2012

Mi-am facut traditionala curatenie in biblioteca pe care-o fac la fiecare sfarsit de decembrie, desi fara sa-mi propun neaparat, ci pur si simplu pentru ca asa imi vine. Am ascultat cantecul asta de mai multe ori decat pot numara in limba greaca, lenevesc in pat cu laptopul de la Mos Craciun in brate si ascult proba la pocnitori pe care o fac afara o ceata de pustani. In Piata Revolutiei se repeta pentru revelionul protv si uneori vantul mi-aduce voci; pe strada trec mai putine masini ca niciodata si maine nu va fi doar duminica, ci va fi un nou an.

Ne innoim mereu o data cu anul si ne invechim tot o data cu el. Imi place luna ianuarie pentru ca e alba: si la propriu, ca luna de iarna ce se afla, dar si in sensul figurat de foaie noua pe care sa scrii povestea in continuare, de la inceput, cum vrei tu.

De anul 2011 ma despart cu voiosie. Mi l-am dorit frumos, a fost perfect si se termina foarte bine.

Ca sa nu zic ca n-am iesit in ultima zi a lui, azi am purces cu hotarare sa-mi caut un calendar pe 2012 prin librariile de la Universitate si sa ma plimb cu masina pe toate strazile si sa ma parchez in toate locurile de parcare, ca sa am sentimentul ca orasul e al meu! Mi-a iesit, asa ca mi-am oferit un iaurt cu miere si nuci drept rasplata.

2011 este, probabil, anul de care-mi aduc cel mai bine aminte, luna cu luna. Pentru ca in fiecare luna s-a intamplat ceva minunat, fie ca au fost oameni pe care i-am intalnit, lucruri pe care le-am facut, frici pe care mi le-am confruntat, lectii la care am plans neputincioasa, prieteni in fata carora mi-am deschis sufletul asa cum n-am mai facut-o niciodata pana acum sau carti pe care mi-am dorit sa le fi scris eu de mult ce mi-au placut.

A fost frumos. Fiecare moment a fost frumos si ma bucur ca s-a intamplat. Inima imi bate acum la loc in piept, plina de speranta pentru 2012. Va fi anul schimbarii si ma bucur pentru asta.

Asta vara, cand faceam colaje pe covor in camera mea impreuna cu Ina, mi-am creat o lista 50 de dorinte pe care-as vrea sa mi le indeplinesc in urmatorii cincisprezece ani. Pentru anul 2012, imi propun sa implinesc cel putin trei: securitatea financiara (de fapt as vrea sa fiu bogata, ce atata diplomatie! vreau sa nu mai existe zile cand ma intreb daca mananc azi covrig sau imi tin ultimul leu pentru maine), intalnirea unui partener de viata si scrierea unei carti. Sunt bucuroasa ca am sprijinul prietenilor si al familiei si le multumesc din nou pentru asta.

Mai multe n-am de spus. Sa va fie Revelionul vesel si innoitor, iar 2012 sa va prinda pregatiti nu sa deveniti altcineva, ci sa sa aflati cine sunteti si sa fiti acea persoana.

La multi ani!

Cand am fost pe Transalpina

Cand am fost pe Transalpina, am pornit din Brasov. A fost amuzant, pentru ca eram sapte oameni intr-un Mercedes Vito, dintre care eu nu cunosteam decat o persoana: pe colegul meu Dan, proful de desen. Atunci am cunoscut-o si pe sotia lui si, bineinteles, pe ceilalti calatori: doi din Bucuresti si doi din Targu Mures. Pentru ca ma alaturasem acestui grup oarecum din intamplare (il auzisem pe Dan spunand ceva de Transalpina la telefon si-am sarit: mergi pe Transalpina, ce tare, de cand imi doresc – iar el mi-a raspuns: mergi cu noi? daaaaaa), o vreme am avut senzatia ca weekendul meu e acasa si ma asteapta, iar eu ma plimb nepoftita prin weekendul… altora! Dupa ce le-am impartasit tovarasilor de drum aceste ganduri, senzatia a disparut, pentru ca mi-a fost limpede ca ala chiar era si weekendul meu, desi totul se intamplase atat de repede.

