In care Smilla face cunostinta cu Alexis Zorba

Zilele astea am citit “Alexis Zorba”; o carte pe care nu credeam c-o voi citi vreodata, prietenii stiu de ce. Dar am citit-o, in alta editie, cu alta coperta, tot de imprumut.

Zorba vine din anii saizeci, dar se potriveste bine cu abordarea experientiala promovata in zilele noastre prin sloganele traieste deplin, traieste in prezent cu toate simturile, respira adierea brizei, simte nisipul, foloseste toate formele de expresie care ti s-au dat (chiar si alea unde ti s-a bagat in cap ca nu esti talentat/a), viata inseamna un sir de experiente traite cu intensitate, consuma viata!

Zorba traieste, munceste, simte, cade, se ridica si o ia de la capat. Viata lui e plina de peripetii, inima ii e franta si cusuta de nenumarate ori, nu stie sa fie decat intens si clocotind de energie – cam asa cum ni se recomanda si noua, oamenii societatii civilizate apusene a secolului 21 – sa fim. Zorba a facut “downshifting” de la inceput.

Eu m-am identificat, insa, cu naratorul nenumit, cu personajul-martor care-si gandeste sentimentele si spune, ca si mine, “cred ca sunt fericit.” “Jupanul” – cum il numeste Zorba – se sfieste sa intre in acest joc si prefera sa-i urmareasca de pe margine pe cei care traiesc si mor. Si el traieste, dar nu-si asuma riscuri. Visul lui e sa scrie o carte despre desprinderea de aceasta lume; el contempla, gandeste, construieste legaturi si sensuri cosmice, reflecteaza. Intalnirea cu Zorba il schimba doar in sensul in care il face sa scrie o carte mai “pamanteana” decat ceea ce scrisese pana atunci. Pana la final acest personaj ramane in expectativa (o singura data face si el un act aparent necugetat, dar si atunci isi calculeaza bine riscurile), martor si povestitor mai mult decat personaj. Si-n buna lui traditie am reflectat si eu la a fi actor si martor in viata, la a trai si a astepta, la barbati adevarati si soareci de biblioteca.

Me lene Xristina

Intr-o alta viata am fost grecoaica, m-am numit tot Xristina, am locuit in Salonic si vorbeam greceste cu “s”-urile specifice ca o privighetoare. In viata asta ma numesc Christina, locuiesc in Bucuresti si nu inteleg din greaca mai mult de “kardia-mou” si “ti zoi mou”, dar asta nu ma impiedica sa raman hipnotizata ori de cate ori in jurul meu se vorbeste greceste. Ultima oara mi s-a intamplat la ICR, vineri, cand Noaptea Institutelor Culturale a adus laolalta ICR cu Institutul Portughez si cu Institutul Grec intr-un program de recitari din Pessoa/lecturi din Kazantzakis bilingve. 

Din “Zorba grecul” si din “Ultima ispita a lui Hristos” a citit Lavrentia Karamaniola atat de frumos si de limpede incat intelegeam fara sa inteleg si-n timp ce o ascultam imi propuneam solemn sa ma apuc de invatat greaca ACUM, in vara asta s-o termin de invatat pe toata! Si-apoi sa ma apuc de portugheza – desi aici e o problema cu pronuntia; pur si simplu mi se pare ca trebuie sa te prostesti ca sa poti vorbi portugheza ca lumea. Oricum, greaca si portugheza sunt doua limbi pe care vreau sa le stiu. In afara de asta as mai vrea sa stiu germana, maghiara si ebraica.

Azi-noapte m-am visat intr-o librarie. Ce bine sunt aranjate cartile in libraria asta (semana cu Casa del Libro din Gran Via din Madrid), ma gandeam, si ce evenimente interesante organizeaza!

- Premiile pentru traducere, anunta o voce si la microfon se adunasera trei tineri emotionati.

- Aceasta carte am tradus-o din engleza si sunt foarte mandra de mine, fiindca invat engleza doar de 6 luni, zicea o fata.

