Color me Katie

Via oompa am ajuns la un filmulet haios cu un musical improvizat intr-un supermarket pe care m-am gandit daca sa dau click sau nu, fiindca nu-s mare amatoare de iutuburi pe blog. Si am dat click. Un minut mai tarziu, plangeam si radeam toata de puterea pe care o au muzica si dansul de a deschide oamenii, de a-i aduce impreuna, de a-i face sa zambeasca. De a transforma o multime indiferenta de clienti intr-un public. Minunat!

Fireste ca m-am dus pe youtube si am urmarit si alte idei traznite marca Improv Everywhere: can I get a napkin please – un musical traznit la mall, oamenii-oglinda din metrou, metroul transformat in muzeu de arta, petrecerea-surpriza pentru un cuplu necunoscut care tocmai se casatorise, I love lunch, plimbarea in lesa a cainilor invizibili, 1200 de oameni plimbandu-se cu metroul numai in chiloti! Ce nebunie! Dar pe urma am citit, tot la oompa, de unde aflase ea de traznaile astea si era iar un link pe care a trebuit sa decid daca sa dau click sau nu: colormekatie, un blog al unei fotografe din NY.

In acest moment sun fan Katie pe viata, cel putin pentru urmatoarele doua idei incredibil de minunate:

• umbra care-si face de cap pe la spatele tau
• silhouette portraits

Sa nu mai vorbim de fluturasii imprastiati prin cartier intr-o zi ploioasa, de ochisorii lipiti te-miri-unde, de toate minunile pe care le face prin casa si de cele mai colorate poze pe care le-am vazut vreodata!

Si, bine, trebuie sa marturisesc de ce o iubesc pe Katie definitiv, iremediabil si mult mai mult decat pot exprima in cuvinte: Katie are liliputani!!!!!!!! Katie stie sa faca liliputani si da liliputani la tot cartierul! Katie vorbeste direct cu Christina aia mica, careia acum mai mult de 20 de ani i se promiteau liliputani adusi de tata de la serviciu si care citea “The Carpet People” si visa sa se trezeasca intr-o dimineata inzestrata cu vedere microscopica. Multumesc, Katie :x

And, just in case any of these links brings you to my blog, dear Katie, I want to tell you that by creating the adorable tiny people you fulfilled one of my childhood dreams: that of playing with Liliputians, just like Gulliver :) Thank you from the bottom of my heart!

In timp ce scriam acest post mi-am rascolit/rasfoit/recitit blogul si-am bagat de seama ca la unele comentarii n-am raspuns niciodata. Nu stiu de ce.

P.S. Acum ca se termina vacanta porcina, eu racesc.

P.S. 2. Vreau de doua ori mai tare sa merg la New York!!!!

Dimineata, frig

Al meu país la pluja no sap ploure:
o plou poc o plou massa;
si plou poc és la sequera,
si plou massa és la catàstrofe.
Qui portarà la pluja a escola?
Qui li dirà com s’ha de ploure?
Al meu país la pluja no sap ploure.

(Raimon)

In mod miraculos mi s-au reparat iar boxele (e un contact care cand se pune, cand se ia) si ascult, ca de obicei, Raimon. Azi am citit un blog care scrie ca mine al unei fete careia ii e dor de trecutul ei asa cum imi (era? este?) si mie. Cand ascult Raimon, de exemplu, mi-e dor de Gironella si de orele de catalana cu Joan si cu Alfred. Cand aud “por el imperio hacia Dios” mi-e dor de Madrid si de Jose si de cartile pe care le citeam impreuna acum foarte foarte multi ani, cand eu eram inca blonda, iar el avea o claie de par in cap :) Pentru ca tempers fuggit si numai deunazi am vazut la Carturesti ca s-a publicat in traducere romaneasca Witches Abroad la RAO, Prin cele strainatati. Si  traducerea ok, din ce mi-am putut da seama citind in librarie. Pentru cei care nu stiu, WA e prima carte tradusa de mine, la 19 ani, in anul 1 de facultate, cand eram iremediabil indragostita de Andrei Gheorghe, iar el vorbise la MK de Terry Pratchett. Am tradus cartea cap coada, intai pe masina de scris, apoi pe un computer. Mi-a luat cam 1 an si nu am publicat-o niciodata. Anul trecut cand am vrut s-o dau la RAO era deja cineva angajat sa o traduca si mi-au zis ca e prea tarziu [oricum banii pe Josep Pla nu mi i-au platit inca...].

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate [hell, si datorita lui am dat la limbi straine in the first place! bine, sa n-o uitam pe Andreea...]. Iar mai de curand, Raluca a jucat acelasi rol si adesea ma gandesc cat de mult mi-a influentat modul de a gandi.

Dar trecutului ii sade bine acolo la stanga pe axa timpului, pentru ca momentul nostru e prezentul. Today is yesterday’s tomorrow. Iar in prezent e rece, vine nitel iarna, iar dimineata cand ma duc la bus pe jumatate adormita alergia ma pisca nitel de urechi, dar mult mai delicat ca in alti ani, aproape imperceptibil.

Imi plac diminetile mele uber-matinale (6 – 6:15) cu cafea cu lapte, paine cu gem si 5 minute de mers alert pe jos (sau de sarit in primul taxi, daca vremea o cere, iar portofelul ne-o permite). Imi place sa ma trezesc, uneori fara ceas, si sa ma gandesc cu drag la noua zi ce incepe. Am trecut printr-un proces de adaptare, iar acum am ajuns la concluzia ca am un orar chiar misto! Merci, Alina :)

Mi se pare ca Raimon merge cu diminetile mele…

P.S. O veste mare: nu mai am lamai! Dupa 7 ani de carnet, lamaile erau mai mult o stare de spirit :)

Depanarea!

Cand eram mici venea Depanarea, care era o masina mare care nu intelegeam la ce foloseste. Nici acum nu stiu la ce folosea Depanarea. Dar stiam cand trecea pe strada ca trece Depanarea.

Se mai depanau televizoare (si masini aflate in pana), ba chiar si troleul se ducea uneori de depanat.

Acum depanarea s-a mutat online si anul trecut un elev m-a intrebat daca se pot “depana amintiri”. Internetul nu are diacritice uneori.

Declar “depanarea” cuvantul zilei de azi.

Dupa o aventura haioasa in care am reusit sa raman cu buza umflata afara din masina, cu cheia incuiata inauntru, motorul pe contact si stergatoarele mergand (m-au “depanat” ai mei, care au sosit – inseparabili as usual :xxx – cu cheia de rezerva), laptopul care innebunise pe 11 octombrie si nu mai scotea un sunet (era Mutulica, iar eu Morocanosul) si-a revenit ca prin farmec, adica s-a “depanat” printr-o miscare de scuturare a firimiturilor din tastatura!!!! Sunt atat de fericita, incat l-am dat la maxim si urla “Al vent, la cara al vent, el cor al vent, les mans al vent…” si ii multumesc Artistului ca a pus joculete pe site si ca joculetele alea canta si astfel mi-am putut da seama ca Mutulica vorbeste! >:D<

Azi a fost frumos la ToK; am facut un mic experiment din care am invatat sa ne raportam la lume printr-un alt simt decat vazul si sa vedem cat de mult conteaza o schimbare asa de mica cum e legarea la ochi cand vine vorba de lucruri pe care practic nici nu le observi, gen praguri sau tocul usii! Irina, Miruna, Ana, Carlos (si Ben din galerie), ati fost super!