Eram in septembrie, drumul a fost foarte frumos, ne-am oprit la Curtea de Arges si am vizitat manastirea, apoi am pornit spre Obarsia Lotrului, unde urma sa si innoptam.

Noaptea a cazut repede, dar cabana la care ne si vedeam cazati, aranjati si pregatiti pentru drumetia de a doua zi nu mai avea locuri libere. Se pare ca rezervarile prin telefon fusesera anulate, sau pana la urma nu se facuse nicio rezervare, cine stie? Oricum, acolo nu puteam dormi si ni s-a indicat sa pornim spre Voineasa, unde sunt cazari multe. Era noapte si, desi era doar septembrie, paream un grup de colindatori care bat din poarta-n poarta si scoala gazdele din pat. “N-avem locuri”, era textul de care deja ne plictisisem. Am urcat si coborat prin toate colturile de munte, mai la hoteluri scumpe, mai la pensiuni modeste, ba si pe la gazde care primeau calatori la ei in casa am batut, dar degeaba. De la Voineasa am fost trimisi la Valea Macesului, apoi la Brezoi si uite-asa ne indepartam de locul unde se planuise drumetia si ne apuca, incet, si disperarea, desi parca mai mult amuzamentul.

Incepuseram sa devenim superstitiosi: daca trimitem doar baietii, sa vezi ca au camere. Hai sa mearga doar fetele, ca poate avem noroc. Sa mearga Dan in fata, sa ramana soferul la masina, sa mearga doar soferul… cate combinatii n-am mai facut si in zadar!

Pensiunea Garvis avusese inspiratia sa-si lumineze tot dealul pe care trona, astfel incat am vazut-o din sosea. Era undeva in dreapta, sus, urcai pe un drum de pietris, ne-am intrebat daca merita, dar orice merita, pentru ca se vorbea deja de cortul de 2 persoane si de dormit in masina, care cum putea.

Bineinteles ca nu aveau cazare, am multumit, am pornit, masina a scrasnit pe pietre si cauciucul din spate, stanga, s-a facut praf. Ne-am dat jos, cu tot cu bagaje, si hai sa ridice baietii masina, sa caute rezerva, sa schimbe roata.

De-ar fi fost asa de simplu, n-as mai fi avut acum ce sa scriu pe blog. Rezerva nu se gasea, iar cand a fost localizata, nu se putea desface de sub masina, unde era fixata. Am asistat atunci la o importanta desfasurare de forte, iar solidaritatea masculina si-a spus cuvantul.

Era noapte, iar ocupantii pensiunii se intorceau fiecare de pe unde haladuise. Cred ca n-a fost barbat, dintre cei care reveneau cu masina sau pe jos, sa nu vina sa arunce un ochi la pana noastra si sa nu-si dea cu parerea despre cum s-o desface roata de rezerva. Unii s-au bagat in portbagaj sa caute o clema care “trebuia sa fie acolo”, altcineva a sunat diversi cunoscuti (si era 10 seara), patronul s-a oferit sa ne dea un numar al unui mecanic auto si cativa ne simteam utili cautand pe google “Mercedes Vito spare wheel”. Zadarnic.

Se facuse 11 noaptea si nimeni nu-i daduse de capat acestei roti buclucase. In cele din urma baietii s-au decis s-o lase pe maine si, fiindca nu puteam pleca, soferul a cerut voie sa ridice cortul undeva in spatele pensiunii, iar noi am acceptat singura camera despre care ni se spusese ca mai e libera, unde urma sa dormim 5 in doua paturi, cum om putea. Se mai vorbea si de dormit in masina, cand sotia patronului a venit spre noi cu un aer decis:

- V-am facut rost de doua camere: o sa dorm eu cu sotul in alta parte si va dam camera noastra. Nu puteti sa dormiti in masina, toata seara v-ati chinuit, vreti si voi un dus, un pat normal…

Pensiunea avea doua etaje terminate iar la al treilea, aflat inca in constructie, nu erau gata decat cele doua camere pe care le-am primit noi, pentru 90 lei/noapte/camera. Nu mai e nevoie sa spun ca am dormit neintorsi, ca a doua zi ne astepta un peisaj de vis (noi care urcaseram si coboraseram de habar n-aveam pe unde mai suntem, in noaptea aia de colinda disperata), ca roata s-a schimbat si excursia a continuat fara alte incidente.