- Eu am tradus din ebraica, o limba pe care o invat de noua luni, spunea baiatul blond cu camasa in carouri care si el luase premiu.

In vis eram cu Oana si m-am intors spre ea: tu auzi de cand invata oamenii astia limba si deja traduc carti?

E vara si tocmai am luat vacanta, asa ca intelegeti acum de ce visez la tari straine, limbi straine si activitati de recreere. Si, totodata, si la traducere :)

Fata de la marginea vietii

Imi place unde stau. Imi place sa merg pe jos spre casa, sa casc gura la statuile din piata revolutiei, sa bag cheia in broasca si sa chem liftul. Imi place mirosul teilor, zgomotul masinilor, perna mea de la ikea. Imi plac florile (acum am patru: violeta, primula, una nenumita si un bambus).

Imi place unde sta Julius. Imi place gradina (am de gand sa-mi petrec cateva zile din vacanta acolo), imi place drumul, imi place ca piscina de la Snagov e foarte aproape.

Imi place unde lucrez. Imi plac colegii mei, imi place drumul spre scoala cu busul, imi place ce fac.

Se mira lumea ca eu vorbesc de finaluri de an in iunie, dar e sfarsit de an scolar si e timp de reflectie si adunare de idei pentru la anul. A fost un an asa cum mi l-am dorit: mai inchegat si, parca, foarte scurt.

In vacanta vreau sa merg la mare, multe zile la mare. Si sa traduc o carte si sa scriu povesti.

Daca stai si te gandesti

“Iti spun, stiu sigur, am un prieten care lucreaza in domeniu: mezelurile n-au pic de carne. Se fac cu toate zgarciurile si ghearele si ciocurile si porcariile, cu amidoane si chimicale nenorocite sa le dea culoare, ce mai, daca pui piciorul intr-o fabrica nu mai ai pofta de mezeluri never ever! Si ce sa mai zic de pateul de ficat! Nu e pic de ficat acolo. Si, daca stai si te gandesti, e logic: ficatul e scump, dintr-un ficatel faci o suta de cutii. Citeste si tu pe eticheta. Pe bune, te crucesti.”

Mie-mi spui, de parca bunica-mea n-a lucrat la fabrica de conserve. In toate gemurile si marmeladele e plin de muste moarte si albine si cine stie ce alte mizerii. Pai da-ti seama ce dulceata e acolo, ce zahar, ce trag toate gongile astea la dulce si pe urma malaxorul le ia si le amesteca laolalta cu gemul sau marmelada sau ce-o fi acolo. Daca vezi vreodata vreo fabrica, nu mai ai chef de gemuri; mai bine iei si ti le faci in casa.

“Amicul meu asta de lucreaza pe platforma petroliera mi-a zis: din pretul benzinei de la pompa, 80% sunt accizele la stat. Cu alte cuvinte, benzinarii n-au nici o vina. Trebuie sa traiasca si ei. Statul ia ca nehalitul taxe peste taxe si atunci ajungem la preturile astea care nu reflecta deloc pretul petrolului. Se induce impresia ca e o criza, dar nu e nici o criza, e doar lacomie si nesimtire din partea unora care te tin in intuneric, tu habar n-ai si ei trag sforile si-si pun preturile pe care le vor.”

Oricum, daca stai si te uiti cum e impartita lumea, daca te uiti la “continentele bogate” si “continentele sarace”, daca citesti ce se intampla in Africa cu testarile de medicamente pe oameni, daca te uiti cat de dependenti am ajuns de tehnologie, de internet, de toate inventiile astea occidentale al caror scop e sa te ia putin cate putin in stapanire pentru a-ti amorti vointa si a te face un fel de robot… parca nu-ti vine sa crezi ca ne lasam prostiti asa usor.

Mi-amintesc cand se lua cablul si noi eram in camera, la televizor. Deodata, nemaiavand distractia, incepeam sa ne vedem, sa comunicam, sa interactionam. Pana atunci statuseram legume, la televizor. E ciudat cum te hipnotizeaza chiar si cele mai proaste emisiuni.