(Sunt asa de fericita ca laptopul canta!! Acum nu-mi doresc decat sa se un-sparga ecranul de la telefon si sa se dezdoaie ca prin farmec Pisicutza :)))

Am citit o carte extraordinara azi la Diverta (da, citesc carti intregi la Diverta… din motive de pret, dar si pentru ca uneori ma prinde cate o carte si uit sa mai plec si pe urma n-o mai cumpar ca am citit-o :D). Se numeste Vrajitoarea trebuie sa moara (Sheldon Cashdan) si a aparut la editura 3. Ca sa vorbesc ca Gramo, “3 sa mi-o iau si eu!”

Am ramas insa cu o obsesie in urma citirii acestei carti: cum il cheama in romaneste pe Rumpelstiltskin (Rumpelstilzchen), piticul ce rau care toarce lana in aur? [alte obsesii: flanelograful, thanks to Cristiana ;))]

Si-mi raspund! [depanare e cuvantul!] Il cheama Tom Tic Tot. As vrea sa le spun si celor de pe proz.com, dar n-am cont acolo. Madalina, poate le zici tu?

Stiti de buna seama,

Tom Tic Tot ma cheama

canta el singur in padure, nestiind ca servitoarea il aude si astfel stapana afla care-i era adevaratul nume.

De ce sunt piticii rai in povesti? De ce cand eram mica mi-era frica de Tom Tic Tot si de Piticut zis si Cinabru?

 

Am aflat ca a murit Gheorghe Dinica si imi pare rau. Rau pentru ca n-o sa-l mai pot vedea la teatru (“Take, Ianke si Cadar” a fost minunat!), pentru ca n-o sa mai faca alta “Filantropica”, pentru ca s-a terminat si locul lui ramane gol… in viata si pe scena si cu siguranta in familie. Dumnezeu sa-l odihneasca. Pentru mine e gone too soon.

 

Doamna Tudoran

Invatatoarea mea a fost doamna Tudoran Alexandrina, careia i-am spus patru ani “tovarasa” si pe urma – cu oarece eforturi de adaptare la noua realitate care aducea cu sine un nou vocabular – “doamna”.

Doamna Tudoran ne-a invatat sa scriem, sa cititm, sa socotim, ne-a dat primele notiuni de istorie si geografie si ne-a supravegheat intr-a opta la simularea examenului de admitere la romana, unde ne-a suflat locutiuni substantivale in care aparea cuvantul “inima” :)

Mi-aduc aminte din prima zi de scoala faptul ca am vomitat chiar inainte sa ajung in curtea mare unde se facea “careul” de inceput de an, apoi am stat cuminte in careu, cu mama alaturi, pe urma am intrat in clasa si mama n-a venit cu mine, pentru ca trebuia sa mearga la scoala. Era imbracata intr-o haina verde. In clasa era lume multa, erau prea multe flori, doamna Tudoran parea rea si eu stateam in banca cu inca doua fetite. “Ce sa le fac, doamna? Sunt 42 in clasa, n-am atatea banci”, spunea doamna Tudoran. Peste tot erau insirate cartoane cu literele alfabetului si mici poezii cu fiecare litera. Scria pe undeva si Bine ati venit, la usa se inghesuiau mamici in haine de blana sau pardesiu (dar a mea nu, pentru ca plecase la scoala), pe tabla erau trase linii de dictando si de matematica si nu mi se parea nimic nou, pentru ca oricum crescusem la scoala la Cernica si eram obisnuita cu bancile si cu tabla si cu pixurile si cu caietele si cu catalogul. Stiam deja sa citesc, asa ca nici asta nu era o noutate si nu asteptam nimic de la doamna Tudoran, nici de la cei 12 ani de scoala care aveau sa urmeze, ma gandeam doar “Oare o sa ma imprietenesc cu vreuna din fetitele astea? Care mi-ar placea sa fie prietena mea?”

Din clasele 1-4 imi amintesc serbarea abecedarului, unde am fost litera X in alfabet am locul fix, si toate serbarile unde trebuia sa cantam si sa spunem poezii si sa jucam teatru si unde eu nu aveam niciodata rolul principal pe care mi l-as fi dorit (mi se pare haios ca pe atunci inca nu stiam ca sunt raraita!) si pe domnisoara Catalina, invatatoarea de la A, bufleie si rujata cu rosu aprins. Orele mele preferate erau cele de “Dezvoltarea vorbirii”, cand doamna Tudoran ne citea povesti dintr-o carte care mi se parea magica si pe care am gasit-o si eu mai tarziu la biblioteca si-am devorat-o din scoarta in scoarta.

Aici suntem in clasa a II-a, 1986. Nu e chiar ziua cand ne-a facut pionieri, mie-mi cam iese camasa din pantaloni si cu greu nimerisem sa-mi prind centura aia la fusta, dar e o poza cu toti colegii mei si cu doamna Tudoran :)

Recuperat: B-21-2006

Recuperez posturi de pe yahoo 360, care s-a inchis.

Bucuresti. Caldura mare, monser. Aer conditionat, apa plata si cirese.

Si amintiri.

Poeziile pe care ma puneau sa le invat in copilarie, Mama lui Stefan cel Mare si Visul Maicii Domnului. Repetabila povara si Mistretul cu colti de argint. Si poeziile lui tata, despre care multa vreme am crezut ca-s scrise de Adrian Paunescu!! Azi am in cap:

“pe o mare de-ntuneric cu sclipiri de ani-lumina
navighez in spatiul cosmic pe-o corabie de tina
navighez sub steagul mortii pe cel mai inalt catarg
vreau sa depasesc lumina si al lumii vechi standard

… si pe velele de tina scrisa e cu ape lucii
o inscriptie senina despre vise si iluzii

“visam sa ating o stea cu o lume fara moarte
fara vis si-nchinaciune
fara zi
si fara noapte
Dar priviti nemarginirea de lumina si de moarte!
Cate vieti trebui-mi-vor pan’ la steaua fara moarte?”

Moartea vazuta la 5-6 ani pe peretii caselor din Cetate de Dolj, satul natal al lui mamaie si tata. Ce mult ma speriau fundele negre (cu sau fara poza raposatului alaturi) care se pun pe case in Oltenia in semn de doliu! Unele raman acolo si cate 20 -30 de ani, cum e cazul fundei lui Mirel, varul lui tata care s-a inecat la 18 ani. Mamaie nu mi-a dat voie niciodata sa ma uit in fantana; “n-ai voie”, zicea, “cine e nascut in februarie n-are voie sa se uite in fantana!”. Nu m-am intrebat decat foarte tarziu cum de tata, nascut si el in februarie, nu avea nici o problema sa se uite sau sa scoata apa.

Acest Mirel care a murit cu multi ani inainte sa ma nasc mi-a bantuit multa vreme imaginatia. Poza lui de pe casa era prea sus ca s-o pot vedea bine cand eram mica si prea stearsa ca sa se mai poata distinge bine chipul atunci cand am mai crescut. Funda devenise gri, decolorata de soare si de ploi.

