Timpul sfarsitului

Cand aveam 14-15 ani si eram o adolescenta adventista fara cercei si cu fuste lungi,  ma obseda ideea ca traim in “timpul sfarsitului” – fiindca asta era invatatura predicata de aceasta biserica, asteptatoare a revenirii lui Hristos. Imi puteam inchipui destul de bine cutremurul, innegurarea, pe Domnul venind pe nori, pe noi cantand “El vine iar”, invierea mortilor, judecata si, in fine, viata vesnica sau moartea vesnica, dupa caz. Scenariul ni se prezentase de multe ori, ca si grila de lectura a textelor din Apocalipsa privind a doua venire.

Sfarsitul mi-l imaginam curand, intr-un an sau doi, cu siguranta inainte sa termin liceul, si fiecare an in care ajungeam sa mai fac un Revelion era un an castigat, dar venea si cu stresul pentru anul urmator. Nu mi-era frica, doar foarte ciuda ca s-a nimerit timpul asta al sfarsitului de lume tocmai pe timpul meu. Faptul ca pastorul nostru, Edy, ne-a zis odata ca si el simtea la fel cand era adolescent (or el acum era un om la 42 de ani, deci iata ca supravietuise), m-a mai consolat. Dar cred ca ideea asta ca eu nu voi apuca sa cresc in viata asta atunci mi-am format-o.

Pe la 16 ani reflectam asupra faptului de a ma fi nascut fix in timpul sfarsitului (era, totusi, presiunea aia a sfarsitului de secol 20, presupun) (din 2000 am inceput o viata noua? suntem acum, oare, in post-sfarsit? :D) si, desi nu indrazneam sa afirm ca e nedrept, e limpede ca asa gandeam. As fi vrut sa am timp sa cresc, sa fac scoala de soferi, sa am copii si sa scriu carti, sa plec in strainatate si sa ma intorc. Ma intrebam – ca orice adolescent – de ce pierd timpul la scoala, cand as putea face multe alte lucruri. Timpul era scurt si, ceea ce e cel mai rau, nu-mi apartinea. Timpul meu era al scolii, al familiei, al bisericii. Deseori aveam de ales intre a merge sambata la olimpiada sau la biserica. Sambata era timpul Domnului, din care Ministerul Educatiei voia uneori o felie. Timpul ca o paine.

Timp pierdut sau irosit in asteptare, timp strain sau imprumutat (inca un Revelion, o fi ultimul?), timp scurt, timp care se grabeste (“nu mai are rabdare cu oamenii”), timp personificat, timp stapanit si feliat la discretie, timp capricios, timp trecut si viitor. Am zambit aseara citind randurile de la 16 ani, uitasem ce puternic resimteam presiunea asta a “sfarsitului de lume” – un stres in plus, as zice acum, pe langa toata furtuna adolescentei.

Nu m-as fi oprit sa scriu despre asta, dar azi Stela a scris despre un “Timp mort” si asta m-a indemnat sa-mi astern si eu pe ecran “Timpul sfarsitului”.

Inainte era mai bine?

Daca deschizi pagina online a unui ziar, indiferent ca e vorba de o stire politica, meteorologica sau despre moartea lui Amy Winehouse, in comentarii vei gasi intotdeauna voci care cer cu tarie intoarcerea “pe timpul lui Ceausescu/ Ceasca/ Impuscatu’” [nu e o contradictie in termeni vremea lui Impuscatu'?], cand era mai bine pentru toata lumea, aveam locul de munca asigurat, salarii, pensii, colectiva, de bine-de rau o scoteam cu totii la capat, nu ca acum unii putrezi de bogati, altii n-au dupa ce bea apa si apar si toate pitipoancele la televizor, ca sa nu mai vorbim de politicienii care ne sfideaza.

Fara sa intentionez sa cad in acest discurs “atunci si acum”, mi-au venit in minte aceste voci (unele apartin unor pusti de 14-15 ani, nascuti, adica, prin ’97-’98) citind eu o carte a lui Ismail Kadare, numita “Fiica lui Agamemnon” si ajungand la fragmentul unde liberalismul in cultura (reprezentat de fusta prea lunga a prezentatoarei unui festival de muzica usoara) este aspru sanctionat de organele de partid si de stat:

