Arhiva pentru noiembrie, 2011

Δε ζω χωρίς εσένα ούτε λεπτό (Can’t live for a minute without you)(1)

In ultimii patru ani am fost singura. Si single si singura; in incapacitate de a-mi pune si eu macar o data pe facebook celebrul status in a relationship.

Acum cand spun patru ani mi se pare mult. Pe vremea cand aveam un iubit, m-as fi intrebat “ce problema are” cineva care timp de atata vreme nu e capabil sa intre intr-o relatie. Nici c-ar fi mare filozofie, ma gandeam eu atunci: vazut, placut, obisnuit unul cu altul si viata curge singura si e nevoie de un hop ori poate de o ispita mare ca sa rupi cercul obisnuintei.

Cand lucrurile s-au schimbat pe neasteptate si fara nicio explicatie, m-am vazut proiectata cu forta in extrema cealalta, acolo unde relatia era o floare rara si de mare pret, pe care oricat ai sadi-o si ingriji-o si uda-o si oricat i-ai canta si orice ingrasamant de calitate superioara i-ai presara, nu poti fi niciodata sigur nici ca va inflori, nici ca nu ti se va usca cand ti-e lumea mai draga. Aceasta nesiguranta o aveam si inainte, nu degeaba refuzam eu sa-i scriu fostului meu iubit dedicatii pe cartile pe care i le faceam cadou, “ca sa nu le citeasca urmatoarea,” dar abia “cand a plecat plangand si mi-a luat inima”, vorba cantecului, am constientizat-o.

Povestea relatiilor mele de dragoste nu e lunga. La gradinita am fost indragostita de Radu, care imi punea nisip in cap cu lopatica. Imi placea sa simt bobitele scrasnind sub degete si ma frecam des in crestetul capului ca sa verific ca dovada acestei iubiri mai e inca acolo. In scoala primara am fost indragostita de Titi, colegul cu cele mai lungi gene si cei mai frumosi ochi… dar nu pentru mine. Am pastrat in mare secret aceasta iubire, iar frica mea cea mai mare era ca, intr-un acces de febra, voi delira si voi rosti pretiosul nume din patru litere, intocmai ca eroinele romanelor de secol 19 pe care le citeam. De aceea la fiecare raceala ma abtineam cu mare grija sa nu fac febra si chinul meu era, oricat mi-ar fi fost de rau, sa raman mereu constienta (autosugestia la mine functioneaza de minune!). Nici acum nu fac febra la raceala si ma gandesc ca poate i se datoreaza lui Titi.

Prima iubire impartasita a venit pe la 24 de ani, dar pana atunci am fost maritata de doua ori: in clasa a VI-a sau a VII-a cu Sebi, un baiat dintr-o clasa mai mare care a venit intr-o zi la mine si mi-a declarat raspicat, “Tu esti nevasta mea!” “Da,” m-am inrosit eu, fastacita – si casatoriti am ramas; el ma lua de la scoala, iar eu il cautam in pauze sa vad daca ma mai vrea de sotie (insecure much?). Tot in gimnaziu am fost maritata si cu un coleg de clasa si acum n-as sti sa spun daca eram bigama sau nu; oricum cu acest coleg nu aveam mari tangente, insa ii placea sa ma strige “nevasta!” iar eu n-aveam nimic impotriva.

In clasa a opta inima mea a batut pentru prima data pentru o femeie. Era profa noastra de mate – cu ochii mici, cu buze subtiri, cu un simt al umorului ascutit, sarcastica si rece in relatia cu noi, dar extrem de umana si un pedagog priceput. Era anul cu admiterea la liceu si am invatat matematica pe rupte, iar faptul ca o iubeam si voiam sa-i atrag cumva atentia (si cum poate un copil atrage atentia unui profesor rece, care preda de la inaltimea strivitoare a unui postament, decat prin rezultatele sale?) m-a motivat. Acasa ii scriam poezii si visam ca ii spun ca o iubesc, iar caldura acestor vorbe izvorate din inima reuseste sa topeasca raceala acestei femei (si acum cand ma gandesc la ea am senzatia de rece, de marmura) si ea ma imbratiseaza. Nu ne atingea niciodata, de aceea la banchetul de clasa a opta am plans de ciuda cand a acceptat invitatia la dans a unui coleg, iar el si-a pus, timid, bratele in jurul ei si-a condus-o in jurul salii de sport pe ritmuri de Depeche Mode.

