Life in a day

Am inceput sa vad aseara “Life in a day”. Este un documentar realizat pe baza a zeci de mii de filmari trimise de oameni din toata lumea, toate realizate in aceeasi zi: 24 iulie 2010.

Am vazut doar primele 50 de minute, in care am reusit sa rad, sa ma lipesc cu urechea de calculator ca sa aud in ce limba se vorbeste (subtitrarea preciza doar “man speaking in native language”), sa atipesc, sa tusesc discret pentru a nu lasa sa se vada ca-mi curg lacrimile si sa visez. Inainte de a-mi face o parere vreau sa vad filmul pana la capat. Ceea ce am vazut aseara a fost inceputul, adica noaptea, rasaritul soarelui si dimineata, cand oamenii dorm, se trezesc, beau cafea, nasc sau se nasc, merg la munca ori la camp, ori cu caprele, ori fac yoga, gimnastica, jogging, se muta, sarbatoresc sau se revolta. Montajul pare sa urmeze momentele zilei, astfel incat ma gandesc ca urmeaza pranzul, seara, noaptea, iar momentele care se succed sunt grupate tematic; am vazut desteptarea, inviorarea, nasterea, munca, sarbatoarea si astept sa vad daca se stabileste – asa cum banuiesc – vreo asociere intre seara si moarte.

Άψυχα πράγματα

Desi era un om inalt si puternic, parea neajutorat si pierdut.

- Sunt mort, repeta din cand in cand. Sunt mort. Am murit de patru ani.

Ridica veioza si o aseza un centimetru mai la stanga. Ii indrepta palaria si se oprea iar si iar sa zgarie cu unghia o ramasita de abtibild pe suport.

- Esti mort, auzi! Ce tampenie! Om tanar, sanatos, intreg! Il manii pe Dumnezeu cu vorbele astea, ii striga manioasa bunica.

- Lasa-l, draga, nu stii ca asa e el, poet? Azi e mort, maine il uita sfantu’ contempland apusul soarelui, poimaine imi scrie un caiet de versuri despre maiestria paianjenului si nu ma lasa nici in ruptul capului sa iau jos cu matura blestemata aia de panza!

Nevasta, sau poate mama. Intotdeauna fusese inconjurat de un nor de figuri feminine si, la un moment dat, ii devenise greu sa le mai deosebeasca.

Inainte sa mor eram in viata, ca fiecare, si nu cred ca eram poet, ori daca eram, n-o stiam. Curgeam cu lumea catre confluentele cunoscute, barca mea nu se zdruncina nici mai mult nici mai putin decat ale altora. La fel ca si ei, imi doream intr-o buna zi – nu prea indepartata – sa sar si eu intr-unul din vapoarele maiestuoase ce apareau din cand in cand la orizont. Vapoare, valoare, vigoare. Nu-mi lipsea vigoarea. Invatam sa navighez alaturi de ceilalti. Cand eram mici credeam cu totii ca intre copii si navigatorii cu barba exista o etapa in care inveti sa vaslesti, in care ti se spune incotro sa-ti indrepti barca, sau chiar cum sa o transformi intr-un vapor. Poate ca exista, daca provii dintr-o familie de marinari. Ai mei insa erau agricultori.

- Asta cu muritul e noua, n-am mai auzit-o pana acum. Vocea cantata a soacrei.

- Ce inseamna mort?

- Inseamna ca te duci la joaca si nu mai pui intrebari prostesti. Nimeni nu e mort aici.

Si totusi eu sunt. In ziua cand am murit nu mi-am dat seama pe de-a-ntregul. Doar o parte din mine a stiut si mi-a cladit un mormant din vorbe. Inauntru era o penumbra rece. Acolo am asezat partea care murise.

Se pare insa ca o parte moarta atarna greu, asta cand nu cumva te tine cu totul pe loc. Cand a trecut nevasta-mea la carma barcii nici nu mi-am dat seama. Atunci am devenit poet.

*

Ridica si aseza la loc cartile, vaza cu flori, pixurile, revistele cu poze. Parea ca n-are stare, parea ca nu-si gaseste locul. Mortii cu mortii si viii cu viii. De-ar fi asa de simplu. Intr-un tarziu se aseza pe covor, tinandu-se cu mainile de cap. Pe obraji ii curgeau lacrimi. Un papa-lapte de om.