Azi am facut curat in biblioteca si am dat peste un pliant pe care l-am luat de la pensiunea Garvis special pentru ca voiam sa scriu despre ei pe blog. Daca aveti drum pe la Brezoi/ Malaia, eu vi-i recomand!

P.S. Camerele au fost curate si spatioase, cu baie in camera, prosoape, sapun. Nu am avut mic-dejun inclus, dar mancarea nu era scumpa, a fost buna si ne-au servit repede.

Magazinele au fost luate cu asalt

Am luat si eu cu asalt raioanele de genti, in cautarea gentii perfecte pentru mama: neagra, simpla, mare, cu multe buzunare, buget rezonabil.

- Neagra, ati zis neagra, sau poate sa fie si maro? a fost intrebarea de care n-am scapat nici in Obor, nici in Unirea, nici in magazinasele mici din centrele comerciale.

Neagra, doar neagra. Va rog fara piele de sarpe, funda mare, ciucuri, cusaturi aurii sau alte aplicatii.

In Unirea, am ajuns intr-un magazinas unde vanzatoarele (1,50 m, 40 kg) purtau rochii de Craciunita cu tivul de blanita fix pana la fund.

- Va arat eu o geanta perfecta, a ciripit una dintre ele. O vedeti asa mare, dar costa doar 290 lei, redusa de la 390 si e minunata. Sa va arat cat e de incapatoare inauntru – avea unghii false, lacuite cu oameni de zapada si mos craciuni, la care ma zgaiam in vreme ce scotea cocoloase de hartie din pantecul incapator al gentii – ia uitati-va, ce compartimentare excelenta! Noi, fetele, punem mare pret pe o buna compartimentare, recita ea mai departe.

Eu nu ziceam nimic, caci ramasesem incremenita in fata unui imens lacat auriu care impodobea partea din fata a incapatoarei genti.

- Are un lacat, or eu v-am zis ca vreau simpla. Nu mai scoateti alea din ea, ca oricum cu lacatul asta nu o iau. V-am zis ca o fac cadou…

- Dar lacatul se scoate, a ciripit iar ajutoarea lui Mos Craciun.

- A, perfect, aveti dvs o cheie…

- Nu, va duceti dvs. cu geanta acasa, bagati acolo un cui si-i dati cateva ciocane si se desface imediat! mi-a spus ea, mandra, aratandu-mi ca, de fapt, era si ajutoarea lui 007.

- Adica dau doua milioane pe geanta si ma duc sa-i dau cateva ciocane acasa? am repetat, ca una destul de grea de cap ce ma aflu uneori.

- Da, e redusa cu 30%, maine n-o mai gasiti la pretul asta.

I-am multumit si-am lasat-o sa indese la loc cocoloasele de hartie in geanta incapatoare, ideal compartimentata si impodobita cu lacat de aur, in vreme ce eu ma indreptam spre urmatorul magazin.

Pana la urma am reusit sa gasesc si geanta potrivita, desigur, dar patania cu lacatul auriu mi-a ramas in memorie.

Craciun fericit!

Καλήν εσπέραν άρχοντες

Va daruiesc un colind in limba greaca, se numeste “Buna seara, stapani”:

Καλήν εσπέραν άρχοντες
κι αν ει – κι αν είναι ο ορισμός σας,
Χριστού τη θεία γέννηση,
να πω, να πω στ’ αρχοντικό σας.

Χριστός γεννάται σήμερον
εν Βη – εν Βηθλεέμ τη πόλει,
οι ουρανοί αγάλλονται,
χαίρε – χαίρετ’ η φύσις όλη.

Εν τω σπηλαίω τίκτεται,
εν φα – εν φάτνη των αλόγων
ο βασιλεύς των ουρανών
και ποι – και ποιητής των όλων.