Mamaie a avut o sora: maica Lena, pe care mi-o amintesc vag ca pe o batrana mititica pe care o auzeam uneori strigandu-ma printre ulucile gardului ca sa-mi dea smochine. Maica Lena a avut multi copii, poate 10, poate 12, unii morti de timpuriu, altii inca in viata, certandu-se neincetat pentru casa parinteasca sau vreun hectar de pamant la marginea satului. Georgea lu’ Brânzan era fiica ei la care trageam cu mamaie cand mergeam in vizita. Fitzu e mama lui Mirel. Vastela e icoana familiei, pentru ca era cea mai frumoasa dintre fete si a murit foarte tanara. Dintre baieti nu mi-l amintesc decat pe Nelus, pe care il stiu din povestile cu cearta pentru pamant.

E o lume cu care am avut contact tangential, in copilarie si spre adolescenta, cand inca mai puteam fi obligata sa merg la tara. E o lume despre care mamaie nu obosea sa povesteasca, iar eu, colega ei de camera vreme de 10-12 ani, i-am fost de multe ori singurul ascultator.

Cand a murit mi-a parut rau ca n-am notat uneori franturi din ceea ce-mi zicea, ca n-am fost mai atenta, ca n-am ascultat cu amandoua urechile in loc sa dau frau liber plictiselii, pentru ca mi s-a parut – brusc – ca o data cu ea am pierdut legatura cu aceasta lume total. N-am tinut in mod deosebit la oamenii astia, pe multi prea putin am apucat sa-i cunosc, casele cu funde negre ma ingrozeau, iar satul mi se parea mereu murdar si intepenit intr-o viata trista si rudimentara. Dar au fost parte din imaginatia mea de copil si poate au contribuit intr-un fel insesizabil la ceea ce sunt azi.

Intr-o seara cand mamaie avea chef de vorba iar eu voiam sa fiu lasata in pace sa-mi scriu “memoriile”, am notat la spatele caietului cateva nume: Florea (strabunicul), Stefana (strabunica moarta la scurt timp dupa ce s-a nascut mamaie), Nastasia (stra-strabunica oarba pronuntata Nastasâia), Minodora/ Minadora (“mama de-al doilea” care a crescut-o pe mamaie cu o mare asprime maritand-o la 16 ani). Urmau apoi chestii care mi se parusera haioase, cum ar fi o familie despre care se stia ca “sunt ai de arsera pisica-n cuptor” si orbi fiind amandoi nu si-au dat seama decat prea tarziu, cand casa s-a umplut de un miros insuportabil.

Pleaca… dar stai sa vezi cum ma zdrobesc de stanci

Pleaca… dar stai sa vezi cum mi se casca rani adanci (*)

Azi avem petrecere de jaloguin la scoala (outdoors party) si s-a lasat asa un frig, incat nu mai stiu cu ce sa ma imbrac. Costumul pe care mi-l pregatisem nu presupunea nici palton, nici pufoaica, dar cred ca pana la urma o sa ma imbrac bine si renunt la costum in favoarea unui face-painting la fata locului.

Cu cat se apropie vacanta, depresia incepe sa dea inapoi. Cred ca era doar o mare oboseala, dupa un inceput de semestru intens, cu ore noi, myp coordinator si engleza high level si examene care bat la usa si uichenduri pierdute prin excursii (minunate, ce-i drept, dar obositoare si ele!).

Ieri, la ziua lui Alex, mi-am dat seama cat imi e de dor de colegii de la Ipsos! Imprastiati care incotro, poate ca nu ne vom mai aduna niciodata toti in fata unei mese de la Picadili sau in Becker, sa dansam si sa bem si sa radem si sa spunem, la nesfarsit, aceleasi povesti si in-jokes, in care eu acum ma simt tot mai out :) Mi-e dor de Raluca, de Diana, de Simo si Corina, de Giani… Mi-e dor de Marius (in noiembrie ne vedem, da?), de Ciprian, de Jimmy, de echipele de la productie, de Andra si departamentul ei, de serile cand impachetam cadouri si stateam pana la miezul noptii sa le punem fiecarui coleg pe scaun, ca sa aiba o surpriza frumoasa cand va veni dimineata la birou… de party-uri. Poate anul asta ma duc la party, ca anul trecut am dormit :)

Si mi-e dor si de timpurile alea mai mult ca perfecte (adica trecute si terminate inaintea altor timpuri trecute si terminate ;)) din Poterasi, cu masa de pranz, balaurica si ore intregi la taclale pe mess cu Mihai, cu Silviu-Smurf Dad, cu mexicanul sau Alberto. Era frumos tare!

Nuff said. Ma duc sa ma pregatesc pentru Halloween. Have a spooky one! ;)

Din nou despre toamna si ceaiul-spectacol

Azi am baut un ceai-spectacol. Venea sub forma unei bilute verzi (legata cu fire verzi, ca o tumoare :)) pe care o aruncai in ceainicul transparent, plin cu apa fierbinte. Biluta incepea incet-incet sa se desfaca intr-o minunata floare, care ocupa la finalul serii tot fundul ceainicului. Like, wow!

Ieri cand conduceam Tico spre Drumul Taberei am vazut toamna. Era in Cotroceni – lunga, slaba si zaluda, invartejind frunzele de pe jos. Am urmarit-o pana la Academia Militara, apoi a disparut, sau a ramas in urma si n-am mai regasit-o decat azi, cand imprastia frunze uscate, galbene si rosii, pe Nicolae Caranfil.

- Ia te uita, am exclamat, a venit toamna, iar Pisicutza a incuviintat. Ii scartaie franele de la o vreme, ca unei batranici genunchii si mi-e mila de aripa ei indoita si sunt recunoscatoare ca exista in viata mea.

Maine as vrea sa merg sa caut toamna la munte, dar muntele e departe si Mahomed singur nu se poate duce acolo. As mai vrea sa ma duc la castelul lui Hasdeu de la Campina (si poate ma voi duce, candva). Printre amintirile mele de toamna, se numara o excursie pe care a facut-o Iulius in clasa a 5-a cu diriginta si cu clasa lui de la scoala 71. Am mers la Targoviste – eu intr-a noua si fiica dirigintei cu un an mai mica – fete mari intre puriceii de-a 5-a care umpleau autocarul. I-am urmarit alergand printre ruinele curtii domnesti si era un cer plumburiu strapuns rareori de cate o raza de soare, iar toamna era roscata si calda, la fel ca parul celei mai frumoase dintre fetitele de la a 5-a – o pustoaica creatza si pistruiata in pulover verde de la care cu greu imi mai puteam lua ochii. Pluteau in aer frunze, iar eu visam la aventurile Ciresarilor.

Intr-o alta viata fusesem si eu la randul meu puricel de autocar si mersesem cu doamna invatatoare in excursie la Targoviste, iar doamna (inca Tovarasa la vreme aceea) ne povestise despre turnul chindiei si mircea cel batran.