Noi, piticii, am incercat zadarnic s-o readucem la viata pe Alba ca Zapada. Statea intinsa pe jos, acolo unde cazuse, si era cu adevarat lipsita de viata. Toata viata am jelit-o, alaturi de vietuitoarele padurii.

Viata nu e decat imitarea unor forme, sau, la nevoie, cladirea altora noi. Daca stau sa ma gandesc cand ma simt cel mai “viu”, paradoxal, imi vin in minte momente cand eul dispare. Sunt viu atunci cand dispar: cand devin una cu apusul de soare, cu agitatia marii, cu linistea muntelui, cu cerul. Sunt viu cand ma intind pe iarba si las norii sa-mi treaca prin fata ochilor. Sunt viu cand ma indragostesc, cand viata imi vine de la “noi”, nu de la “eu”.

El se hotari ca trebuie sa vada cu ochii lui adevarul celor aflate si isi croi carare cu palosul prin maracinisul incalcit pana la poarta castelului. Inauntru domnea o liniste apasatoare. Strajerii, curtenii, imparatul, imparateasa, orataniile, toate vietuitoarele dormeau. Printul strabatu una cate una incaperile palatului. Deodata vazu o usa intredeschisa, in fata careia sforaiau doi strajeri si intra sfios. Facu ochi mari de uimire cand vazu, dormind pe un pat mare o domnita nemaipomenit de frumoasa si pe loc se indragosti de ea.

Avusese revelatia mortii partiale chiar inainte de a-si bea prima cafea a zilei. Ca de obicei, se trezise cu angoasa unei noi zile. Ca de obicei, se simtea strivit, imobil, inutil. Poate si rasfatat – intr-un nor de femei, e inevitabil. Descoperirea il doborase. Acum se simtea eliberat.

Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m’am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea.

Yrsa Sigurdardottir

Din seria “nordicilor care scriu carti politiste” l-am citit pe Stieg Larsson si, acum, pe Yrsa din titlu. Cartea “Suflete damnate” a aparut cu “Gazeta sporturilor”, asadar la un pret mult sub cei 45 de lei afisati pe coperta altor carti de aceeasi autoare. Povestea a fost amuzanta, lectura mi-a luat cam trei ore, deznodamantul a fost suficient de surprinzator ca sa nu ma plictisesc, atmosfera islandeza cu personaje de saga, mituri si stafii e foarte naturala. Mi s-a parut interesant sa aflu ca islandezii isi iau ca nume de familie prenumele tatalui, urmat de terminatia “son” pentru fii si “dottir” pentru fiice.

Imi place numele asta, Yrsa. Ma duce cu gandul la ursii polari.

Plec la mare!

Μαρία με τα κίτρινα,
ποιον αγαπάς καλύτερα
ποιον αγαπάς καλύτερα
τον άνδρα σου ή τον γείτονα;

kyriaki

in vreme ce muncesc, beau cafea si scriu a 11-a pagina dintr-un document de circa 20, gandul imi zboara la Landshut si ma gandesc ca vineri incepe Dult-ul.

Sursa foto.

purr, purr, purr

• faptul ca pot sa-mi cant soft kitty cand merg singura pe stradute pustii cu o pizza super-imensa in brate;
• masina care merge cum n-a mers niciodata de cand am luat-o (pentru ca asa merg masinile al caror ambreiaj nu patineaza, dar n-aveam de unde sa stiu);
• cuvintele grecesti, pe care nu le invat, ci ma bucur de ele si le savurez chiar si pe cele mai banale. am inca, despre greaca, perceptia asta proaspata ca totul e la acelasi nivel de minunatie si importanta; nu exista categorii nominale si verbale, cuvinte de legatura si vorbe goale. in greaca toate vorbele sunt pline si noi, ca fructele.
• marea cea neagra si parfumata care ma asteapta cu plajele intinse saptamana viitoare…
• limonada, berea Bergenbier nefiltrata de grau, cafeaua si inghetata Nirvana pralines & cream;
• cartile doctorului Yalom – acum citesc “Privind soarele in fata” si da, se repeta o gramada; da, are niste obsesii pe care si le scrie in fiecare carte, dar e un om atat de uman, atat de cald, atat de sincer, incat mereu invat ceva nou de la el si simt ca reuseste sa stabileasca o relatie personala cu mine prin intermediul unor cuvinte scrise, traduse, spuse, foste – si totusi foarte vii.
• serialul “the big bang theory”, cu eroii lui amuzanti si simpatici, dar mai ales Sheldon – nu doar fiindca seamana cu Jose, ci si pentru ca ma molipseste si pe mine cu o anumita structura si un fel foarte rece si tehnic de a pune probleme emotionale si de relatie;
• apartamentul meu, in care ma simt ca un melc in cochilie;
• prietenii mei care ma cunosc asa cum sunt si totusi ma iubesc.