In traducere generala, asa cum inteleg eu, servitorii vestesc stapanilor lor nasterea lui Hristos intr-o iesle si bucuria ca a venit pe lume Imparatul Cerurilor si poetul tuturor. Asta cu poetul e interesanta, poate ποιητής mai inseamna si altceva, desi in dictionarul meu nu zice.

the joy of giving

De cand pluteste peste noi atmosfera Craciunului, incep sa ma simt putin ca Sheldon. Pentru cei care nu se uita la The Big Bang Theory, Sheldon Cooper e un om de stiinta cu un IQ foarte mare si o la fel de mare dificultate de a stabili relatii sociale firesti cu cei din jur. El este omul-robot, sau omul-computer, care analizeaza totul la rece, desi cand e bolnavior trebuie sa i se cante Soft Kitty. :-)

Mai jos un moment din episodul “The Bath Item Hypothesis”:

Sheldon: Wait! You bought me a present?

Penny: Uh-huh.

Sheldon: Why would you do such a thing?

Penny: I don’t know. ‘Cause it’s Christmas?

Sheldon: Oh, Penny. I know you think you’re being generous, but the foundation of gift-giving is reciprocity. You haven’t given me a gift, you’ve given me an obligation.

Howard: Don’t feel bad, Penny, it’s a classic rookie mistake. My first Hanukkah with Sheldon, he yelled at me for eight nights.

Penny: Now, honey, it’s okay.You don’t have to get me anything in return.

Sheldon: Of course I do. The essence of the custom is that I now have to go out and purchase for you a gift of commensurate value and representing the same perceived level of friendship as that represented by the gift you’ve given me. It’s no wonder suicide rates skyrocket this time of year.

Penny: Okay, you know what? Forget it. I’m not giving you a present.

Sheldon: No, it’s too late. I see it. That elf sticker says to Sheldon. The die has been cast, the moving finger has writ, Hannibal has crossed the Alps.

Howard (to Raj who is whispering in his ear): I know. It’s funny when it’s not happening to us.

Penny: Sheldon, I am very, very sorry.

Sheldon: No. No, I brought this on myself by being such an endearing and important part of your life. I’m going to need a ride to the mall.

Howard: It’s happening to us.

(The Big Bang Theory, sezon 2, episod 11)

Ragaz

Isaia, capitolul 9

2 Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. 3 Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta cum se bucură la seceriş, cum se înveseleşte la împărţirea prăzii.
4 Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian.
6 Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”

Aceste cuvinte rostite de gura unui copil de 5 ani mi-au amintit ca nu despre goana dupa cadouri e vorba. Si nici despre bani cheltuiti, nervi, aglomeratie si oboseala.

 

Craciunul este despre porc?

Craciunul este momentul cand mancam sorici, piftie, sarmale si cozonaci pana ne ia cu salvarea. Este sarbatoarea foamei si-a sfarsitului. Intre Craciun si Anul Nou e doar o saptamana si, cu putin noroc, nici n-o petrecem treji.

Craciunul este momentul cand ne facem curat in casa si aruncam tot ce nu ne mai trebuie pe geam la vaduve, orfani si nevoiasi simtindu-ne buni si darnici din cauza asta.

De Craciun cheltuim prea mult pentru bucuria de a da, sau bucuria de a primi, sau din obligatie, pentru ca toata lumea da si primeste.

De Craciun tinem post sau nu, vrem sa ne simtim mai buni, ne uitam putin mai atent unii la altii si, daca nu suntem atenti, uitam cu totul de Isus, fiind preocupati de Mos Craciun.

Craciunul este cand facem petreceri cu firma, pe banii ei sau ai nostri. Cand ne tragem biletele la secret santa, apoi suntem dezamagiti de cat de putin ne cunoaste colegul. Cand ne gandim la zapezile din copilarie, la bunici, la sobe, cozonaci si celelalte lucruri care “odinioara” reprezentau ceva pentru noi si acum sunt goale si calpe.

Craciunul este o emotie: accesul la copilul care am fost odata si iluzia apartenentei la ceva ce s-ar putea numi familia umana.

un posibil raspuns la intrebarea ce este Craciunul trimisa de Stela

Leru-i ler

In visul de azi-noapte nu puteam ajunge la o importanta conferinta din pricina unui zid. M-am catarat pe el sa trec dincolo, dar cand m-am vazut in varf si-am vazut de unde trebuia sa sar m-am temut. Ma prinzi? l-am intrebat pe paznicul de la baza, dar el a dat din cap ca nu. Si-am apucat-o pe drumul cel lung si ocolit spre conferinta mea, prin ninsoare, zapada si aglomeratie de masini si frig. Ma insoteau doua fetite, apoi doar una de vreo 4-5 ani. Locul de parcare ne astepta chiar in fata, iar cand am coborat se facuse primavara. Insotita de fetita care acum crescuse si-mi venea pana la umar, am patruns intr-o gradina verde, plina de flori. Era un soare bland, adia un vant cald, iar eu eram fericita mergand spre conferinta impreuna cu acesta fata. Cati ani ai, am intrebat-o. Treisprezece, mi-a raspuns si m-am trezit.