*

Traim conectati, colcaim pe internet, suntem globali si conectati. Traim sub amenintarea unui cutremur devastator in Bucuresti, a exploziilor solare despre care nu se stie exact ce presupun, a e-urilor, a lui e.coli, a chimicalelor din aer-apa-mancare, a gaurii din stratul de ozon. Pericole globale, amenintari ce vin din maruntaiele pamantului ori din spatiul cosmic, amplificate de mass-media senzationalista si, mai ales, de ignoranta noastra. De cand stim atat de multe am devenit tare ignoranti si ne pierdem tot mai usor discernamantul si masura. Sau poate n-ar trebui sa vorbesc la plural. Am devenit ignoranta, eu. Mi-e greu sa-mi regasesc discernamantul, daca vreodata l-am avut. Informatia e tot mai greu de verificat, minciuna si adevarul se confunda. Nimic nu mai e simplu. Imaginea e mai importanta decat produsul. Si fiecare dintre noi a devenit un produs si se poate marketa ca brand personal. Traim vremuri interesante, nu credeti?

Milotina

Suna ca un cantec popular, dar este o balta pe  langa Lehliu, in jud. Calarasi. Azi am fost acolo cu elevii la un concurs de pescuit si-am luat pentru prima data o undita in mana. De fapt o lanseta. La capat era atarnat un vierme minuscul, care provenea dintr-o cutie cu viermi viermuitori si albi. Un copil mi-a aratat cum s-o arunc si sa urmaresc daca pluta se scufunda sau nu. Si nu dupa multa vreme pluta s-a scufundat si-am capturat un pestisor minuscul despre care mi s-a spus ca se numeste sabioara. L-am aruncat inapoi in apa. Mirosea a peste si mi-a lasat un solz pe mana. Cu acel solz norocos voi strabate mari si tari si, ori de cate ori voi avea nevoie de ajutor nu trebuie decat sa duc solzul la gura si sa fluier.

Traduceri

Am tradus mii de pagini probabil de-a lungul carierei mele de vorbitor de engleza, catalana, franceza si spaniola. Am tradus din si in toate aceste limbi, texte mai grele sau mai usoare, mai plicticoase sau mai interesante. Despre cartea care m-a chinuit un an si jumatate am scris in repetate randuri. Acum sunt bucuroasa ca am terminat-o, ca a aparut, ca cineva a citit-o in romaneste si i-a placut (si-a scris despre asta pe blog!). Dar n-am scris niciodata despre prima mea traducere – un prospect de drujba tradus din engleza in romana -, nici despre traducerea pentru Dacia in limba spaniola (cartea tehnica a masinii, pentru publicul din… Argentina!) unde am avut parte de o selectie foarte haioasa pana sa fim acceptate ca traducatoare Oana si cu mine. N-am scris despre foile matricole de la Constructii, Stomatologie si mai stiu eu ce facultati unde se studiau materii de care nu auzisem. N-am scris despre noptile pierdute pentru a traduce cat se poate de bine un text lung si greu despre Uniunea Europeana numai ca sa aflu ca cineva il dorea ca sa faca copy/paste intr-o lucrare de diploma. N-am scris despre multe texte pe care le-am tradus si de care-mi amintesc, fie pentru ca am invatat ceva din ele, fie pentru ca traducerea lor a fost o experienta neplacuta si chinuitoare.

Nici n-am sa scriu acum despre aceste texte. Dar, in contextul traducerilor chinuitoare, vreau sa spun ca traducerea care m-a chinuit cel mai rau pana acum, psihic mai mult decat ca nivel de dificultate, tocmai a trecut pe locul 2: expunerea diferitelor forme de cancer si proceduri de diagnosticare, desi a avut mai multe pagini, n-a fost asa de greu de tradus ca actul de deces de o pagina al unui baiat de 27 de ani.

Cum? Ziceti ca ce legatura are sufletul cu traducerea? Nici una. Oare?