Ieri mi-a citit Ina o spusa de genul “ce-ar fi ca singurele lucruri cu care ne trezim dimineata sa fie cele pentru care am multumit seara, inainte de culcare?” Daca s-ar intampla asa, as fi mai saraca. Pentru ca adorm inainte sa apuc sa multumesc pentru tot si toti si toate.

De la Dorin, leapsa despre lucruri care ma fac fericita. Multumesc, Dorin :)

Mondena si urbana

Ieri m-am distrat. Intai cu CD-ul de la manualul de greaca, pe care l-am ascultat cap-coada si-am repetat ca papagalul propozitiile simple si culorile. Imi place ca-n greceste semnul intrebarii e inlocuit de punct si virgula (“ce faci;” inseamna ce faci?) si intonatia de la intrebari – cel putin pe CD-ul meu – e una puternic mirata (ce faci?!??).

Seara am ajuns si la doua evenimente foarte reusite amandoua: lansarea noii beri Redd’s pe fostul patinoar Floreasca si vernisajul Romanian Papergirl.

La lansarea noii Redd’s cu 6% zahar, 2sau 3% suc de lamaie si capac desurubabil n-am baut prea multa bere, fiind cu masina, insa am ascultat-o pe Luiza Zan si iarasi mi-a placut mult si mi s-a facut portretul (digital) de catre doi tineri artisti cu stiluri foarte diferite de lucru. Desi n-aveam voie sa le vad, am obtinut un sneak peek si pot sa va spun ca intr-unul arat ca mine acum 10 ani, iar in celalalt ca un personaj dintr-o poveste! Nu mai e nevoie sa spun ca am stat in spatele celor doi ilustratori exact ca un copil mic, in vreme ce ei faceau portete pe banda. Imi placea ca Alice incepea mereu cu linia maxilarului si gura. Cum desena gura, cum incepeai deja sa recunosti persoana care poza ca model. Ionut incepea cu parul, maxilarul, sprancenele, ochii. Uneori abia cand ajungea la finisaje si fineturi reuseai sa intrezaresti modelul in spatele desenului. Alteori, ochii erau elementul decisiv. “Seamana?” era intrebarea pe care ne-o puneam cu totii. Si era important nu doar sa semene, ci si sa ne flateze, sa fie “frumos” (ceea ce Ionut parea ca stie foarte bine!).

La Romanian Papergirl, dupa ce am vizitat expozitia si-am facut planuri cu Ina sa ne pozitionam strategic pe traseul unor colaje care ne-au placut, muzica zgomotoasa m-a gonit rapid in curte, unde am stat sub bolta de vita de vie la povesti cu Octi si Ina. Pe veioza arte e un film cu lucrarile trimise anul acesta de artisti la proiectul RO Papergirl.

Seara s-a incheiat cu 3 (trei) episoade din Big Bang Theory si un zambet in care am reusit iar sa-mi ating urechile cu colturile gurii :D

Din ciclul “eu”

Am avut masina lovita. A stat o luna si ceva pe bara, in vreme ce eu m-am dat cu Loganul lui tata. Azi am fost s-o iau de la reparat. Acum mi-e mila s-o las jos parcata si ma tot gandesc fie sa dorm in ea, fie sa fac cumva s-o iau in casa :D

/me glad to have her back

August

Ei, acu mi-am dat seama de jocul de cuvinte august/ au gust [strugurii, de ex], care poate explica de ce-mi place mie  numele lunii asteia, in vreme ce luna insasi (august) imi displace cu desavarsire.

August e cea mai scurta luna de vacanta, trece ca vantul si ca gandul si tot ce-ti amintesti vreodata despre ea e ca “era cald”. August mi se pare o luna rosie (iunie si iulie sunt albe, septembrie e galben-maroniu, martie e verde) si nu-mi plac lunile rosii.

