- Mananca, mamaie, sa fii grasa si frumoasa!
Si totusi cand aparea tanti Flori (care lucra “la dispensar”, deci avea o anume autoritate medicala, desi niciodata n-am stiut exact ce facea) si-mi atragea atentia ca sunt cam grasa pentru un copil de 9 ani, ma suparam.
- Mamaie, eu sunt grasa?
Raspunsul era, de obicei, “nu, tu esti numai bine”, dar o data a fost si “da, cred ca te-ai cam ingrasat.” Mi-amintesc ca m-am infuriat ingrozitor si-am inceput sa tip ca nu sunt grasa, ci sunt numai bine, pana cand mamaie a zis si ea ca mine, doar sa-mi inchida gura.
Amintiri din copilarie am multe pe aceasta tema. Mi-amintesc cand am fost cu mama la un control la endocrinologie (bineinteles ca ma gandeam ca e o doctorita de… crini si nu intelegeam de ce nu ii zice direct “crinologie”) si doctorita mi-a prescris un regim. Am rasuflat usurata: aveam sa fiu obligata sa slabesc. Dar nu am tinut acel regim niciodata si nici la monitorizare n-am mai mers.
Mi-amintesc apoi franturi si fragmente din scoala generala: cum umblam iarna descheiata la geaca si preferam sa racesc decat sa inchei pufoaica groasa care “tipa” pe mine. Cum radeau colegii de mine la ora de sport pentru ca eram antitalent total. Cum tatal meu mi-a spus odata ca statea de vorba cu cineva la poarta si, vazandu-ma trecand impreuna cu colega mea Cristina, i-a fost rusine sa-i spuna interlocutorului ca fiica lui e “aia grasa”. Cat sufeream ca nu puteam purta pantaloni scurti, ca Marcela si Ramona. In prima ora de sport din liceu, profa ne aranja in linie. Eu ieseam din linie un un pas (in spate, bineinteles). “Hei, tu, aliniaza-te!” mi-a strigat. “Eu?” “Da, gogosico, tu!” Din ziua aceea mi-am luat scutire de la orele de sport, ca sa evit 4 ani de “gogosica”.
Din acelasi film sunt amintirile cu haine frumoase inaccesibile, incercarea de a trece neobservata, haine lalai, o concentrare pe a sti in detrimentul lui a fi. Nu-mi amintesc cum aratam in liceu. Ma vad in poze si nu-mi amintesc cum era sa fiu inauntrul acelei persoane. Nu cred c-am fost vreodata acolo constient; imi respingeam corpul. Acceptam la mine doar mintea si memoria, care ma ajutau sa izbandesc. Nu-mi amintesc sa-mi fi ales hainele, sa ma fi gandit cu ce ma imbrac, dar nici sa fi incercat sa schimb ceva la corpul meu – mai ales intr-o epoca si la o varsta cand toate fetele tineau cure de slabire. Il luam ca pe un dat si ma uram pentru el.
Ei bine, la fel ca-n multe alte domenii din viata mea, si aici am asteptat sa aiba loc un miracol prin care sa slabesc. In primul an de facultate miracolul s-a numit vanzatoarea de grefuri din fata bisericii si caseta pe care inregistrasem de la radio la tumbadora, el zancudo si ceva Ricky Martin. De la vanzatoare cumparam doua grefuri, care erau masa mea zilnica. Acasa puneam caseta si dansam 40 de minute ca bezmetica. Atunci am slabit, oarecum.
In Germania ma cantaream si aveam mereu cam 72-74 kg la inaltimea mea de 1,59. Faptul ca in jurul meu erau, inevitabil, si oameni mai grasi ca mine imi confirma ca eu sunt “numai bine”. In facultate nu ma mai uram, pentru ca-mi gasisem un stil grunge care ma prindea si-n plus eram prea ocupata ca sa mai am timp de autoanaliza. Zilele zburau intre facultate, ore la Cosbuc, meditatii, intalniri cu prietenele, biblioteca, filme, teatre, invatat, citit, bicicleta si cine mai stie ce mai faceam? Oricum, eram mereu pe drumuri, ba in autobuz, ba pe jos si-mi amintesc si de ziua de sambata cand mergeam dimineata la meditatie, trebuia sa iau 336 din statie de la TNB si-am adormit in statie. M-am rezemat de un zid la 9 jumate si m-am trezit la 9:45, fara sa stiu ce s-a intamplat in alea 15 minute.
Probabil asa s-a facut ca-n anul 4 de facultate, cam pe la Pasti, m-am trezit ca trebuie sa-mi stramtez binisor pantalonii. Ajunsesem, cine stie cum, la 65 de kg. Miracolul se produsese si-a continuat sa se produca, fara ca eu sa stiu cum, pana la finalul urmatorului an, anul de master, cand la 1,59 aveam 59 de kg. Eram la Madrid, locuiam la hotel si ma uitam in oglinda de la baie si nu ma recunosteam. Cand ma asezam si-mi vedeam genunchii ososi mi se pareau ai altcuiva. Corpul asta nou pe care-l puteam imbraca oricum si totul statea bine pe el era ok, dar nu era tocmai al meu. Ma fixam pe bucatile unde inca mai aparea ceva grasime, ca sa pot continua sa-mi repet ca sunt grasa, desi puteam baga ambele picioare pe un singur crac al pantalonilor mei grunge de odinioara. Am inceput sa merg in magazinele in care alta data intram ca la muzeu si sa probez haine. Imi veneau!
Si bine, asa cum se intampla, nestiind sa-mi ajustez imaginea proprie la noul corp, in scurta vreme am pus la loc cele 20 de kg “lipsa”, apoi inca cinci, ca sa am motiv sa ma urasc in continuare pentru ca sunt grasa.
De atunci au trecut ceva ani, ocazionale cure de slabire pe care le intrerupeam speriata cand incepeau sa dea rezultate si intr-un tarziu am ajuns aici, azi.
Mi-a luat ani de zile sa ma vad grasa in oglinda, pentru ca eu, fidela cuvintelor care mi-au insotit copilaria, continuam sa ma percep ca “numai bine”. Dar feedbackul era altul; feedbackul de la oamenii pe care-i cunosteam, de la hainele din magazine si chiar de la partea aia din mine care zicea “stop! acum!”, in vreme ce o alta parte sarea iute sa-i inchida gura cu mancare. Si totul era motiv de a manca: bucuria ca si supararea, oboseala, setea, durerea, singuratatea, fericirea si, uneori, foamea.
Probabil ca si aici trebuia sa soseasca momentul cand sa fiu pregatita sa zic “pana aici. nu-mi mai pot permite sa fiu grasa.” Cred ca el a sosit si, fiindca 25 de kg nu s-au acumulat peste noapte, o sa ia o vreme sa ajung din nou sa vad genunchii aia ososi care nu par ai mei. Dar ei sunt ai mei, impreuna cu oasele maxilarului, cu clavicula, cu oasele bazinului, cu bratele subtiri. Iar cand am sa-i revad, sunt pregatita sa-i primesc cu dragoste. Chiar daca pentru asta trebuie sa indur frica de a vedea cum ma subtiez si ma fac tot mai mica. Asta nu inseamna ca ocup mai putin loc, ci ca mi-am gasit locul meu.
Se poate si pot. Dureaza. Merita. Doare. E bine.
Cine comenteaza?