In care Smilla face cunostinta cu Alexis Zorba

Zilele astea am citit “Alexis Zorba”; o carte pe care nu credeam c-o voi citi vreodata, prietenii stiu de ce. Dar am citit-o, in alta editie, cu alta coperta, tot de imprumut.

Zorba vine din anii saizeci, dar se potriveste bine cu abordarea experientiala promovata in zilele noastre prin sloganele traieste deplin, traieste in prezent cu toate simturile, respira adierea brizei, simte nisipul, foloseste toate formele de expresie care ti s-au dat (chiar si alea unde ti s-a bagat in cap ca nu esti talentat/a), viata inseamna un sir de experiente traite cu intensitate, consuma viata!

Zorba traieste, munceste, simte, cade, se ridica si o ia de la capat. Viata lui e plina de peripetii, inima ii e franta si cusuta de nenumarate ori, nu stie sa fie decat intens si clocotind de energie – cam asa cum ni se recomanda si noua, oamenii societatii civilizate apusene a secolului 21 – sa fim. Zorba a facut “downshifting” de la inceput.

Eu m-am identificat, insa, cu naratorul nenumit, cu personajul-martor care-si gandeste sentimentele si spune, ca si mine, “cred ca sunt fericit.” “Jupanul” – cum il numeste Zorba – se sfieste sa intre in acest joc si prefera sa-i urmareasca de pe margine pe cei care traiesc si mor. Si el traieste, dar nu-si asuma riscuri. Visul lui e sa scrie o carte despre desprinderea de aceasta lume; el contempla, gandeste, construieste legaturi si sensuri cosmice, reflecteaza. Intalnirea cu Zorba il schimba doar in sensul in care il face sa scrie o carte mai “pamanteana” decat ceea ce scrisese pana atunci. Pana la final acest personaj ramane in expectativa (o singura data face si el un act aparent necugetat, dar si atunci isi calculeaza bine riscurile), martor si povestitor mai mult decat personaj. Si-n buna lui traditie am reflectat si eu la a fi actor si martor in viata, la a trai si a astepta, la barbati adevarati si soareci de biblioteca.