Am intrat insa in triada Suzi – Getitza – Mih (zile de nastere inlantuite, 7-8-9 aug), care e un alt motiv pentru care aceasta luna imi place. Si pe 2 aug a fost ziua Florentinei, colega mea de banca din liceu, careia ii doresc la multi ani pe blog, fiindca altfel nu mai stiu cum sa dau de ea!

N-ar trebui sa ma plang tocmai eu, mai ales ca augustul asta e mai lung ca cel din 2010 cand am avut examene. Acum zilele mi se astern in fata pline de posibilitati, iar posibilitatea la care apelez cu predilectie este “The Big Bang Theory” (sezonul 3) ;)), dar azi am studiat si la greaca, repetand ca papagalul propozitii dupa niste inregistrari de pe livemocha.

Sunt iar intr-o faza in care postez tot ce-mi trece prin cap, nu mai astept sa gandesc ceva destept. Mi se intampla prea rar si se prafuieste blogul.

Puncte de reper

“Aeroportul Otopeni la fostul ceas, doamna Corina! Otopeni, la fostul ceas, doamna Corina, patru-unu. Otopeni, la postament, la fostul ceas. Doamna Corina. In cat timp, patru-unu?”

In timp ce din statia soferului de taxi rasunau aceste cuvinte, incercam sa-mi aduc aminte de fostul ceas de la Otopeni si nu reuseam. Mi-amintesc un ceas acolo, in mijloc, unde se desfac cararile catre Plecari si Sosiri. Poate acela e “fostul ceas” din care a mai ramas, se pare, doar postamentul? Nu stiu, dar “la fostul ceas” a intrat in topul punctelor mele de reper preferate din Bucuresti, alaturi de “la Gradinita” (cunoscuta azi ca “mecul din Romana”), “la fostul Eva, fostul Diverta, acolo, la Romana, vizavi de Nottara”, “la statui” (statuile nu mai sunt acolo de ceva vreme), “la blocul ONT”.

Ca bucuresteanca, mi se pare adesea ca ma misc in mai multe Bucurestiuri suprapuse (imi vine in minte cuvantul “palimpsest”), din care ceea ce se vede e doar o mica parte. Din anii ’80 si pana acum s-a construit si s-a demolat cam peste tot, s-au schimbat numele strazilor, magazine noi apar si dispar in cativa ani, statuile se muta de colo-colo ca niste fapturi capricioase, incapabile sa stea intr-un loc (ceea ce e, dealtfel, cam tot ce se cere de la o statuie!), carutele cu paiate trag in centrul orasului si ceea ce era odinioara camp e demult cartier de case si vile. Si poate fiindca orasul se misca mai repede decat pot locuitorii lui sa tina pasul, sau fiindca n-avem chef sa ne batem capul cu nume noi, se mai intampla sa aud de autobuze care circula pe bulevarde pe care azi nu le mai gasesti pe harta, de puncte de reper demult disparute sau de “fostul ceas”, unde inca ne putem da intalnire, la fel cum odinioara ne intalneam “la ceas”.

Indeobste ceasurile, fantanile si statuile – teoretic stabile – constituie puncte de reper pentru generatii intregi. Dar Stela imi spune ca a aparut un nou reper, unul care nu ne place, “langa Mic.ro 123, va rog” [sau orice alt numar, ele fiind oricum - cred eu - fantezist numerotate]. Strategia lui Patriciu de a deschide deodata toate aceste mic.ro-uri aproape la fiecare colt de strada pare sa dea roade. Nu stiu ce vanzare au, dar au intrat in limbajul oamenilor, ca puncte de reper.

Mi se pare interesant defazajul dintre realitate si expresia ei in limbaj la capitolul “puncte de reper”. Impartasind aceleasi cunostinte toponimice “de demult”, azi ne putem intalni intr-un loc care nu mai exista.

Καλώς ήλθατε στην Ελλάδα

A inceput in iunie, cand un grec cu un X5 mi-a “sters” aripa dreapta si botul masinii mele fara-de-CASCO.

A urmat lectura de la ICR si Zorba grecul, in urma carora mi-am inchipuit ca intr-o alta viata am fost grecoaica.

Iar acum ma intorc dintr-o tabara de o saptamana unde am predat engleza unui grup de copii greci.

Sper ca Δεν μιλαω ελλενικα sa se stearga curand din vocabularul meu.