Aşa a început şi violenta campanie de acum câţiva ani împotriva liberalismului în cultură, aproape pe nesimţite. O scrisoare venită din districtul Lushnja, criticând ţinuta prea modernă a prezentatoarei festivalului de muzică uşoară de la Radio-TV. … Au râs împreună în jurul mesei de la bufet directorul Televiziunii, secretarul de partid şi chiar prudentul director de la Radio. Dar extrem de repede râsul acela le-a ieşit pe nas. (autocritica în şedinţă publică, autocritica în faţa delegatului Comitetului Central, şedinţe, convocări la partid şi apoi…) Primul care a fost sancţionat a fost directorul Radioului (trimis la căminul cultural sătesc, apoi în mină). …  Seria şedinţelor demolatoare a continuat în acelaşi ritm drăcesc. Iar cel mai îngrozitor a fost faptul că psihicul nostru a început să accepte ceea ce până mai ieri părea inacceptabil. În nenorocirea generală apărea un element nou şi fiecare îşi spunea: o, până aici, orice lucru are o limită, asta chiar le întrece pe toate! A doua zi însă, fapta aceea intra în categoria lucrurilor care nu mai impresionează pe nimeni. În plus, în conştiinţa noastră chinuită, încercam să-i găsim chiar şi o justificare!

Simţeam cum în fiecare zi intram tot mai adânc în mecanismul vinovăţiei colective. Trebuia aşadar să criticăm, să acuzăm, să aruncăm cu noroi, mai întâi în noi înşine, apoi în ceilalţi. Mecanismul era, într-adevăr, diavolesc: după ce te umileai singur, era mai uşor să-i umileşti pe alţii. În fiecare zi, în fiecare oră, se prăbuşea o nouă valoare morală. Iar lanţul culpei generale ne lega de-acum pe toţi, vinovaţi şi nevinovaţi de-a valma. … Felul haotic în care se acţiona sporea sentimentul de fatalism şi degringolada spirituală. … Au căzut, în sfârşit, şi cei care la început fuseseră încăpăţânaţi şi nu-şi făcuseră autocritica, dar la fel ca ei, poate chiar mai rău, au păţit-o şi cei care au făcut-o sau care s-au autodenunţat. … Totul era în mişcare, totul luneca şi această instabilitate se reflecta în ideile şi în psihicul oamenilor. Nimeni nu întreba: ce se petrece aici, de ce toate astea? Şi nu-ţi puteai imagina că i te-ai putea opune, aşa cum nu te poţi opune tunetului.

Dacă ne-ar fi spus cineva atunci, în dimineaţa aceea de acum un secol, că directorul care glumise, la o cafea, pe socoteala scrisorii avea să fie dat afară, ne-am fi prăpădit de râs.

(Ismail Kadare, Fiica lui Agamemnon, trad. Marius Dobrescu, Ed. Polirom, 2005.)

Nu cred ca in Romania lui Ceausescu lucrurile vor fi stat altfel decat in Albania condusa de Enver Hodja – si atunci de unde mitul asta ca era mai bine inainte?

Oameni si zambete

Orice legătură cu realitatea a poveştii de mai jos este întâmplătoare, bineînţeles.

B.S. era genul de personaj cu care nu vrei să ai de-a face prea des. Veşnic agitat, singur împotriva unei lumi ostile, veşnic în criză de bani. Chiar în dimineaţa asta o sunase pe Ana cu o cerere de bani, a şasea sau a şaptea pe care trebuia să i-o refuze, să-i zică îmi pare rău, dar nu am de unde să te împrumut. Însă ca să ajungă să zică asta trebuia mai întâi ca B.S. să se oprească din văicăreală:

- … şi atunci le-am spus, voi sunteţi tâmpiţi, nu l-am lovit intenţionat, el mi-a ieşit în faţă, ce dracu era să fac, ce idioţi, închipuie-ţi! M-am dus acolo, am vorbit cu şeful lor… douăjdoo de milioane… penalizare… îi dau în judecată, mama lor de nemernici…

Ana îl asculta închipuindu-şi că asistă la un monolog de teatru radiofonic. Abia se sculase din pat, părul îi era zburlit şi aspru, se gândi că trebuie să şi-l vopsească, apoi îşi turnă un pahar de apă ca să înghită pastila zilnică de calciu şi magneziu. B.S. îi amintea de Sandu, un fost coleg de serviciu care şi el avea obiceiul să intre în tot felul de belele şi să se vaiete cui voia să-l asculte, dar nu pe un ton plângăreţ , ci eficient şi bătăios, de parcă „sistemul” îi punea piedici dinadins, iar el trebuia să dea zilnic dovadă de vitejie ca să le înlăture. Ana era convinsă că în propriii lor ochi aceşti bărbaţi erau nişte eroi, mândri de felul în care se descurcau să iasă din încurcături pe care singuri şi le provocaseră. Pentru că tipul nu mai termina de vorbit, aplică strategia compătimirii, care nu dădea greş niciodată cu astfel de oameni:

-          Băi, ce ghinionul naibii! Acuma, sincer, mi se pare un abuz. Douăzeci de milioane amendă? Şi dacă-i faci rost, cum îi dai înapoi? Eu zic neapărat să-i dai în judecată pe nemernici, ai toate şansele să câştigi.