Liceul l-am dedicat studiului limbii engleze si mi-l amintesc ca pe-o singura zi, cu lumini si umbre, muzica si pauze petrecute pe caloriferele dreptunghiulare din hol. Mi-a placut de un prof la un moment dat, dar nu la scoala imi cautam eu relatii, ci la biserica, unde – din cine stie ce motiv – nu se lega niciodata mare lucru.

In clasa a unsprezecea m-am indragostit de Andreea, pentru care as fi facut orice si care putea sa faca orice din mine. Era mai mare cu un an ca mine si simpla ei aparitie imi taia respiratia. La facultate m-am indragostit de Livia, care, la fel ca profa mea de mate si ca Andreea, era “rea”, capricioasa, voluntara si rece. Dar poezii n-am mai scris decat mai tarziu, cand a aparut in viata mea Oana, cu blandetea ei – o faptura dulce, foarte desteapta si foarte foarte nesigura.

Asa s-a facut ca pana pe la 23 de ani m-am invartit pe un taram al relatiilor posibile, niciodata reale. Am confundat fantezia cu realitatea, pe modelul brevetat din copilarie, si am preferat sa-mi traiesc intalnirile de dragoste in vis, unde cei/cele de care eram indragostita imi raspundeau in acelasi fel si lucrurile se aranjau cum nu se poate mai bine.

Apoi a aparut barbatul care a stiut sa ma aduca inapoi in realitate si, desi preconizata nunta nu s-a materializat, lui ii datorez gustul pentru relatiile umane reale si indepartarea treptata de fantezie. I-au urmat alte doua iubiri, una foarte scurta si frumoasa, alta mai lunga si umbrita de un final greu de acceptat.

Si-apoi patru ani care au trecut ca vantul si ca gandul, doi in care mi se pare ca am fost moarta sau amortita in partea aia de inima unde se sadesc semintele dragostei si doi in care am inviat treptat si-am inceput sa ma vindec.

-va urma-

Aventura eroului

A fost ca-n povesti, ca tot am scris azi cu copiii povesti dupa tipic la scoala.

Protagonistul eram eu, dornica sa transfer o suma in dolari intr-un cont de peste mari si tari.

Ajutoarele au fost mai multe, de la cea care mi-a imprumutat banii (in lei) (multumesc!), trecand prin cea care mi-a deschis (in cele din urma) un cont in dolari si mi-a calculat toate costurile implicate de tranzactia respectiva (tot ea m-a ajutat sa schimb leii in dolari), pana la cea care m-a ajutat sa potrivesc IBAN-ul cu tara bancii si sa pot astfel confirma tranzactia.

Personajul antagonic (ma simt ca-n “Filantropica” deja!) a fost sistemul birocratic bancar, cu toate prescriptiile sale enervante: nu poti sa transferi dolari dintr-un cont de lei, nu poti sa-ti faci cont de dolari decat la banca unde ai deschis contul de lei (alergatura mea de o ora prin frig nu conteaza), banca noastra nu lucreaza cu numerar – totul se face online de acasa, nu poti sa intri pe contul online fara un digipass care sa-ti genereze o parola ce tine doar cateva secunde pe ecran etc.

Conflictele au fost multiple: cu ora de inchidere a bancilor (mult prea devreme pentru cineva care iese de la serviciu la 5; noroc cu ING, totusi), cu incapacitatea mea de a procesa cifre si numere (poate ar trebui sa zic “cu frica mea grozava de tot ce inseamna cifre”), cu codul de acces pe contul online (la numarul de suport ING a raspuns cineva foarte repede si m-a indrumat eficient; multumesc, Simona!) , cu potrivirea dintre IBAN si tara de destinatie a banilor (aici am avut alt numar, notat cu grija pe un biletel – “Puneti-l bine, poate aveti nevoie; aici e cineva pana la ora 23:00 sa va raspunda!” – de… ofiterul meu de cont (spre rusinea mea nu stiu cum se numeste doamna, dar e foarte draguta) si la care mi-a raspuns Raluca; multumesc, Raluca!).

Imprejurarile au fost dupa-amiaza zilei de azi; cativa km prin sectorul 2 din Bucuresti si apoi inapoi in apartamentul meu din sectorul 1.

Cum laptopul inca nu mi s-a reparat, ii multumesc si mamei pentru ca mi l-a imprumutat pe al ei.

Morala? Eroul n-ar face nimic fara ajutoare, carora le este recunoscator.

Anouar Brahem

Compozitor tunisian si un interpret al oud-ului sau lautei, care are asta-seara concert la Sala Radio si despre care am citit acum un articol in Dilema Veche. Am citit, am intrat pe youtube sa ascult si imi place foarte mult.

