. Si daca acum pe scara ar urca altcineva, o faptura din alt timp si loc, cineva care – dupa toate probabilitatile, calculele si semnele – nu are ce sa caute acolo? Daca s-ar amesteca printre oamenii de pe scara rulanta, daca, urcand, ar privi-o in ochi parca spunand “Da, sunt chiar eu si sunt aici. Nu e posibil, dar s-a intamplat.”, daca ar ajunge sus, daca? S-au vazut si miracole mai mari, conchide ea. Si-apoi, s-ar bucura de revedere.

Cum el nu apare nici de data asta, au trecut deja douazeci si cinci de minute iar ea aproape ca nu-si mai simte picioarele, decide sa caute totusi cafeneaua cu fotolii moi si sa-i trimita mesaj sa vina acolo. Tocmai atunci aude o voce, se intoarce si de data asta e chiar el, cu figura mirata, mersul inconfundabil, mainile care-i atarna greu de-o parte si de alta a corpului. Cara o geanta de laptop cu care sigur n-a plecat de acasa dimineata.

- Buna! zice ea zambind usurata.

- Hai, ca ne grabim, zice el apucand-o de umar. Trebuie sa-mi cumpar un incarcator de laptop nou si deja uite si tu cat e ceasul. Hai, fuga, ce-ai incremenit aici?

- Auzi, ce-ai zice daca mergi doar tu si eu te astept intr-o cafenea pe-aproape? Ma cam dor picioarele.

- Stii ceva, nu faci nimic toata ziua. Eu sunt mort de oboseala. Atata poti face si tu pentru mine: sa ma ajuti sa-mi iau un incarcator care sa nu mi se mai arda. Ei, poftim. Si dupa ce ca azi am avut o zi de tot rahatul in vreme ce tu probabil te-ai plimbat prin librarii, acum tot tu te bosumfli. Zau daca te inteleg!

Si ea nu stie cum sa-i spuna ca cele douazeci si cinci de minute au ros in ea ceva care nu mai poate creste la loc.

The Shame (2009)

La festivalul de film european, ieri, filmele spaniole au avut intrarea gratuita. “Nu va vand bilet, ca e intrarea libera, ca asa au vrut spaniolii,” mi-a explicat zambind doamna de la casa.

Asa ca m-am dus sa vad “Rusinea”.

Pe scurt, aceeasi poveste ca pe imdb: un cuplu de madrileni cu bani si cam rasfatati au adoptat un copil de origine peruana. Pana sa ajunga in casa lor de design, pustiul a trecut prin alte trei familii si prin multe orfelinate din diferite parti ale Spaniei, a fost batut si umilit si, la varsta de 8 ani, e agitat, nervos si face pipi pe el cand isi pierde controlul. Asa ca mami si tati, confruntati cu un copil real cu probleme reale in locul pruncului suav pe care si-l imaginasera, decid sa-l returneze, deoarece produsul nu corespunde cerintelor lor. Actiunea filmului are loc intr-o singura zi, ziua cand familia e vizitata de asistenta sociala careia sotul a decis deja sa-i spuna ca nu mai vor copilul, dar si ziua cand copilul pleaca cu bona la dentist si ajunge in schimb intr-o mahala peruana din suburbii, unde bona – despre care aflam ca ii e mama, desi el nu stie – se lupta cu sine sa nu fuga cu el in lume.

Fiindca e descris ca o “drama psihologica intimista”, bineinteles ca in film se vorbeste mult, se sufera mult, nu curge apa, dar curge putin sange de la o buza sparta, doi pesti aurii sunt pe cale sa moara si toata lumea se framanta. Filmul nu e exceptional jucat, ba chiar e falsut pe alocuri si nimeni nu pare sa dubleze lacrimile alea care tot curg cu vreun simtamant real, insa povestea e frumoasa si scenariul sta in picioare fara s-o lungeasca sau s-o dramatizeze excesiv.