Prins pe nepregătite, B.S. se fâstâci:

-          Măi, acum au şi ei dreptate, că nici eu nu m-am asigurat, vizibilitate zero, na, omul nu prea avea cum să vadă că sunt acolo, adică, oricum, văd eu, important e acum să strâng milioanele alea să mă duc să plătesc amenda, că altfel îmi pun ăştia penalizări, nişte nemernici…

-          Cât vrei?

Pentru că, deşi nu o suna decât ca să-i ceară bani, B.S. devenea foarte delicat când era vorba să spună suma şi putea să se învârtă în jurul cozii la nefsârşit, însăilând poveşti după poveşti.

De ce i-am dat o sută de euro? avea să se întrebe ea retoric o oră mai târziu, după ce B.S. apăruse cu un taxi în parcarea blocului ei şi încercase s-o mai ţină de vorbă, dar ea îi întinsese scurt cele două hârtii galben-maronii şi se scuzase că are treburi acasă. Dar ştia de ce: omul avea nevoie, ea avea suta pusă deoparte pentru zile negre. Măcar să se folosească cineva de banii ăia. Până la urmă, nu e neapărat ca zilele negre să fie ale tale proprii.

Opt ore mai târziu însă, pe strada Plugarilor, când contempla alături de mecanicul auto propria ei maşină zdrelită într-o parte de impactul cu un X5, Ana nu se aştepta la ceea ce avea să urmeze.

- Cu totul, aşa, să zicem vreo doişpe milioane, socotea mecanicul cu voce tare. Înlocuim aripa, vopsim, chituim, facem şi o geometrie să vedem de ce scârţâie roata, să nu fie capul de bară… Săptămâna viitoare mă duc după piese.

- Haideţi mai bine peste două săptămâni, să iau şi eu banii. Altfel n-am să vă dau de piese. Şi-n gândul ei: mai bine-mi ţineam suta de euro…

- Da, asta e o problemă, că nici eu n-am, altfel luam eu, vă daţi seama şi îmi dădeaţi dumneavoastră. Aa, dar staţi. Are ăsta mic în puşculiţă. Cât ai, tată?

Cel mic nu mai era aşa de mic – un puştan de paisprezece ani frumuşel şi foc de isteţ.

- Am cinşpe milioane, şi să ştiţi că nu am nevoie de ei acum, vi-i dau pe toţi. Ia tata piese cu ei şi ce mai e nevoie şi mi-i daţi când aveţi. Vorbesc serios.

- Dragul meu, eşti tare drăguţ, dar n-am înnebunit să atentez la puşculiţa ta. Nici nu mă gândesc!

- Vă rog, e posibil aşa ceva? Ne ştim de atâta vreme, dumneavoastră aveţi nevoie, eu am bani puşi deoparte. Măcar să se folosească cineva de ei.

Şi la asta Ana nu mai spuse nimic, pentru că-şi recunoscuse propriile-i gânduri de mai devreme. Zâmbi şi-l ciufuli prieteneşte pe puştiul cel inimos.

- Mulţumesc, ai un suflet mare tu.

Iar chipul puştiului strălucea de bucurie.

Ibero-atlantice

Am terminat “Pluta de piatra” si sunt mandra de mine pentru asta. Peninsula desprinsa din coasta Europei s-a oprit in oceanul atlantic, intre America Centrala si Africa. Cartea, ni se spune in postfata, e o alegorie politica, a aparut in anul in care Portugalia a aderat la UE si reflecta viziunea anti-unionista a lui Saramago. Cum postfata e mai clara decat cartea (pe care, intr-un fel, o repovesteste si-i da sens), am avut o clipa tentatia sa zic “da, ma, asta era, cum de nu mi-am dat seama”. De fapt nu era asta, ci o poveste confuza despre o calatorie fara rost, mituri, simboluri, istorie si episoade de amor in caruta si in padure.

Urmeaza o noua pauza de Saramago, sau poate nu. “Calatoria elefantului” sade cuminte pe raft, alaturi de “Las pequeñas memorias” (tradusa “Farame de memorii”). Avand in vedere ca “Pluta” am citit-o dupa o pauza de opt-noua ani, orice e posibil.