Urechile mele se plictisesc

Azi m-am trezit in cap cu cantecul lui Tudor Gheorghe Padure, draga padure – il aveam pe o caseta audio acum multi ani si se pare ca mi-a ramas in minte. Draga i-a fugit cu altul, s-a ascuns in codrul sur, el cata padurea toata, insa n-a gasit-o, nu… L-am cantat in cap pe repeat toata ziua si probabil ca l-am si mormait semi-adormita, cand asteptam sa se sune de intrare pentru ultimele doua ore.

Azi a fost serbare la gradinita si sala de mese s-a umplut de copilasi adorabili, cu cele mai dragalase bucle, cele mai frumoase rochite si cele mai nostime mutrisoare, facand din manute clopotei la Jingle Bells si cantand, asa cum canta copiii mici, cu privirea in sus sau in spate, cascand atunci cand le vine si fiind total ei insisi in fiecare secunda. Imi place mereu sa-i privesc si sa-i ascult, pentru ca sunt frumosi si autentici. Colega mea, Georgiana, a organizat si un targ de dulciuri in beneficiul copiilor de la “Ana si copiii” si-am fost tare bucuroasa c-a avut-o ajutoare pe Edith “a mea” si ca au reusit sa stranga ceva bani, cu care sa cumpere rechizite si cadouri.

Edith a mea, Nana mea, copiii mei… “Nu suntem ai tai!” mi-a strigat France zilele trecute. Sigur ca nu sunteti. Sunteti ai parintilor vostri, iar eu raspund de voi pe durata programului de la scoala. Dar faptul ca-i cunosc de cand erau copilasi, ca sunt prima mea serie in scoala asta, ca ne-am iubit si ne-am razboit, ca am trecut printr-un doliu impreuna mi-i face speciali. Si-am sa mai cunosc copii, si-am sa mai duc serii la capat, dar “Pescarusii” vor ramane “ai mei” intotdeauna. Acum ca scriu asta, ne si vad intepeniti intr-o poza, la care ma voi uita cu nedumerire peste 30 de ani. Probabil ca-mi voi aminti numele lor, chiar si atunci. Si voi citi pe blog ca azi am fost mandra de Edith.

La plecare, in masina, Lisa mi-a cerut sa-i pun niste muzica, “pentru ca urechile mele se plictisesc,” un motiv intemeiat, la care nu ma gandisem.

Urechile mele nu se mai satura de Θέλω κοντά σου να μείνω (“Vreau sa raman langa tine”), Eleftheria Arvanitaki.

Ilaritate/irealitate/rivalitate/

Uneori mergea pe strada ca sa simta frigul. Ridicandu-si gulerul hainei, se avanta pe trotuar, printre masini parcate si cosuri de gunoi care se revarsau. Mergea mereu in aceeasi directie, ocolind acelasi platan si impiedicandu-se la coborarea aceleiasi borduri. La semafor se oprea si astepta culoarea verde. Uneori vedea o batranica cu doua sacose, care incerca sa forteze pas cu pas traversarea pe rosu. O urmarea din priviri pana ajungea dincolo, sau se oprea speriata in mijlocul strazii, pe linia dubla continua, asteptand sa treaca masinile.

Mersul automat il purta prin amintiri. Vantul rece mirosea ca iarna la Budapesta. Podul cu lanturi, Arpad hid, Dunarea inghetata, bastionul pescarilor. Frigul il musca de gat ca la Muenchen. Tramvaiul, metroul, Odeonsplatz, gara cu hot-dog fierbinte, targul de Craciun cu vin fiert. Cobora spre centru cu pasi mari, uneori cu o tigara stinsa in mana. Ii lipsea strainatatea – si acolo fusese singur, dar in alt fel.