Un moment care mie mi-a placut mult a fost acela in care sotul si sotia, starniti de intrebarile indiscrete ale asistentei sociale, incep sa-si arunce “adevarul” despre toate lucrurile in care se minteau reciproc: nu-mi place cum gatesti, sora-ta e o nebuna, m-am saturat de mofturile tale, daca chiar vrei sa stii am facut sex cu Olga, mai stii cand ti-am zis ca am candidoza? de fapt am avut un avort spontan despre care n-am stiut cum sa-ti spun, muncesti prea mult, ma prefac doar ca te ascult cand vorbesti. A fost singurul moment cand mi s-au parut autentici si foarte spanioli.

La “Celula 211″, filmul urmator, n-am mai stat. Pacat, pentru ca cred ca era mai bun :)

Cer gri si vacute mov

Milka si Jacobs. Pachet promotional. Premii constand in vouchere de cumparaturi, ciocolata si cafea. Suna bine, nu? Si mie-mi place. Dar cel mai tare mi se pare ca am vazut pachetul in magazin si i-am dat roata o vreme, insa nu l-am cumparat. Si-acum il primesc cadou!

Cu accesoriul din pachet (brosa, esarfa sau poseta) la vedere, am sa ma plimb pe strada pana dau peste caravana Milka (traseul ei e zilnic actualizat pe facebook) si poate ma aleg cu un premiu mare, sau macar imi reinnoiesc stocul de cafea. Oricum beau Jacobs  de obicei si din obisnuinta (as bea Dallmayr, dar prea e scumpa). Intre timp am sa scriu o poveste si pe coffeechat.ro, cine stie de unde sare iepurele cu alte premii?

Imi plac premiile, iar campania Milka si Jacobs se numeste “Daruiesti si primesti”. Daruiesti o poveste si primesti cafea si ciocolata. Te plimbi pe strada cu un accesoriu mov cu verde si primesti vouchere de cumparaturi si alte minuni. E dragut, e vesel, e mov cu verde si ii fac reclama cu drag.

Daruiti, primiti si scoateti-va accesoriile Milka si Jacobs la plimbare!

S’univers és una festa

* titlu de cantec al trupei Antonia Font, de care mi-am amintit azi .

Am trecut la un milimetru de a fi strivita de un jeep negru care gonea cu o viteza dementiala pe soselele gaurite ale orasului, ieri seara. Jeepul venea pe banda lui, eu, cu Skoda mea destul de vizibila, ma pregateam sa ii tai calea cumva, fiindca voiam sa intorc. El, de la inaltime, n-a vazut semnalul meu. Eu, de pe loc, n-am calculat viteza lui. Eu am franat brusc, el m-a ocolit. Sunt in viata, vorbesc, povestesc.

Si-aici povestea ia o intorsatura. Pentru ca eu am intors, dar si el s-a intors dupa mine. Eu am oprit, el s-a oprit langa mine. Si-apoi frica, vizibila in jurul lui ca un halou oliv:

- Esti cretina! Du-te si te spanzura! Tu nu-ti dai seama ca puteam sa te fac praf? Tu nu vezi ce masina am, idioato? Te striveam, te faceam pilaf, nici dracu nu te mai reconstruia. Tu esti cretina?

- Da, i-am raspuns, da, sunt cretina. Acusi ma duc sa ma spanzur, stai sa las masina. Pai daca ma omorai tu sau daca ma spanzur, nu tot la rezultatul ala ajungem? Hai, gata, ajunge. Vezi-ti de treaba. Nu s-a intamplat nimic.

Era un baiat de vreo doojde ani, cu costum de nuntas si floare la butoniera. Imi pare rau ca l-am speriat numai daca si lui ii pare rau ca mergea ca dementul pe o strada presarata cu treceri de pietoni la tot pasul.

poze si povesti

In dreapta jos scrie: “Romani prin nastere, olteni prin gratia divina.”

un frasquito de perfume

La Madrid am mers cu bagaj de mana, asa ca m-am lovit de problema lichidelor si a cantitatii lor. Imi impachetasem grijulie un gel de dus si-un sampon maricel, apoi, uitand cu totul de ele, am inceput sa masor la mililitru parfumul micut (tamaño viaje) pe care-l insoteam cu nedespartitul meu Touch dezinfectant si cugetam daca mai incape si-o crema sau depasesc cantitatea permisa. Mult m-a chinuit problema, la crema aia tin mult si e f scumpa si nu voiam sa mi-o confiste, asa ca am decis s-o las acasa.

