Intr-o cofetarie oarecare din Bucuresti au intrat pe inserate o fetita de vreo cinci ani si un barbat brunet, cu sapca. Din toate prajiturile expuse in vitrina, fetita a ales prajitura-cartof, a carei compozitie (desi ea nu stia) este aceeasi ca a salamului de biscuiti. Barbatul a parut destul de nemultumit de alegerea ei si a incercat s-o indrepte spre tartele cu fructe ori vreo prajitura cu frisca, insa micuta era hotarata: cartof!
A primit din mainile vanzatoarei cartoful si-a intins gura sa muste din el, insa cumva i-a scapat din mana si-a ajuns direct pe cimentul cu model. Fetita s-a speriat. Barbatul s-a incruntat.
- Poftim, ce prostii faci daca nu esti atenta! a zis el smucind-o de umar. Acum sa te vad cum iti mananci prajitura de pe jos!
Insa cand copila s-a aplecat sa adune cartoful, vocea aspra a barbatului a rasunat din nou:
- Mai esti si proasta! Cum sa mananci de pe jos, ce, esti caine? Hai acasa.
Fetita nu a mai mancat cartofi de biscuiti ani de zile. Dupa alti ani, insa, a devenit prajitura ei preferata. Tarziu si-a dat seama ca incearca la nesfarsit sa manance acel cartof, adunat de pe cimentul cu model al memoriei.
E o poveste despre unul dintre felurile in care putem sa lasam o impresie de durata asupra sufletului unui copil/om fara ca macar sa ne dam seama. L-am cunoscut bine pe barbatul cu sapca si e un om bun, insa cu o conceptie invechita despre educatie. Si nu e singurul care ignora faptul ca un copil e o persoana de dimensiuni mici, dar nu prin asta insignifianta sau lipsita de sentimente. La fel au facut si parintii lui si la fel fac amicii cu care schimba uneori ganduri despre cresterea copiilor. Nu e de mirare ca a uitat demult acest moment, care pentru el a fost o ocazie ca atatea altele sa-si invete fiica sa nu mai fie asa neindemanatica.
Am cunoscut-o si pe fosta fetita de 5 ani. Si-aminteste in detaliu si-n culori cofetaria, vitrina cu prajituri, hartia in care era servit cartoful si modelul neuniform de pe ciment. Dar n-a putut sa-si ia partea pana nu a crescut, la randul ei, o fetita de cinci ani, intelegand astfel (si altfel) ce este rezonabil si ce nu sa astepti de la un copil si cum ii comunici aceste asteptari intr-un fel care sa nu-l umileasca, ci sa-l inalte.
Ca educator, ma preocupa mesajele pe care le transmit elevilor mei – nu doar prin vorba, ci si prin ce fac si, in ultima instanta, prin cine sunt. Acum “cine sunt” e in lucru si va reveni curand pe monitoarele dumneavoastra in ipostaza cine_sunt_2.0, adica eu.
Dacă afli atît de repede „cine ești” – felicitări! Mie mi se pare cel mai greu lucru din lumea asta. Apropo, de multe ori cartoful e și prăjitura mea preferată.