Atunci cand scotea capul din gaura statiei de metrou se astepta intotdeauna sa iasa altundeva. In America de Sud, sau poate la Piata Sudului, desi mergea spre nord. Se astepta la zapada si la pinguini, la palmieri si la corabii. Vorbea singur. “Da, normal, am luat metroul spre nord, e logic sa fiu aici. Ce pacat, totusi, ca n-a avut loc niciun miracol!”

in a manner of speaking

nu stiu de ce azi am avut in cap cantecul asta, iar ieri mi s-a plimbat printre circumvolutiuni rammstein cu ich will, dar ma bucur ca exista youtube ca sa-mi ostoiasca dorurile dupa cantece carora nu le-am dat niciodata atentie si imi sar deodata in fata

iarna asta uscata si destul de calda ne-a adus zilele astea niste ceruri care m-au fermecat; ieri am mers la scoala cu o lumina atat de frumoasa, incat mi se parea ca alunec printr-o poveste (apropo de poveste, unul din subiectele care s-au dat la olimpiada de romana a fost o poveste pornind de la propozitia “cand eram mic/a imi doream sa fiu o carte”. copiii nu erau prea incantati si-mi intreb o eleva, tu nu voiai sa fii o carte? nu, voiam sa fiu printesa, normal – mi-a raspuns ea :) mai ales normal ala mi-a placut mult!), iar azi am avut un apus de soare roz cu bleu pe care l-am contemplat si savurat cum se cuvine, admirand totodata si desenul crengilor si crengutelor copacului din parculetul de la eva care se proiecta pe acest cer. m-am gandit ca-mi plac copacii si goi si imbracati, dar ca parca fara frunze sunt mai frumosi, mai detaliati as zice; as putea sa stau o zi intreaga sa urmaresc ramurelele cu privirea. la cat de obosita sunt, nici nu sunt capabila de altceva.

 

Conditie (astro)fizica

Una din cartile mele SF preferate este “Mai mult decat oameni” de Theodore Sturgeon. Una dintre scenele mele preferate din aceasta carte este aceea in care Janie si gemenele stau intr-un pat si citesc. Janie e telekinetica, are 6 ani si abia a invatat sa citeasca. Gemenele au trei ani sunt mute si capabile sa se teleporteze, desi nu stiu inca. Janie e alba, ele sunt negrese. Insa, in afara tuturor acestor lucruri, sunt trei fetite mici a caror maxima placere e sa stea in pat si sa citeasca dintr-o carte mare. Acea carte e un catalog de produse, iar cand Janie citeste ‘perdele, 3 dolari; draperii si metraje, 8 dolari; covoare, 12 dolari’ toate trei sunt in culmea fericirii.

Inca de cand am citit prima data cartea (si n-am inteles nimic din ea) mi-a placut momentul asta. Imi place ideea ca poti fi fericit facand ceva atat de inutil si absurd ca citirea unui catalog din care nu pricepi o iota. Pentru exercitiu va recomand Programa pentru olimpiada de astronomie – 2009 Juniori. Azi, in cancelarie, am fost fericita citind: 1. Bolta cereasca si constelatiile. Notiuni elementare despre stralucirea stelelor, luminozitatea si magnitudinea lor aparenta. Mituri despre cer. Denumirile stelelor. Variatia aspectului cerului in timpul unei zile si in timpul unui an pentru un anumit loc de pe pamant. Recunoasterea constelatiilor. Orientarea dupa Soare, dupa Steaua Polara si cu ajutorul constelatiilor mai stralucitoare si tot asa pana la punctul 13, dupa care am trecut la parcurgerea programei pentru seniori.

Am avut intotdeauna banuiala ca fericirea lui Janie nu sta in listele din acel catalog, ci in prietenia cu gemenele Beanie si Bonnie. Ca listele le fac pe ele fericite, iar bucuria lor o face fericita pe Janie. Si, fiindca am citit cartea pe vremea cand cartile inca mi se mai lipeau de suflet, ori de cate ori ma simt bine cu cineva zambesc in mine si-mi recit in cap ‘perdele, 3 dolari; draperii si metraje, 8 dolari; covoare, 12 dolari’ .