Cand m-am bagat in pat insa, m-a pufnit rasul: cu doi litri de sampon si gel in valiza, ma chinuiam sa masor mililitrii de parfum! M-am sculat si-am scos gelul si samponul.

In aeroport, totusi, n-am scapat de problema lichidelor. Magazinul Duty Free m-a ispitit cu parfumul meu cel mai preferat: Bulgari de ceai alb, parfum care nu se mai fabrica (conform spuselor unei domnisoare de la Sephora, “s-a discontinuat” prin 2009), la 75 de ml. La parfum venea bonus o sticla de vin. Mi le-a impachetat pe amandoua, sigilate pana la Dumnezeu sa nu am probleme la intoarcere si am pornit catre capitala Spaniei… fara valiza, pe care am lasat-o in duty free, dar cu pretioasa punga sigilata la piept. Noroc cu vanzatoarea, care mi-a spus, dragut: “Nu va suparati, cred ca v-ati uitat valiza…”

Zilele au zburat si-a venit momentul intoarcerii. Ora 5 dimineata, mai precis. Nu e de mirare ca n-aveam habar nici cum ma cheama (noroc cu buletinul pe care-l purtam la vedere), necum ca as fi avut in valiza cca 1 litru de lichid sub forma de vin si parfum sigilate, plus touch si celelalte. Singura cu valiza verde in uriasul aeroport Barajas, bifam punct cu punct traseul care-l duce pe calatorul matinal catre patul lui de-acasa: check in, control de bagaje, control de pasapoarte, asteptarea la poarta. Ajunsesem la momentul “scanare bagaje”, cand un vames mai adormit ca mine m-a trezit din somn cu intrebarea:

- A cui e valiza asta verde?

- A mea!

- Aveti lichide inauntru.

Nuuu! m-am gandit. Sa nu-mi ia parfumelul meu mic si frumos, cadou de ziua mea de la Mariuca.

- Am un singur parfumel mic, am zis convinsa si convingatoare. Uitati, aici. Si mainile mele care cunosteau traseul, au extras din valiza punguta cu fermoar si de-acolo mini-sticluta.

- Esto es todo? s-a mirat vamesul, care vazuse el ce vazuse pe televizorul lui.

- Si, claro, am afirmat eu fara niciun dubiu si complet sincera, deoarece uitasem deplin de vin si Bulgari.

Vamesul s-a scarpinat in cap, dar probabil era 5 dimineata si pentru el, fiindca mi-a zis sa-mi inchid valiza si buen viaje.

Ceea ce am si facut, trecand apoi prin celelalte porti, ca sa ajung deasupra norilor, ca sa ajung pe asfaltul Otopenilor (a fost aterizare cu aplauze, nu stiu de ce), ca sa ajung undeva in aeroport unde o reclama sau o vitrina mi-au aprins in cap amintirea si-am inceput iarasi sa rad singura de mine, “un frasquito de perfume, mira, aqui lo tengo, esto es todo, no hay nada mas” pe naiba!!!

Multumiri lui Mih pentru suportul moral. :P

Poem-a-day

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

(Lucian Blaga – Dati-mi un trup, voi, muntilor)

Ieri site-ul Knopf Poetry de la care am primit cate o poezie in fiecare zi pe tot parcursul lunii aprilie mi-a trimis ultima poezie pe 2011 si mi-a spus farewell, hasta la proxima. In lipsa poeziilor lui Knopf, m-am apucat sa-mi caut singura (de fapt “numai pe tine te am, trecatorul meu trup” mi se invarte in cap de cateva saptamani) si chiar sa-mi scriu singura poezii despre orice.

Maine incepe scoala, apoi va fi vacanta de vara. A trecut si anul asta scolar, cand, unde, cine stie.