Citate pe care mi le-am notat:

Vietile nu incep atunci cand oamenii se nasc, daca ar fi asa fiecare zi ar fi o zi castigata, vietile incep mai tarziu, uneori prea tarziu, ca sa nu ma vorbim de cele care, abia incepute, se si sfarsesc, bine a zis cine a zis, Ah, cine o sa scrie istoria a ceea ce ar fi putut fi. (pg. 16)

Pentru ca lucrurile sa existe sunt necesare doua conditii: ca omul sa le vada si ca omul sa le puna un nume. (pg. 68)

Foame!

N-avem gaze. De cateva saptamani ne tin asa, cand oprite, cand pornite, dar parea sa se fi rezolvat problema. Cel putin n-am mai vazut comitete reunite in fata blocului si vecine in capot zbierand la oamenii in salopete DistriGaz. Zilele trecute mi-am fiert doua oua, Rucsi si-a facut ceai – totul parea in ordine.

Si, asa cum ma apuca pe mine in vacanta (saptamana trecuta am facut musaca, dar acasa la ai mei, ca aici n-am cuptor), aveam azi un mare chef sa gatesc. Am fost la mega, mi-am facut aprovizionarea, am venit acasa entuziasta. Meniul consta din gratare de pui, dovlecei si ciuperci. Asa ca m-am apucat sa curat, tai, transez, asezonez totul si cand era sa pun la incins gratarul – nema gaze!!!

Asta a fost acum o ora, intre timp am mancat patru castraveti si inca sunt plina de nervi! Puiul, ciupercile si dovleceii se plictisesc in frigider si sper ca vecinele in capot isi fac treaba si sesizeaza de zor pe la toate forurile unde e de sesizat aceasta cruzime. Auzi, sa am eu chef sa gatesc si sa nu fie gaze!

Cu alti ochi

Probabil ca anul asta am fost la teatru mai mult decat in toti cei 31 de ani care l-au precedat. Am mai invatat cate ceva despre aceasta arta careia nu mi s-a permis sa ma dedic (“cine te primeste pe tine, raraita, la teatru?”), dar cu care am avut o relatie inca din clasa a VII-a, cand Ruxi monta la ea in gradina o piesa din care nu retin decat eu jucam un rol care se numea “Tanarul” si rosteam replica pe care n-o intelegeam: “Intr-un templu al Thaliei si al Melpomenei intru totdeauna ca la mine acasa!”

Nu se pune rolul “flacarile” pe care cu mari insistente l-am primit la finalul clasei a IV-a, cand toti copiii (afara de unii) fusesera distribuiti in roluri consistente de “mama”, “bunica” sau macar “vecinul” din piesa, iar eu si colegul meu Sile ramaseseram pe dinafara. Ni s-au dat, in cele din urma, doua cravate de pionier pe care le fluturam din culise si strigam “foc” “foc” ca sa zicem si noi ceva!

In clasa a XI-a, la Cosbuc, cu mult inainte sa existe trupa de teatru a liceului, un prof de conversatie australian ne-a organizat – pe noi, o mana de liceeni curiosi si curajosi – intr-o trupa ad-hoc pentru un spectacol de Craciun. Spectacolul a avut succes si-au urmat inca doua, in aceeasi formula, desi fara australianul care intre timp isi terminase misiunea in Romania. Apoi profa noastra de engleza a avut nevoie sa puna in scena o piesa pentru un masterat pe care-l facea (de regie? de traducere?) si ne-a ales tot pe noi, cei care stiam deja cum merg lucrurile, sa jucam pe scena la palatul copiilor. Si cam aici s-a oprit scurta mea cariera artistica. Nu m-a remarcat nici un impresar si, cum inca nu era la moda sa fii vedeta, cand luminile rampei s-au stins am revenit la viata de eleva, la bacalaureat si teze.

In luna iunie a avut loc la Teatrul de pe Lipscani (fost Rapsodia Romana) festivalul de teatru pentru gimnaziu si liceu organizat de scoala noastra si pe scena au urcat trupe de copii talentati, bine pregatiti, in roluri mai mult sau mai putin adaptate varstei si intereselor lor; trupe destul de numeroase, semn ca teatrul e la el acasa in scoli astazi.

Azi, desi nu e stagiune, pot sa ma duc la teatru in parcul Herastrau. Intrarea costa un leu si se joaca piesa “Si cu violoncelul ce facem?” de Matei Visniec. Am aflat despre ea de pe blogul Cristinei Bazavan. Programul de teatru in Herastrau continua si lunea viitoare, tot de la ora 19, tot cu un leu, dar cu alta piesa.