Acum ascult asta:

Ποιο είναι το όνομά σου;

De cate ori scriu un e-mail si semnez Christina sau Chris vad in fata outlook-ul de la fostul meu job si nenumaratele dati in care cuvintele finale “Multumesc, Christina” devenisera deja un automatism, incat nu stiu nici azi de ce nu le inclusesem direct in semnatura.

Se intampla sa mananc si litere, in functie de cat de mult ma grabeam si cat timp aveam sa verific mailul inainte sa-l trimit. Cel mai adesea, insa, apucam sa vad greseala inainte sa dau send si Chrid, Chrs, Chria si Chrstina nu scoteau capul in lume decat extrem de rar.

Ieri m-am gandit ca mi-ar placea sa avem nume diferite in diferite momente din viata, la fel ca membrii tribului machiguenga din selva amazoniana: Cea_care_se_bucura, Nestiutoarea, Indurerata, Cea_care_nu_stie_ce_sa_spuna, Norocoasa.

Eu, acum, m-as numi Barbara.

Prajitura buclucasa

Intr-o cofetarie oarecare din Bucuresti au intrat pe inserate o fetita de vreo cinci ani si un barbat brunet, cu sapca. Din toate prajiturile expuse in vitrina, fetita a ales prajitura-cartof, a carei compozitie (desi ea nu stia) este aceeasi ca a salamului de biscuiti. Barbatul a parut destul de nemultumit de alegerea ei si a incercat s-o indrepte spre tartele cu fructe ori vreo prajitura cu frisca, insa micuta era hotarata: cartof!

A primit din mainile vanzatoarei cartoful si-a intins gura sa muste din el, insa cumva i-a scapat din mana si-a ajuns direct pe cimentul cu model. Fetita s-a speriat. Barbatul s-a incruntat.

- Poftim, ce prostii faci daca nu esti atenta! a zis el smucind-o de umar. Acum sa te vad cum iti mananci prajitura de pe jos!

Insa cand copila s-a aplecat sa adune cartoful, vocea aspra a barbatului a rasunat din nou:

- Mai esti si proasta! Cum sa mananci de pe jos, ce, esti caine? Hai acasa.

Fetita nu a mai mancat cartofi de biscuiti ani de zile. Dupa alti ani, insa, a devenit prajitura ei preferata. Tarziu si-a dat seama ca incearca la nesfarsit sa manance acel cartof, adunat de pe cimentul cu model al memoriei.

E o poveste despre unul dintre felurile in care putem sa lasam o impresie de durata asupra sufletului unui copil/om fara ca macar sa ne dam seama. L-am cunoscut bine pe barbatul cu sapca si e un om bun, insa cu o conceptie invechita despre educatie. Si nu e singurul care ignora faptul ca un copil e o persoana de dimensiuni mici, dar nu prin asta insignifianta sau lipsita de sentimente. La fel au facut si parintii lui si la fel fac amicii cu care schimba uneori ganduri despre cresterea copiilor. Nu e de mirare ca a uitat demult acest moment, care pentru el a fost o ocazie ca atatea altele sa-si invete fiica sa nu mai fie asa neindemanatica.

Am cunoscut-o si pe fosta fetita de 5 ani. Si-aminteste in detaliu si-n culori cofetaria, vitrina cu prajituri, hartia in care era servit cartoful si modelul neuniform de pe ciment. Dar n-a putut sa-si ia partea pana nu a crescut, la randul ei, o fetita de cinci ani, intelegand astfel (si altfel) ce este rezonabil si ce nu sa astepti de la un copil si cum ii comunici aceste asteptari intr-un fel care sa nu-l umileasca, ci sa-l inalte.

Ca educator, ma preocupa mesajele pe care le transmit elevilor mei – nu doar prin vorba, ci si prin ce fac si, in ultima instanta, prin cine sunt. Acum “cine sunt” e in lucru si va reveni curand pe monitoarele dumneavoastra in ipostaza cine_sunt_2.0, adica eu.

Joaca/jocul

A fost un weekend lung. Ca o saptamana intreaga. Asa l-am simtit. Azi mi-am adus aminte de ziua de miercuri si mi s-a parut departe si din alta poveste. In povestea weekendului a fost toamna, au fost culori, litere si cifre si oameni. Si am inceput sa ma uit la “Monk” de la inceput, ca sa inteleg ceva si-mi place.