Orice s-ar spune, e ceva in noi care rezoneaza profund cu caderea frunzelor. Poate povestea aia din abecedar: s-a desfacut din mugur intr-o dimineata calda a inceputului de primavara. Cea dintai raza de soare s-a impletit pe dansa ca o sarma de aur, facand-o sa tremure de fericirea unei asemenea atingeri… In mine toamna si scoala nu vor sa se separe. Nici toamna si bancile, manualele, doamna Tudoran, cojile tepoase de castane, doamna Sofian si “cacata” ei de rusa, tabla liniata si halatul de la chimie.

Prin aceste randuri vreau sa iau tot acest trecut in brate, sa-i spun ca-l iubesc si ca nu e din alta viata, ci chiar din viata mea, mi-l asum si sunt fericita ca mi-a ramas invalatucit in circumvolutiuni si ca din cand in cand ma mai viziteaza. Am citit la Octavian ca narațiunea continuă a existenței e o minciună. E o iluzie fara de care am fi ciopartiti, amputati, incompleti. Sa luam, asadar trecutul cu noi, lasandu-l totusi unde-i este locul: in trecut.

Viitorul ne aduce/ ne duce tot (la) Targoviste: maine, in cautarea noilor toamne :)

Poema toamnei

Mi-e dor de Paris. Si nu doar pentru ca am ascultat La Oreja de Van Gogh [ven, acercate. ven, abrazame. vuelve a sonreir, a recordar Paris... si iar ma cearta Jose ca scriu fara accente... :)], ci si pentru ca am vazut o poza postata de Daniel pe fb, si pentru ca am vazut la televizor turnul Eiffel si pentru ca moda vine de la Paris si azi am comentat manechinele de pe fashion tv la petrecerea Andreei (ce frumos a fost! >:D<) si pentru ca am pe desktop o poza de la muzeul Rodin si pentru ca Parisul a fost vacanta mea.

Mi-e dor de vacanta. Daca ar putea sa inceapa de luni, as fi mult mai pregatita sa-i fac fata fara depresii. Dar luni incepe scoala si pentru ea nu ma simt niciodata pregatita… pentru ca asa e la scoala. Inveti in fiecare zi. Si te trezesti la 6, si ziua e tot mai scurta, iar noaptea se lasa tot mai devreme.

La mine in masina miroase a branza buna, de la Maramu. Am cumparat un cas de la muzeul satului (targ de toamna ongoing this we, e foarte frumos) si mi-a curs in portbagaj. Cum o fi mirosit masina cu care caram de la Cetate saci de faina, gaini si rate, legume, zarzavaturi, nuci, porumb, oua, branza? Talbotul rosu cu transmisie automata, in care stateam aproape cocotati pe bancheta, ca sa mai incapa la picioare o galetusa de lapte, un sac de ardei “de raci”, iuti ca focul, niste malai? In care mamaie isi intindea toate “franelele” si “propoadele”, pentru ca o tragea curentul de peste tot, iar tata se plangea ca are dealuri de urcat si masina abia se taraste, de incarcata ce este? Acum imi dau seama ce insemna sa intri cu Talbotul pe ulitele prafuite si nepavate, sa-l bagi in curte, in spatele carului cu boi al lui Tata Burta si sa pleci cu el aproape lovind pamantul de greu ce era pana la Bucuresti. Azi am zgariat masina de un stalp, incercand sa ies din parcarea in padure oferita de muzeul satului. Si, desi toata lumea zice ca nu se vede, ca e inevitabil, ca Bucurestiul, ca asa e in primul an/ asa e cand ai masina, mie imi pare rau de ea si mi-e ciuda. Tin foarte mult la Pisicutza. As merge cu ea nonstop. Mi-e drag sa duc pe toata lumea acasa, sa ma duc cu ea la scoala, sa ies oriunde.

A fost o zi tihnita. Expresia nu-mi apartine, dar mi-a placut mult. Cu Vio si Dana la musee du village, am studiat operele mesterilor populari (lingurile alea de 2 milioane sunt ceva….), am cumparat cadou pentru Andreea, am aplaudat la pantomima si dansurile celor de la teatrul Masca si ne-am bucurat de ziua asta frumoasa de toamna plina. E o toamna pe care anul asta am simtit-o si-am vazut-o venind ca niciodata: era la Paris cand am ajuns acolo si am vazut-o pas cu pas ocupandu-si locul si in Bucuresti. Poate ca vine cu live consciuously, nu stiu, dar anul asta chiar am simtit/vazut/experimentat altfel trecerea dintre anotimpuri.

Cerceii pe care mi i-am luat de la muzeu mi s-au rupt cand i-am scos din urechi. Maine ii duc doamnei sa mi-i lipeasca.

Ca de obicei, toamna mi-e dor. Azi mi-a dat add pe linkedin colegul meu de banca din scoala primara si mi s-a parut de bun augur. Toamna ma bantuie scoala, mirosul de petrosin, castanele si frunzele galbene, intersectia caii victoriei cu biserica amzei si Ada Milea. Frunzele toamnei sunt smulsele frunze. Mi-e dor si totodata sunt fericita si impacata cum n-am fost niciodata; mi se pare ca am tot ce imi trebuie, ca sunt ceea ce vreau sa fiu si ca tot ce va veni pe deasupra e un premiu pentru care sunt recunoscatoare.

Cine stie? Poate intr-o zi chiar vom bea cafeaua pe terasa casei mele din Elvetia ;)

Mi-e dor de Paris. Si nu doar fiindca am ascultat La Oreja.

Domnul vorbea romaneste

In Marsilia (despre care n-am scris niciodata cartea promisa, dar am povestit fragmente de multe ori) locuiam la hotel si primeam diversi panelisti la inregistrari. Faceam o baza de date pentru un soft de voice recognition. Inregistrarea dura vreo 15 minute, aveam o norma de oameni pe zi si cu toti trebuia sa faci si conversatie, sa le dai o apa, un suc, sa-i organizezi cand se incalecau programarile si ne trezeam cu mai multi la aceeasi ora [aceia carora eu le spuneam sentez-vous in loc de asseyez-vous si ei imi ziceau ah, vous etes espagnole :))] si sa te asiguri in acelasi timp ca microfoanele erau pozitionate corect, ca MONA era bagata in priza si ca pe ecran frazele apareau la timp si stateau cat era nevoie ca sa fie citite in microfon. Damme-jeane-gnouf.

Domnul a venit prin ultimele zile. In varsta, cam rapanos si raspandind oarece mirosuri grele. S-a asezat, a citit, eu am avut ceva eroare la aparat si l-am rugat pe Ciprian sa ma ajute si-am vorbit in romaneste. La finalul celor 15 minute, domnul s-a ridicat, mi-a pupat mana si-a intrebat daca suntem din Romania. Putin mirati, am raspuns da. Surpriza! Domnul era profesor, liceul lui era infratit cu un liceu romanesc, domnul fusese de multe ori in Romania cu ajutoare si era sa nu mai plece de bucurie ca a gasit cu cine sa vorbeasca in romaneste. Si chiar vorbea binisor!! Ultima oara fusese in Romania chiar in vara acelui celebru an 2003. Am schimbat adrese de mail, numere de telefon, toata dragostea noastra, vive la France, traiasca Romania, sa auzim de bine si s-a dus.

Cand am inchis usa dupa el, Ciprian a oftat usurat: “Doamne, bine ca m-am abtinut, ca de cateva ori mi-a venit sa-ti zic ca omul asta pute de-ti muta nasul!”