Starea de vacanta

Faptul ca ma pregatesc sa ma bag in pat la doar 50m de agitatia de la street delivery e de natura sa-mi induca o stare de vacanta totala. Din strada se aude infundat o galagie pe care o asociez cu strazile Lisabonei – un murmur de voci, masini, pahare si sticle, povesti si muzica. A plouat ceva azi la street delivery, dar s-a cantat si-n ploaie, s-au udat canapelele, cada de baie a rezistat, la fel si usa casei din Matasari.

Spre deosebire de alti ani, mi se pare ca anul acesta strada Verona seamana cu Berlinul. Acum e momentul sa spun ca n-am fost niciodata la Berlin. Strada Verona seamana cu felul in care-mi inchipui eu Berlinul, iar cineva care-a fost acolo mi-a confirmat ca chiar asa si este. In parcul Icoanei s-a intins masa Palarierului nebun din Alice in Tara Minunilor. Din pomi atarna carti de joc, pe masa stralucesc servicii de ceai desperecheate si lingurite de argint. Poti manca si-o briosa, cu 6 lei.

Daca la Mad Hatter’s Tea Party, printre scaune desperecheate, rochii de epoca, palarii bizare, sfesnice stranii si trandafiri ofiliti, am avut impresia c-am pasit intr-un film, strada Verona, cu standurile ei, mi s-a parut mult mai comerciala decat in anii trecuti. Inca se mai sta pe saltele gonflabile si se danseaza in strada, inca se picteaza peretii, se sculpteaza si se scriu poeme pe bilete de metrou, dar totul aduce mai degraba a targ decat a adunare. Sau poate e doar impresia mea ca strada Verona devine o traditie tot mai normata si mai searbada.

Si totusi noaptea pare sa stearga norme si reguli. La o bere, la o tigara, la o limonada, lumea se intinde la vorba, targovetii se imprietenesc, lasa pe maine grijile standului si-ale vanzarii si pun impreuna tara la cale pana-n zori. De la mine se aude un murmur de voci si muzica, presarat cu urlete ocazionale de cheflii si-mi place sa-l ascult, pentru ca da o impresie ca orasul e viu, ca noaptea e locuita si calda.

Maine poate-mi cumpar poiuri.

Context is all

“It’s Friday, Friday
Gotta get down on Friday
Everybody’s lookin’ forward to the weekend, weekend”

Ina mi-a povestit azi de Rebecca Black de care nu auzisem. Este o pustoaica al carei cantec “Friday”, pe versuri ca cele de mai sus, are 160 de milioane de vizionari pe youtube. Nu doar cantecelul e stupid, ci si videoclipul in care ea se hlizeste prea mult, totul se misca repede, e prea colorat si lipsit de substanta.

Si-apoi tot Ina mi-a aratat acelasi cantec in varianta “Bob Dylan” – cu ghilimele pentru ca e doar o imitatie reusita a vocii lui Dylan – fara topaieli, fara imagini care se schimba rapid, pe un alt ritm si cu alte intelesuri:

Aceleasi versuri stupide din primul cantec par sa capete acum o greutate si-un inteles ascuns. Si tot ce s-a schimbat e contextul.

Azi am avut o zi interesanta, care m-a scos din bula mea de optimism si m-a lasat putin speriata. Mi-a placut sa reflectez la importanta contextului, la cat de relative sunt lucrurile si la perspectivele diferite asupra aceluiasi fapt. Mi-a placut si sa merg la teatrul lui Lorin, Lorgean Theatre, despre care am de gand sa scriu mai mult, maine. Piesa cu un singur actor mi-a placut si mi-a trezit admiratia pentru puterea extraordinara a vorbelor. Insa momentul cel mai frumos a fost discutia cu un elev de-al meu (13 ani) pe care-l urmaresc cum creste si ma rog sa ajunga departe, asa cum promite.

“Parintii te intreaba intotdeauna de ce ai facut cutare lucru, dar raspunsul e simplu,” mi-a zis el. “Raspunsul e ca n-ai stiut care vor fi consecintele – sau tocmai pentru ca stiai, ai vrut sa atragi atentia. Important e de ce vrei sa atragi atentia. Eu cred ca parintii in loc sa te intrebe de ce ar trebui sa te ajute sa te intelegi mai bine.”