Lucrand la o traducere dealtfel simpla, am descoperit din nou ce greu mi-e sa umblu cu cifrele. Daca in greaca pot acum sa citesc cuvintele cunoscute si le descifrez mult mai repede pe cele noi, un sir mai mare de 6 cifre ma ameteste complet. Incep sa le iau unu-trei-opt-zero-zero si ma incurc; era unu-opt-trei-zero-zero. Imi fug din fata ochilor, danseaza, se amesteca. Nu sunt obisnuita cu ele si nu le stiu stapani.

Balaura ne-a scos asta-seara la Caru cu Bere. M-am bucurat s-o vad si mi-a placut agitatia din restaurant, zumzetul vocilor, valsurile din difuzorul de la baie, eleganta ospatarilor. Ma feream de Caru cu Bere ca de un loc de jecmanit turistii, dar m-am inselat. E un restaurant cu un aer de Caragiale, preturi decente si mancare buna.

De cand am scris postul “grasa si frumoasa” am slabit 10 kilograme, si mai urmeaza vreo 15. Nu mi-e greu, nu tin un regim anume, doar nu mai mananc orice, oricand. Si, intr-adevar, pe masura ce reapar oase si genunchi, apare si frica de boala si de moarte. Asociez, nu stiu de ce, a fi slab cu a fi bolnav, dar doar la mine. Nu am impresia ca oamenii din jurul meu care-s slabi ar suferi de vreo boala, insa imi vine adesea sa-mi spun “e ok, esti sanatoasa, ohoho, chiar mai sanatoasa decat inainte!” cand simt teama ca ma topesc, ca ma termin. Am inceput sa apreciez marimile hainelor, sa ies din 48-50 si sa stiu ce urmeaza (in jos) dupa 44-42-40-38. Cam pe la 38 am sa ma opresc.

Si nu stiu daca legat de asocierea slabire/boala sau nu, ma gandesc mult la moarte – de la visul in care mi se vopseau in par suvite blonde “fiindca asa facem noi cu mortii nostri”, pana la Arghezi (“asa e jocul: incepe cu moarte”) si la gandul pe care l-am avut pudrandu-mi imaginar nasul in oglinda de la Buongiorno, “acum pot sa mor linistita; toti cei dragi sunt bine.”

Dar e toamna si toamna e de trecere si de moarte si de melancolie, asadar un bun motiv extern sa gandesc astfel de ganduri.

Si cand zic ca astept – astept primavara!

Impossible is nothing

Laptopul meu continua sa fie mort. Am aflat cu aceasta ocazie despre existenta chipset-urilor de pe placa de baza si despre probabila lor autodistrugere (prin supraincalzire, sau asa ceva) cam la 4 ani dupa achizitionarea aparatului. “Sa stiti ca unele laptopuri sunt si programate sa se strice singure. Asta e, trebuie sa ne tina de clienti,” mi-a zis domnul de la service, care incearca acum sa lipeasca chipsetul sau cine stie cum si prin ce alte metode sa-mi repare totusi acest calculator pe care-l am din 2007 si niciodata nu mi-a facut probleme (afara de faza cu sunetul, ofcors). Eu ii tin pumnii sa reuseasca, desi nu garanteaza nimic.

 

Flori

N-am crezut ca voi ajunge sa deosebesc vreodata florile cu frunze care, acasa la parintii mei, impanzeau tot locul. Mie-mi plac florile cu flori, ziceam, mie sa-mi dati frezii, garoafe, trandafiri si crizanteme, nu ficus, bromelia, primula si alte nume fistichii.

Dar m-am mutat la casa mea si am primit numaidecat si doua ghivece, apoi pe-al treilea si uite-asa primula, violeta de Parma si guzmania au intrat in viata mea. Leandrul a venit mai tarziu, iar pe el l-am cerut chiar eu de la ai mei, fiindca-mi place mult cum infloreste. Apoi mi-am cumparat si-un bat de bambus, care a facut de-acuma mustati mari.

A trecut un an si florile mele cresc si infloresc. Asa cum se intampla, acum ma uit la magazine dupa ghivece de flori si nu mi se mai par doar colectii de frunze verzi de diferite forme si marimi.

Patagonia

Se strica mai repede decat pot sa le repar. Acum e randul laptopului, care a decedat in mod misterios in vreme ce eu eram plecata din Bucuresti. Astept un diagnostic maine de la firma de reparatii. Si sper sa se repare, desi va costa bani, ceea ce e o problema.

In weekend am fost la Plaiul Foii si m-am plimbat pe dealuri. Imi plac copacii foarte mult.

In continuare astept.


Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 43 other followers

Blog Stats

  • 1,066,519 hits

Din vremi apuse

© Christina Anghelina



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 43 other followers