Asta de la o patanie similara povestita de Vio pe blogul lui :)

Pyce

- Alo, sefu, si-acuma incotro?

- Spre Ruse, fratele meu, spre Ruse. Uita-te pe indicatoare – Pice scrie, Pyce cu igrec.

Din Bucuresti pana la Pyce nu faci decat o ora jumate; e mai aproape ca marea si ca muntele si mai exotic decat Ploiestiul. La podul de la Giurgiu (1952-1954) platesti o taxa de 6 euro (5 eur fara chitanta) sau 25,22 lei (adica 26, dati-mi un leu sa va dau cinci), de vigneta n-ai nevoie pentru ca nu folosesti drumurile publice bulgaresti, iar Ruse, cu 130 000 locuitori, e mai mare decat Giurgiu. In piata centrala, cu restaurante, terase si magazine, cu primarie si monument, se mananca bine si ieftin. Si inghetata arata foarte bine, dar n-am incercat-o.  In magazine se cumpara genti, pantofi si haine la fel de ieftine, doar ca duminica nu prea sunt multe magazine deschise. Casele sunt un amestec de stiluri, e toamna cu frunze galbene pe jos si se pare ca rusenilor nu li se pare degradant sa conduca masini vechi, patratoase, de pe vremea copilariei noastre: Skoda si Lada vechi, Dacia papuc si Peugeot, Renault, Opel Ascona cum numai in vederile din fostele tari comuniste mai vezi. Am vazut blocuri dragute, cu 4 etaje si gradinita in fata. Am vazut case imbracate in iedera, ulite si bulevarde, un supermarket si multe banci. Am descifrat cu greu literele ca sa compun nume de strazi b-o-r-i-s-o-v-a, de directii tz-e-n-t-r, de banci r-ai-fai-zan, pro cre-dit-bul-bank, sau de chestii care ma amuzau z-a-c-u-s-c-a!

All in all, la Ruse e curat si liniste, arata ca un orasel din Oltenia copilariei mele, se vorbeste bulgareste (tot ca in copilaria mea), se ajunge usor acolo si e o promenada placuta duminica si, probabil, un loc bun de-un mini-shopping abroad in alte zile. Chelnerita de la restaurant vorbea romaneste :)

First time

Leapsa de la Jane, despre prima oara :)

Care a fost primul/prima:

maşină pe care am condus-o: Dacia 1300 de la scoala de soferi, in toamna-iarna lui 2002. Era o Dacie galbena, mergea foarte bine (comparativ cu Dacia celui de-al doilea instructor, care avea o acceleratie si-o frana de sareai prin parbriz). Si, la 7 ani de la asta, prima masina pe care am invatat de-adevaratelea sa conduc e Tico :)

călătorie în perimetrul ţării: am poze in carucior (cam pe la 1 an, asa) de la Anina, in Caras-Severin, unde locuiau bunica si strabunica. Am o poza cu mine mica de tot si cu strabunica. Acolo, mi se spune, aveam 1 an jumate. Mergeam foarte des la Anina, stiu ca prima mea calatorie a fost acolo, dar totusi prima de care mi-aduc aminte a fost la mare! Cand aveam vreo 5 ani am mers cu ai mei la mare si am stat la adresa pe care o repetam zilnic, ca pe-o mantra, in caz ca ma pierd: Hotel Delta, camera 3, Jupiter.

călătorie în afara ţării: in ‘91, cu mama si frate-meu am mers in Germania (RFG), tara unde si iarba era mai verde. In gara din Muenchen mama a coborat sa ne ia ceva de mancare, pentru ca proviziile ni se terminasera dupa 2 zile de tren (am mers prin Praga, unde-a trebuit sa schimbam si gara si-a venit sa ne astepte prietena mamei Jindra, care ne-a dus de la o gara la alta cu masina… mi s-a parut o aventura ca-n filme!). S-a intors cu 2 hotdogi. Iulius si cu mine am ramas cu gura cascata: “Mama! Cand ai fiert crenvurstii?” Si mama, inca buimacita de abundenta de produse si de multitudinea de culori, ne-a raspuns: “Aici ii vinde gata fierti, cine-a mai pomenit asa ceva?” N-am sa uit niciodata calatoria aia!

amintire: am mai povestit-o… nu stiu daca e prima, dar e veche rau. Dormeam intr-un fotoliu tapitat cu dungi mari negre, albe, portocalii si dungute mici negre si portocalii. Iar jocul meu preferat inainte de a adormi era sa urmaresc dungile cu degetul si sa le dau personalitate: “asta-i mama” (dunga alba :”>), “asta-i tata” (dunga neagra), “asta-i mamaie” (dunga portocalie). La tataie era o problema, ca se terminau dungile groase Asa ca tataie saracu’ mereu se ivea ca o combinatie de dungi subtiri, portocalii si negre.

animal de casă: pisica Mitzi (sau Mitza-Pisa), alba cu negru, care imi rupea cartile cand citeam si se juca ore intregi cu sfoara cu motocei. A murit otravita, la fel ca multe alte pisici pe care le-am avut pe urma… O gasise mamaie in curtea bisericii.

îndrăgosteală: la gradinita eram profund si definitiv indragostita de colegul Radu, dintr-o grupa mai mare, caruia ii puneam nisip in cap si care ma alerga prin toata curtea sa-mi ia lopatica galbena ;)) Am si azi o poza de final de an cu toti colegii de gradinita, in care apare si Radu.

descoperire: tot la gradinita am descoperit ca fundul se increteste cand stai pe WC (aveam o sala mare si ne puneau pe toti la comun si ma amuza sa vad ce creturi facea funduletul colegei de langa mine). Mi-aduc aminte ca asta m-a surprins tare. Eram foarte curioasa si imi placea la gradi, pentru ca aflam tot felul de lucruri.

job: Prin liceu dadeam meditatii la engleza si franceza. Primul job la negru a fost la un francez care avea o firma de dezvoltare web. Era prin 99-2000, deci totul era enorm de chineza pentru mine si nu pricepeam nimic din traducerile care-mi soseau pe banda rulanta: portabilitatea pe backbone, servere, sisteme de operare si muuulti termeni de retelistica. A dat faliment in acelasi an si m-a lasat fara primul meu telefon mobil: un Ericsson numit Thomas, mare, albastru, cu antena. Primul job cu carte de munca a fost la scoala, profa de engleza si spaniola.

idol: fara indoiala primul meu idol a fost Stefan Banica Junior, pe care il adoram inca din scoala primara si, fiind vecin cu mine, il urmaream adesea cand mergea la facultate, pe Matei Voievod.

creaţie: un roman politist al carui erou-detectiv se numea, ghiciti! – Stefan :) L-am scris pe foi de dictando si l-am legat ca pe-o carte, adica i-am cusut cotorul cu sfoara si-am facut si pagina de coperta fata si spate. Ca sa-mi scrie tata pe el ca e dezlanat si fara logica, cuvinte care m-au facut sa ma las de scris pentru urmatorii 20 de ani.

Trimit leapsa la Madelin, Ciupercutza, Octavian si Mara.