P.S. In momentul asta am fix 1000 de postari pe blog.

Racheta alba

Azi am cumparat un ziar in care am citit ca s-a lansat la Slatina, in cadrul unui festival de film pentru copii, filmul “Intamplari cu Alexandra” (1989). Pentru ca a fost facut inainte de revolutie, zice regizorul, filmul n-a avut niciodata parte de cinematograf, desi la tv s-a difuzat de cateva ori. La Slatina a fost proiectat pentru prima oara intr-un cinema – au trecut deja 22 de ani de la revolutie si nu ne mai speriem de uniformele de pionieri ale copiilor de pe ecran [acum au devenit aproape retro-chic].

“Intamplari cu Alexandra” a fost una din cartile pe care le-am citit de nenumarate ori in copilarie. Imi amintesc si-acum povestea cu “Ce-a strigat Arhimede in baie” si pe cea in care Alexandra si tatal ei fac galusti cu prune pentru intoarcerea mamei, pe sistemul “putin aluat, o pruna” pana nu mai au loc in bucatarie de atatea galusti, apoi incep sa le imparta si vecinilor, de raman in final fara nici una pentru ei.

Mi-amintesc franturi si fragmente, stiu ca era o carte amuzanta si sprintara, stiu ca-mi placea de Alexandra si ca ilustratiile erau destul de fistichii. Ma amuza si faptul ca autorul se numea Alexandru (Chiriacescu), adica ii pusese fetei numele lui.

Cautand-o pe google pe Alexandra, am ajuns la Racheta alba, Aripi de zapada, Un studio in cautarea unei vedete, Fram si o multime de alte filme din care-mi amintesc franturi si secvente, dar la care ma gandesc cu mare duiosie de fiecare data.

Sunt curioasa de ce filme va aduceti cel mai bine aminte din copilarie?

A.

A.  este o doamna. Are in jur de saizeci de ani pe care nu-i arata, mananca, vorbeste, se imbraca si se poarta ca o doamna. E atenta, manierata, diplomata, perfecta. Cand vorbeste cu tine te face sa te simti destept si special pentru ca reuseste sa reformuleze chiar si cele mai banale lucruri intr-un mod care le face interesante. E curioasa si curiozitatea ei duce intotdeauna la conexiuni si concluzii surprinzatoare. Nu-i scapa nimic, nu uita nimic, pune totul in legatura si in perspectiva. Are o minte ascutita si-un simt al umorului reconfortant, dar, probabil, ceea ce-mi place cel mai mult la ea este felul in care te invata o multime de lucruri inainte de a-ti da macar seama ca ti se (pre)da o lectie. Joi ne-a zis ca un profesor exceptional te impinge dincolo de ceea ce tu considerai a fi limitele tale ultime – te face sa realizezi lucruri de care nu credeai ca esti capabil si ea este un astfel de profesor.

Apreciez la ea rabdarea deosebita, intelepciunea si tactul. Si sunt recunoscatoare ca am putut sa petrec un weekend in compania ei – weekend in care simt ca mintea mea s-a mai largit un pic, au mai cazut niste panze de paianjen si am invatat nu doar lectii despre educatie, ci o lectie de educatie in sine.

Si mai sunt tare tare recunoscatoare pentru colegele mele minunate, cu care am lucrat in acest weekend la Galati.

 

Domestos distruge toti microbii

Naiba stie daca. Nu fac reclama la domestos. Oricum mi se pare un nume caraghios, acum ca-l scriu.

Azi m-a prins ploaia si m-a udat binisor.

Apoi m-am dus sa-mi fac unghiile si aproape am adormit pana sa ajunga doamna la al zecelea deget.

Ref la postul anterior, am primit mailuri diverse cu comentarii la adresa incidentului si chiar invitatii la film. Merci, dar nu mai am chef sa-l vad, deocamdata.

In curand e vacanta si iar zicem ce repede a trecut anul asta.

In curand Luca si Sanziana vor zburda la petrecerile de 1 iunie, alaturi de ceilalti prichindei.

E momentul sa-mi fac bagajul.