Mini-vacanta, mini-poveste

am auzit povesti, am spus povesti

magazinele s-au umplut de Craciun colorat si galagios

de la geamul meu vad aproximativ 230 de alte ferestre

 

 

Eram copil cand mamaie ma trimitea cu mancare la doamna Lenuta. Femeia, care locuia pe strada Traian la mansarda unei case vechi, cu scara melcata, avea cele mai uriase picioare pe care le vazusem vreodata: enorm de umflate, ca butucii. In camaruta ei mirosea a mucegai si a acru si ea se misca greu de la pat la usa, ca sa-mi deschida. Nu-mi amintesc daca vorbeam cu ea (doamna Niculina, la care tot cu mancare mergeam, doar ca pe strada Avram Iancu, ma tinea de vorba o gramada, in vreme ce eu studiam in detaliu o harta ciudata a Romaniei, cu tot cu Basarabia si Cadrilaterul, pe care o avea atarnata deasupra mesei de la bucatarie), sau daca imi mai dadea uneori 1 leu sau doi, asa cum facea doamna Alecu, zisa si Curca.

Cred insa ca a coincis perioada cand mergeam cu tata la Rapsodia Romana sa-l ascultam pe Mircea Vintila cantand acest cantec in fiecare marti cu epoca vizitelor mele la doamna Lenuta, caci atunci cand aud “si-am cantat din coasta mea, din vertebra ca o stea” vad usa scorojita, camera murdara si picioarele acelea diforme iesind dintr-un capot de culoare mustar.

Pentru aceste bunici care nu mai traiesc decat in povesti am aprins azi o lumanare.

Marunte suparari, mici bucurii

Slabesc si am tot felul de reactii ciudate la asta.

In urma cu cateva luni trebuia sa ma conving ca nu voi muri; aveam in cap asocierea asta cu boala si moartea si mi-a luat ceva s-o dezradacinez de acolo si sa ma bucur de fiecare oscior care a inceput sa se vada prin piele. Mai apoi am inceput sa ma tem pentru siguranta mea. N-am fost niciodata subtirica si sexy, sunt obisnuita sa trec neobservata prin multime si nu stiu sa raspund la “Papusica”, “Frumoaso”, zambete cu subinteles si alte grosolanii de gen. In (rarele) momente cand mi se intampla sa fiu abordata astfel, imi doresc intens sa ma ingras la loc si sa redevin invizibila, pentru a ma proteja. Sigur ca nu intentionez sa fac asta si vad ca din ce in ce mai bine incep sa ma pricep sa primesc si complimente, nu doar suturi in fund si respingeri.

Zilele trecute, insa, m-am confruntat cu o alta reactie, foarte puternica, pe care mi-a luat ceva s-o descompun si s-o procesez.

Mi se spune adesea “ce-ai slabit”, “ce bine arati”, “spune-mi si mie cum faci”, etc. si ma bucur ca se vede si ca lumea vede si ca primesc acest feedback, chiar daca n-as sti sa spun ce fac – e mai mult ceva ce simt si mi se intampla. N-a fost deloc surprinzator, asadar, ca si amicul meu, Tudor, sa-mi spuna acelasi lucru. Ceea ce a fost ciudat, a fost reactia mea: l-am detestat in acel moment cu atata violenta, ca a trebuit sa ma scuz si sa fug la prima oglinda care mi-a iesit in cale, pentru a ma intreba ce naiba e cu mine. Si oglinda mi-a raspuns: “Ai fost intotdeauna acolo, indiferent de numarul de kilograme. Tudor ar fi trebuit sa stie sa vada miezul, nu coaja. Esti dezamagita sa constati ca n-a reusit.”

Ceea ce mi-a lamurit o data mai mult rolul protector al norului pufos in care ma invelisem si, totodata, rolul lui de turn de aparare, ca in basme. Frumoasa adormita nu face decat sa astepte, in turnul ei, sa fie gasita si trezita cu un sarut. Se pare, totusi, ca traim intr-un timp in care frumoasele trebuie sa-si seteze desteptatorul si sa se trezeasca singure, fiindca timpul nu mai asteapta si nici printii nu mai sunt ce-au fost odat’.