Ice Age 3D si Pandavision 6D

Noile tehnologii ruleaza. Watching movies has come a long way, de la filmele alb-negru cu Raj Kapoor din copilaria mea pana la Ice Age 3D, unde genele veveritei par de matase si mamutii sunt atat de fluffy ca-ti vine sa-i mangai pe trompa :x

Am fost la Liberty Center – Rahova azi ca-n excursie. De cand sunt in vacanta urla totul in mine sa plec din Bucuresti (si n-au trecut decat doo zile de vacanta! Pur si simplu nu concep vacanta de stat acasa si mi-e dor de Spania in fiecare clipa… I am weird, o spune si Melissa). Mda. Deci ca-n excursie, ca prin zona aia nu ajung decat o data pe an si atunci doar in trecere. Foarte tari mi s-au parut scarile rulante: abrupte si inalte, cam ca la catedrala din Sibiu, doar ca nu asa de scary. Foarte tari restaurantele, am mancat azi de-am spart; enorm cheltui pe mancare… dar de maineeee… MOROCOVI, FRATE!

Meli zice ca e psihologic motivant sa-ti iei angajamente in fata unui grup de oameni. Pentru mine e fix frectie, pentru ca daca azi promit ca nu mai fumez si maine ma apuc la loc, asta e, oameni suntem. Deci sa zicem ca azi promit ca nu mai mananc decat lucruri sanatoase. Macar maine :-))

In fine, nu despre mancare era vorba, ci despre filmele 3D. Sunt fan 3D. La 6D recunosc ca mi-a fost frica si mi-am scos okelarii cand a venit spre mine un ditamai sarpele. Dar a fost tare ca se miscau scaunele si te stropea si sufla aer pe la picioare si tot felul de efecte. Insa 3D… superb! Peisajele, animalutele, turturii si lava, totul foarte frumos si foarte viu, asa, te implica mult mai mult decat un film 2D si e mult mai frumos. Si mi-a placut de Buck :X:X:X mi s-a parut asa un fel de Capitan Ahab, care nu stie sa existe fara Moby Dick-ul lui. Plus ca accentul britanic e cel mai sexy din univers.

Dap, filmul la cinema has come a long way. Prin cate gradini de vara nu m-a carat tata in copilarie, sa vad filme pe care nu le intelegeam, cu titluri bizare gen “Transamericaexpres”, la cate amfiteatre de la mare n-am fost sa vad aceiasi 7 Samurai si intoarcerea cocorilor… si acum asta! Cand am ajuns acasa mi s-a parut fad televizorul de atata 3D ce aveam in cap.Si nu, nu m-am uitat la inmormantarea lui Michael Jackson, nici la clipurile omagiale de pe toate canalele, nu mai vreau sa ascult Michael din toate radiourile si difuzoarele, imi pare rau ca a murit, dar imi repugna isteria si circul.

Faza nasoala la Liberty Mall – la casa de bilete era un pliant care glasuia cum ca Martea orice Film costa doar 15 lei. Ei bine, Ice age a costat 22 de lei, pentru ca acolo cu litere mici zicea ca directiunea isi rezerva dreptul sa aleaga filmele pe care le baga in promotia asta. Deci nu e chiar orice film, nu? :-S

CREAZA-TI PROPRIA PIZZA scria mare pe o firma din food court. Creaza cine-o vrea ca-mi creez eu pizza la ei, cand ei nu stiu sa scrie! Si ce-are una cu alta? Sunt buni la pizza, nu la gramatica. Doar ca eu sunt definitiv deformata profesional si am parerea asta ciudata ca ortografia spune ceva despre om.

Maine voi fi optimista si voi manca MORCOVI!

Financiare

Am un credit, pentru prima data in viata. Am un sentiment ca datorez bani si am de gand sa fiu mai responsabila cu cheltuielile. Probabil primele pe care trebuie sa le tai sunt cartile si mancatul in oras. Apoi ma gandesc sa incep sa-mi fac pe bune liste de cumparaturi (de care sa ma tin!). Cifrele imi dau o stare de stres si nervozitate; cand citesc texte cu cifre intercalate mai mari de ordinul sutelor pur si simplu le sar. Creierul meu nu a invatat inca sa descifreze dintr-o privire cifre peste 1000. Iar daca-mi vorbesti de bani e si mai greu, pentru ca tot mai calculez in lei vechi si am sentimentul ala prostesc ca lucrurile in lei noi sunt mult mai ieftine.

Ieri la diverta am dat peste o carte, “Tu si banii” sau ceva de genul asta. Pe coperta scria ca o sa ma invete sa-mi gestionez banii. Probabil prima dovada ca nu-i gestionez bine a fost ca am cumparat imediat cartea aia :))) [era doar 10 lei, dar merita]

Incet-incet pe drumul responsabilitatii financiare, ma straduiesc pentru inceput sa nu mai platesc nimic cu cardul, sa nu mai cheltui zilnic toti banii pe care-i am la mine si sa ma las de impulse buying. E foarte greu: am obiceiul ca ori de cate ori vad ceva ce-mi place sa imi iau fara sa stau pe ganduri, chiar daca dupa aia trebuie sa ma imprumut. Fac greu diferenta intre nevoi si dorinte si ma supar cand nu pot sa-mi iau pe loc ceva ce-mi doresc. Am sentimentul ca muncesc degeaba daca in loc sa ma rasfat stau sa socotesc fiecare leu.

Cand eram mica nu-mi aduc aminte sa fi primit bani de buzunar. Din banii pe care-i primeam mergand cu sorcova sau la ziua mea, de la nasa sau de la diverse rude mi se percepea un impozit maricel. Ce sa mai incoace si incolo, ai mei mi-i luau (era un lucru de la sine inteles ca un copil n-are nevoie de bani) si-mi lasau 5 lei de o inghetata, sau de-un caiet. Mi-aduc aminte cu multa durere de un plic de la tanti Flori in care am gasit 100 de lei. Era mult inainte de revolutie si vederea hartiei albastre ne-a paralizat. Cred ca ai mei chiar au sunat la tanti Flori sa o intrebe daca e sigura ca-mi da atatia bani de ziua mea.

Michael Jackson, foc la Armeneasca, furtuna si institute culturale

“A murit Michael Jackson,” mi-a zis tata de dimineata. Se barbierea si era tot plin de spuma, semana cu Mos Craciun. N-am gasit altceva de spus decat sa ma laud cu o stire pe care o citisem pe twitter: “A murit si Farrah Fawcett.” In momentul ala, sincer, nici nu mai stiam cine e – stiam doar vag ca e blonda.

Cand a venit Michael (prima oara?) in Romania aveam 13 ani si nici pomeneala sa ma lase sa ma duc singura la concert. Cu toate astea nebunia creata de venirea lui a fost de o asemenea amploare incat am devenit si eu fana, inainte macar sa-i fi ascultat melodiile. Apoi roaga-te de tata sa cumpere casete. Prima caseta, “Dangerous” (piratata) mi-am luat-o din pasaj de la universitate. Au urmat Thriller si Bad si una cu best of si pe urma multe melodii de la Jose, caruia ii placea Michael si care a ajuns pana la History (eu n-am trecut de Dangerous). Analizam cu Alina pana la cel mai mic detaliu versurile de la Billie Jean; n-o suportam pe Cora Popescu, fata care la concert prinsese palaria aruncata de Michael de pe scena si urcase sa danseze cu el. Am stat saptamani intregi la coada sa imprumut de la cineva autobiografia lui si copiam cu frenezie desenul de pe prima pagina.

