Pe toti ne iubeste cineva

Un vin alb, o bucata de paine neagra, branza. Cam cu asta ma indeletnicesc. Si cu privitul pe geam la zapada. Plugurile trec foarte des, dar tot alb ramane in urma lor. E iarna adevarata, de aceea azi si maine nici nu mergem la scoala, ca sa ne putem bucura de ea. Colega si prietena mea Meli mi-a spus la telefon ca i-a cumparat fetitei ei sanie si pantaloni de fas pentru zapada si m-am bucurat de bucuria lor. Mi-aduc aminte cate ore ne puteam juca in zapada cand eram mici – nimic nu ne mai trebuia! Totul era acolo: cazemate, tuneluri, derdelusul, oamenii de zapada si pasarea Chincho-Pincho care-si avea cuibul imaginar in plopul din curtea de-alaturi. Cand intram in casa ne schimbam in haine uscate si ne lipeam talpile goale de soba fierbinte. Acum imi lipesc privirea de albul de afara si zambesc amintirilor.

Am fost candva copil, apoi adolescenta si tanara, acum sunt adulta. Am avut mult timp sa reflectez in ultimii ani si multa vreme in care sa ma indeletnicesc cu activitatile la moda care sunt autocunoasterea si dezvoltarea personala. Am citit pe tema asta tot ce mi-a cazut in mana, de la NLP< analiza tranzactionala < psihanaliza < psihologie populara si pozitiva < teorii behavioriste, cognitive, experientiale si parapsihologice, carti de filosofie si scrieri esoterice. – Apoi am recitit Eclesiastul si am gasit acolo condensat tot ce invatasem din maldarul meu de carti. Uneori e nevoie de un drum mai lung ca sa patrunzi intreg sensul scurtaturilor. – Am citit despre integrare, despre relatiile sociale, despre iubire, despre imaginea inconstienta a corpului, despre injonctiuni parentale, despre frica de moarte, despre schema abandonului si dependenta. Am scris, am facut psihoterapie atat de grup cat si individual, m-am rugat si am fost la clarvazator. Am incercat in toate sa pastrez o minte deschisa, sa iau fiecare experienta ca pe o lectie si sa invat. Pentru ce? Pana cand? Nu stiam. Dar altceva mai bun nu aveam de facut.

I-am lasat pe altii sa puna in cuvinte lucrurile si experientele pentru care eu nu aveam cuvinte ori despre care nu aveam cunostinta, sau amintiri. M-am hranit din vorbele pe care Francoise Dolto le adresa bebelusilor si din gandurile impartasite de Irvin Yalom in cartile sale. Am ales doua vorbe pentru mine din puzderia de carti-toate-la-fel-de-lesinate publicate de Jacques Salome si-am folosit librariile pe post de biblioteci, ca sa nu ma ruinez aruncandu-mi toti banii pe cartile editurii trei. Am ajuns pana in punctul unde nu mai gaseam placere in literatura, ci doar in aceste cartulii care imi vorbeau despre mine obsesiv, fixist.

As fi vrut si eu sa stiu ce cautam. Iluminarea? Da’ de unde! Cautam boala si vindecarea de ea. Cautam hrana emotionala si acceptarea. Si mai cautam ceva. Iesirea de pe modul de pilot automat pe care functionasem 29 de ani. Constientizarea. Intelegerea. Sensul.

Acum cand stau singura in casa si ma uit pe geam la zapada si-mi mai torn un pahar de vin simt ca toate aceste cautari au dat roade. Nu stiu cand si in ce fel, dar m-au schimbat. Si, asa cum stau aici si zambesc amintirilor si scriu, simt ca sunt unde trebuie si ca mi-e bine si ca trebuie sa scriu asta pe blog, pentru ca blogul acesta a fost – cu voaluri si jocuri de oglinzi – blogul luptei mele cu mine, blogul cautarilor si al fricilor, blogul unde m-am prefacut si m-am deschis, blogul care m-a prelungit in virtual atunci cand nu ma ajungeau bratele reale, locul unde mi-am asumat riscuri stiindu-ma la adapost,

La toti ni-i greu, e vorba unui prieten de-al meu si pe toti ne iubeste cineva e o alta vorba care-mi place.”Ai mult potential,” mi-a spus o sefa de-a mea, demult si m-am speriat, pentru ca ma gandeam ca sigur se insala si potentialul mult-prezis e doar o aparenta.

Acum mi-am dezgropat talantii si-i inmultesc. Aceia care mi s-au dat, nici multi, nici putini, nici ai altora. Dac-as fi un animal, as fi o girafa.