In ultimii patru ani am fost singura. Si single si singura; in incapacitate de a-mi pune si eu macar o data pe facebook celebrul status in a relationship.
Acum cand spun patru ani mi se pare mult. Pe vremea cand aveam un iubit, m-as fi intrebat “ce problema are” cineva care timp de atata vreme nu e capabil sa intre intr-o relatie. Nici c-ar fi mare filozofie, ma gandeam eu atunci: vazut, placut, obisnuit unul cu altul si viata curge singura si e nevoie de un hop ori poate de o ispita mare ca sa rupi cercul obisnuintei.
Cand lucrurile s-au schimbat pe neasteptate si fara nicio explicatie, m-am vazut proiectata cu forta in extrema cealalta, acolo unde relatia era o floare rara si de mare pret, pe care oricat ai sadi-o si ingriji-o si uda-o si oricat i-ai canta si orice ingrasamant de calitate superioara i-ai presara, nu poti fi niciodata sigur nici ca va inflori, nici ca nu ti se va usca cand ti-e lumea mai draga. Aceasta nesiguranta o aveam si inainte, nu degeaba refuzam eu sa-i scriu fostului meu iubit dedicatii pe cartile pe care i le faceam cadou, “ca sa nu le citeasca urmatoarea,” dar abia “cand a plecat plangand si mi-a luat inima”, vorba cantecului, am constientizat-o.
Povestea relatiilor mele de dragoste nu e lunga. La gradinita am fost indragostita de Radu, care imi punea nisip in cap cu lopatica. Imi placea sa simt bobitele scrasnind sub degete si ma frecam des in crestetul capului ca sa verific ca dovada acestei iubiri mai e inca acolo. In scoala primara am fost indragostita de Titi, colegul cu cele mai lungi gene si cei mai frumosi ochi… dar nu pentru mine. Am pastrat in mare secret aceasta iubire, iar frica mea cea mai mare era ca, intr-un acces de febra, voi delira si voi rosti pretiosul nume din patru litere, intocmai ca eroinele romanelor de secol 19 pe care le citeam. De aceea la fiecare raceala ma abtineam cu mare grija sa nu fac febra si chinul meu era, oricat mi-ar fi fost de rau, sa raman mereu constienta (autosugestia la mine functioneaza de minune!). Nici acum nu fac febra la raceala si ma gandesc ca poate i se datoreaza lui Titi.
Prima iubire impartasita a venit pe la 24 de ani, dar pana atunci am fost maritata de doua ori: in clasa a VI-a sau a VII-a cu Sebi, un baiat dintr-o clasa mai mare care a venit intr-o zi la mine si mi-a declarat raspicat, “Tu esti nevasta mea!” “Da,” m-am inrosit eu, fastacita – si casatoriti am ramas; el ma lua de la scoala, iar eu il cautam in pauze sa vad daca ma mai vrea de sotie (insecure much?). Tot in gimnaziu am fost maritata si cu un coleg de clasa si acum n-as sti sa spun daca eram bigama sau nu; oricum cu acest coleg nu aveam mari tangente, insa ii placea sa ma strige “nevasta!” iar eu n-aveam nimic impotriva.
In clasa a opta inima mea a batut pentru prima data pentru o femeie. Era profa noastra de mate – cu ochii mici, cu buze subtiri, cu un simt al umorului ascutit, sarcastica si rece in relatia cu noi, dar extrem de umana si un pedagog priceput. Era anul cu admiterea la liceu si am invatat matematica pe rupte, iar faptul ca o iubeam si voiam sa-i atrag cumva atentia (si cum poate un copil atrage atentia unui profesor rece, care preda de la inaltimea strivitoare a unui postament, decat prin rezultatele sale?) m-a motivat. Acasa ii scriam poezii si visam ca ii spun ca o iubesc, iar caldura acestor vorbe izvorate din inima reuseste sa topeasca raceala acestei femei (si acum cand ma gandesc la ea am senzatia de rece, de marmura) si ea ma imbratiseaza. Nu ne atingea niciodata, de aceea la banchetul de clasa a opta am plans de ciuda cand a acceptat invitatia la dans a unui coleg, iar el si-a pus, timid, bratele in jurul ei si-a condus-o in jurul salii de sport pe ritmuri de Depeche Mode.
Liceul l-am dedicat studiului limbii engleze si mi-l amintesc ca pe-o singura zi, cu lumini si umbre, muzica si pauze petrecute pe caloriferele dreptunghiulare din hol. Mi-a placut de un prof la un moment dat, dar nu la scoala imi cautam eu relatii, ci la biserica, unde – din cine stie ce motiv – nu se lega niciodata mare lucru.
In clasa a unsprezecea m-am indragostit de Andreea, pentru care as fi facut orice si care putea sa faca orice din mine. Era mai mare cu un an ca mine si simpla ei aparitie imi taia respiratia. La facultate m-am indragostit de Livia, care, la fel ca profa mea de mate si ca Andreea, era “rea”, capricioasa, voluntara si rece. Dar poezii n-am mai scris decat mai tarziu, cand a aparut in viata mea Oana, cu blandetea ei – o faptura dulce, foarte desteapta si foarte foarte nesigura.
Asa s-a facut ca pana pe la 23 de ani m-am invartit pe un taram al relatiilor posibile, niciodata reale. Am confundat fantezia cu realitatea, pe modelul brevetat din copilarie, si am preferat sa-mi traiesc intalnirile de dragoste in vis, unde cei/cele de care eram indragostita imi raspundeau in acelasi fel si lucrurile se aranjau cum nu se poate mai bine.
Apoi a aparut barbatul care a stiut sa ma aduca inapoi in realitate si, desi preconizata nunta nu s-a materializat, lui ii datorez gustul pentru relatiile umane reale si indepartarea treptata de fantezie. I-au urmat alte doua iubiri, una foarte scurta si frumoasa, alta mai lunga si umbrita de un final greu de acceptat.
Si-apoi patru ani care au trecut ca vantul si ca gandul, doi in care mi se pare ca am fost moarta sau amortita in partea aia de inima unde se sadesc semintele dragostei si doi in care am inviat treptat si-am inceput sa ma vindec.
-va urma-
Cine comenteaza?