Nu mai am demult sentimente pentru Michael Jackson, dar am toate aceste amintiri si – desi nu e un prieten, cum mi-a subliniat Livia – e cumva parte din “tineretea” mea. Si mi se pare bizar ca Alain Delon traieste si Michael a murit, de exemplu. Imi pare rau ca n-o sa mai tina concertele – aveam mari indoieli ca ar fi putut s-o faca, oricum, avand in vedere ca era o fantoma vie. Dumnezeu sa-l odihneasca!

E ora 3:36 si voiam sa spun doar ca, in plimbarea-quest pe la institutele culturale bucurestene, am dat nas in nas cu incendiul de la Armeneasca. Blocul ardea ca o torta, in ciuda furtunelor de apa si-a masinilor de pompieri. Fatada e acum doar un plastic topit; sinistru. Pe trotuar am intalnit un baiat care iesise din cladire si ne zicea ca focul a inceput la ora 23 si da, mai erau oameni la munca si au fost evacuati.

Institutele s-au prezentat bine: filme, dans, mancare, animatie. Doar Inst. Polonez e la mama naibii si pe o strada facuta praf, de zici ca mergi la Jolie Ville pe jos de la scoala. Foarte urat, dar aveam nevoie de al optulea cartonas, ca sa-mi completez adresa de mail.

Cam asta. Mi se inchid ochii.

Lumea vazuta de sus

Am crescut la casa si mi-am dorit intotdeauna sa locuiesc la bloc. Visam la o casa cu balcon si lift. Nu stiu de ce balconul mi s-a parut intotdeauna mai misto decat curtea cu verdeata si flori in care ne jucam noi acasa. Cand era de mers intr-o vizita la bloc, abia asteptam momentul sa ma strecor in balcon. Intr-o zi, la tanti Vali, la etajul 8, am descoperit ca pot sa ma cocot pe grilajul balconului si sa ajung pana la margine, peste care se vedea strada. Cand eram mica adoram sa stau spanzurata cu capul in jos pe gard, pe sarma, in copaci sau oriunde. Cu atat mai mult peste balcon, de unde oamenii se vedeau ca niste liliputani si masinile ca niste jucarii. Formidabil sentiment! Nu stiu insa cum s-o fi vazut din usa balconului o ploada de 4-5 ani aplecata pe burta peste balustrada de la etajul opt, jumate in strada, cert e ca odata am auzit strigate, a aparut tanti Vali cu mama, amandoua tremurau ca varga, iar restul e istorie.

Foarte tare a fost ca, dupa ani de zile in care am fost maimutica din copaci, “ba in banca, ba sub banca”, sus pe gard cand ma cautai si fascinata de inaltimi, am avut prin facultate o perioada cand mi-era frica rau de lifturi. Dar rau de tot. Mergeam la meditatii si urcam mereu pe jos; nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa iau liftul singura, desi ma mai urcam daca mergea cineva cu mine. Pe urma mi-a trecut treaba cu lifturile si m-a cuprins o frica de-aia rea de inaltime. Ma ingrasasem si ma simteam eu mai masiva, mai greoaie si mereu in pericol sa cada ceva cu mine. Apogeul aici a fost cand m-am urcat in roata mare de la balci din Landshut (Mihai stie! :))). Groaznic, groaznic a fost. Eram terorizata. Eram la 10 metri inaltime intr-o farfurie rotunda, impreuna cu niste oameni nebuni care insistau sa invarteasca farfuria aia in jurul stalpului de care era prinsa. Vedeam apa-turla bisericii-lumea din balci-apa-turla-lumea-turla-apa… Doamneeeeee, nu se mai termina. Ma vedeam doar cazuta jos, farfuria desprinsa din tatani… si totul pentru ca eram o balena uriasa care nu avea sa caute acolo!! Era un fel de pedeapsa pentru ca m-am ingrasat. A fost horror. Anul urmator in turla bisericii Sf. Stefan din Budapesta a fost la fel de nasol, chiar daca usor atenuat de faptul ca stateam pe un loc fix si tonele alea de piatra imi dadeau o anumita siguranta. Peste doi ani, la Sibiu, in turnul catedralei (observati ca perseveram, in ciuda fricii, hranita de amintirea vremurilor in care inaltimile erau ale mele) m-am pomenit dinaintea unor scari suspendate in gol. Am vrut sa ma intorc, dar Jose m-a convins sa continui. Cu ochii tinta pe ceafa lui am urcat scarile, fara sa ma uit stanga-dreapta si-am ajuns sus. 

Nu stiu daca am mai slabit de-atunci, dar intr-o zi mi-a trecut frica.In Santiago nu m-as mai fi dat jos din roata care ma ingrozise in Landshut. Abia astept sa urc in turnul Eiffel. Si-mi amintesc un moment cu liftul de la Ipsos, din Unirii, absolut genial. Veneam de la chinezi, din Mall, cu mancare pentru Mih. Orez cu curry. Galben. Fierbinte. Am luat liftul, am pornit si pe la etajul 5 cabina s-a zgaltait deodata rau de tot, s-a stins lumina si m-am oprit intre etaje. Sigur ca n-a fost nimica, am apasat butonul de alarma, s-au auzit niste voci si totul a pornit la loc, dar imi amintesc extrem de precis cum in secundele alea in care mi-am dat seama ca ceva nu e in regula nu ma puteam gandi decat la cat de ridicol as arata cand m-ar gasi echipele de salvare prabusita pe podea, plina de orez galben.  :)

Eu cine sunt?

Leapsa furata de la Eliza Rogalski, al carei blog imi place mult.

“Dacă ar fi să fac un muzeu al propriilor mele accesorii sociale*, ce exponate aş vedea pe raftul meu?”

(*Accesorii sociale = Lucruri, relaţii, oamenii, atitudini care nu mă definesc şi de care m-am înconjurat pentru că „aşa trebuie”. Sau, într-un cuvânt, „etc-uri”.)

Pantofi cu toc, farduri si haine de ocazie, pe care ma simt obligata sa le port la zile mari, ca sa fiu cine nu sunt. Astea ar fi cele mai numeroase exponate din muzeul meu. Ar urma discutii de complezenta pe messenger, la telefon si live. Urasc sa raspund cand nu vreau sa raspund, dar uneori… trebuie.

As mai avea acolo multe hartii, scrisori, colectii de reviste si o multime de alte prostii pastrate pe principiul ca lucrurile nu se arunca, ca cine stie cand ai nevoie de ele. Sincer? Niciodata. Mai ales ca imediat uiti ca le ai.

“De ce le mai ţin încă în viaţa mea?”

Pentru ca mi se pare ca oarecum tin de educatie si vreau sa fiu/par educata. Pentru ca mi-e greu sa spun nu. Pentru ca cuvantul meu e ascultatoare. Si, paradoxal, sunt surda :)

“Care ar fi acele experienţe, oameni, relaţii, obiecte pe care le-aş lua într-o carte despre mine?”