Topaiala de vara (kangoo jumps)

M-am apucat iar de Saramago. Pluta de piatra. Din 2002 trag de ea si ea imi rade in nas, adica ma plictiseste iremediabil de la primele capitole. De data asta am trecut usor peste prima suta douazeci de pagini (ca o paranteza, asa le spun eu copiilor cand mi se plang ca o carte ii plictiseste, “hai ca de la pagina o suta incolo devine mai interesanta” si de multe ori imi spun ca asa e!), am ajuns la numarul 217 marcat in josul paginii si de-aici incolo adio pluta, adio Saramago, nu mai rezist!!

Merg de 4 sedinte la kangoo jumps, din nou. Si am o colega a carei indarjire ma impresioneaza. Face toti pasii corect, nu se opreste decat la pauze, iar atunci cand eu simt ca nu ma mai tin genunchii, respiratia a luat-o razna si-mi vajaie urechile, ea strange din dinti la propriu si continua, cu o expresie de incrancenare si de hotarare care ma lasa rusinata de propria mea slabiciune. Ma uit la ea pentru ca e diferita de celelalte fete avansate, care fac miscarile cu usurinta parca, zambind sau macar surazand, cu gratie sau un soi de amuzament. Ma uit la ea pentru ca ei ii e greu. Se citeste pe fata ei ca se chinuie, dar nu cedeaza. Asa am sa fac si eu cu Saramago!

In alta ordine de idei, imi place topaiala asta, la care incep sa ma pricep de-acuma si imi place, desigur, sa urmaresc celelalte figuri din sala. O vreme m-am uitat aproape numai la fetele inalte si subtiri, care imitau perfect miscarile instructorului, fara gres, fara pauza, fara sa oboseasca parca. Ma uitam la ele ca sa-mi spun ca intr-o zi voi fi si eu asa daca continui sa-mi dau duhul la kangoo, dar si ca sa-mi atrag atentia ca, pe langa ele, sunt un elefant in ghips intr-un magazin de cristale. Reuseam sa vad de fiecare data tot ce faceam gresit: stanga cand toti bateau pasul in dreapta, necoordonarea intre maini si picioare, pasi pe care nu-i intelegeam deloc si nu reuseam sa-i reproduc, lipsa de suflu cand toata lumea continua sa topaie. Cu timpul am inceput sa tin pasul si sa relaxez controlul. Stanga sau dreapta, fie, important e sa topai. Si-a venit si ziua cand m-am uitat la tipa inalta si filiforma cu admiratie, dar constienta ca structura mea este alta, dictata de genetica si alterabila doar in anumiti parametri. De atunci topai mai cu spor si mult mai cu drag. Nu ma mai compar cu nimeni, pasii imi ies mai usor, iar rezistenta creste.

Si, ca premiu, maine merg la mare :)

Tot queda igual

només sé que quan provo de canviar, tot queda igual

stiu doar ca atunci cand incerc sa fac o schimbare, totul ramane la fel

In vreme ce ma uit cum ploua – sau se preface foarte bine, cu multe efecte speciale si stropi putini – ascult de la inceput playlistul “cu catalani”: Lluis Llach, Sopa de Cabra si Joan Miquel Oliver.

“But they say it’ll work out fine”

De cate ori zbor cu avionul si ni se prezinta procedurile de siguranta simt o emotie deosebita in acelasi punct. Este punctul in care se aminteste de posibilitatea unei depresurizari a cabinei, caz in care mastile de oxigen vor cadea – ni se zice – din tavan si n-avem decat sa ni le fixam pe nas. Apoi, cu aceeasi voce sau cu o alta, mai dramatica, se precizeaza: Mamele cu copii mici isi vor fixa mai intai propria masca.

In alta ordine de idei, n-am mai avut ce scrie pe blog si de aceea nici n-am mai scris. Puteti uita sa intrati peste vacanta :), dar sper sa va intoarceti in septembrie! (asta apropo de cineva care mi-a zis ca de cand nu mai scriu, deja uita sa intre)

Si daca n-ati citit pana acum blogul Danei, va invit si va doresc lectura placuta!

Resumiendo

In luna octombrie se lanseaza la Madrid “Mas de 100 mentiras”, un spectacol muzical inspirat din cantecele lui Joaquin Sabina. Deja se cumpara bilete de aici.

asteptarile girafei

la universitate in rond e o girafa

de fapt e un gat cu cap de girafa, restul corpului fiind in pasaj

girafa anunta redeschiderea muzeului antipa

mie-mi place de ea