Copilaria mea, cu toate personajele ei: mama, tata, pe Iulius, bunicile, vecinii, florareasa, frizeritele, scoala de la Cernica, delegatiile lui tata, “comunismul” in care am crescut, toate scolile mele si pe unii colegi si profesori, Spania si Catalunya, Germania, laptopul la care scriu, iesirile la bere cu Ipsosul, busul lui nae si colegii de la scoala (pentru ca fiecare e un personaj), blogul meu, Tico si pe Livia si cine mai stie?

Edit: Am uitat sa dau leapsa mai departe. Fireste ca oricine poate s-o preia :) si mai ales Suzi (fireste!), femeia simpla, Ciupercutza si Gramo.

1 iunie si multa inghetata

Desi nu am amintiri cu masina de inghetata care urca pe strada Dealul Frumos strangand in urma o ceata de copii (asa cum are mama, care mi-a povestit de nenumarate ori ce eveniment era in Steierdorf sosirea Omului cu Inghetata), nu cred ca sentimentul pe care-l avea cel care conducea masina trebuie sa fi fost prea diferit de ce-am simtit noi azi. Pentru ca azi am mers cu Masina cu Inghetata si lucrul asta e nemaipomenit oricand, iar de ziua copilului cu atat mai mult.

Fara sa fi planuit asta (de fapt inca nu stiu cum s-a nimerit), m-am trezit de dimineata nu in bus-ul de Herastrau, care ducea copiii in parc la joaca, ci in cel care mergea cu ajutoare la Fundeni-Frunzanesti, in judetul Calarasi. Impreuna cu Meli si cu Vio, ajutati de doi copii inimosi, am pornit in aventura de 1 iunie cu un bus plin cu Panetone, rechizite si inghetata. Destinatia: scoala primara din sat, o cladire mititica de la 1890. In drum am trecut intai pe Fundeni, apoi prin Pantelimon si Cernica… parca-mi retraiam viata de la coada la cap… a fost un sentiment straniu. Copiii erau foarte simpatici, Meli vorbea mereu la telefon, Viorel facea poze, iar mie mi-era ciuda ca nu prea vedeam mare lucru pe geam.

Foarte tare se schimba peisajul cand iesi putin din Bucuresti. Paralel cu autostrada soarelui se intind campii uscate si sate prafuite, cu drumuri pe care-ti sar Panetonele in cap de nu stii cum sa le mai tii. Oamenii stau la poarta sau la carciuma. In curti se vad ciresi in parg si carpete turcesti intinse la soare. Casele sunt mici, inghesuite toate dupa gard, care mai inaltate cu cate un etaj, dupa posibilitati. Scoala la care-am fost e si ea o fosta casa – are cancelaria intr-o fosta bucatarie, clasa I/ III-a in sala de clasa si clasa a II-a /IV-a in fosta odaie a invatatorului. WC-ul, fireste, in curte. In spate, lipita de scoala, o camaruta mica in care copiii de gradinita nu mai au inde sa se imparta pe grupe si se joaca toti laolalta cu Doamna, care-i invata sa joace “Randunica muta-ti cuibul”, “Gastele si vulpea”. Cam ca din carti, asa.

Prichindeii aveau serbare si venisera in costume care mai de care mai dragute – tigancusa, romanasi, o mica indianca, o fetita dulce cu coronita pe cap. Au cantat (imi placea cum le dadea Doamna tonul, cantand intai primul vers si apoi numarand: “unu, doi, trei”), ne-au spus poezii si au fost foarte dragalasi. Venisera la serbare si parintii lor si, impreuna, au intins pe urma un picnic in curte, cu prajituri si bomboane si sucuri. Le-am impartit si noi darurile noastre, am facut poze, i-am felicitat pentru serbare si-am pornit mai departe. Aveam cu noi un frigider de inghetata si, desi am dat la toti copiii, la educatoare si invatatoare, la copiii si bunicii de pe gard, la parinti si gura-casca de pe strada, tot ne mai ramasese o gramada cand am plecat. Pana si catelul mancase! Ce sa mai zic de copii, care deja se laudau/vaietau cate unii ca au devorat sase inghetate si au nevoie urgent la baie :))) Au fost si foarte cumintei si, la indemnul Ioanei, au strans intr-o cutie toate ambalajele aruncate prin curte.

La intoarcere, trecand prin sate, ne opream pe unde vedeam copii si le ofeream inghetata. O fetita care n-a vrut cu niciun chip sa ia mi-a amintit de tata, care-mi zicea cand eram mica:

- Nici Stefan Banica Junior dac-ar cobori dintr-o masina si ti-ar oferi o inghetata tu n-ai voie sa vorbesti cu el!

Si de mamaie care ma speria cu strainii care ma opresc sa-mi fure cerceii din urechi!

Cine stie, poate inca se mai practica metodele astea si-n ziua de azi si de-aia n-a vrut fetita sa ia. Sau poate credea ca-i oferim marul otravit.

Vio a intins la una dintre opriri cutia cu inghetata spre doua batranici.

-Asa, maica, si cu cine sa votam? a intrebat una din ele, dupa ce si-a facut plinul. [sau ceva de genul, din care ne-am dat seama ca erau familiarizate cu pomenile electorale]

In fata manastirii Cernica, oamenii care stateau in statie s-au repezit ca ulii pe bietul Poiana, mai-mai sa-i smulga din mana inghetatele. Acolo le-am si dat, dealtfel, pe ultimele si, eliberati, am bagat un nas prin domeniile manastirii si-am baut o gura de apa salcie de Cernica, sa imi mai treaca de dor de copilarie. Ca doar era si ziua mea :-)

Intr-o zi, foarte de curand, mi-am dat seama ca baietii de la constructie au varuit gangul de la intrarea in curte si nu se mai vede demult inscriptia mea 1 iunie 1989, pe care am scrijelit-o cu Ramona venind de la scoala in acea memorabila zi. Nu se mai vede nici “Titi” – scris cu litere rusesti ca sa nu afle nimeni focul ce-mi ardea la inimioara. S-au sters. Si-au trecut de-atunci 20 de ani. Dar mi-aduc aminte de parca ar fi fost azi ziua aceea cu desene pe asfalt si jocuri, cand am venit de la scoala si-am mazgalit tot gangul cu creta, secondata de Ramona, care scria si ea: “Ma cheama Ramona.”

La manastire la Cernica mi-a placut linistea. Era foarte ingrijita biserica, si pajistile de langa, si chiliile. Am aprins o lumanare pentru Ate si una pentru omama. Vantul gonea norii de pe cer si m-am bucurat ca-n ziua asta frumoasa am luat bus-ul de Frunzanesti in locul celui de Herastrau.

Doamna invatatoare mi-a spus ca din ce in ce mai putini parinti mai fac teme cu copiii (la clasa I!!) si ca copiii nu mai stiu sa se joace decat de-a bataia.

Si cu toate astea imi doresc mult de tot copii! :)

Happy 1 iunie!

***

Related: Maine e ziua copilului, azi ce zi e?

La Ramona es la más gorda de las mozas de mi pueblo

Pe urmele lui Albanosirominapauer pe youtube, am găsit această bijuterie, minunăție de cântec, despre care abia acum îmi dau seama cât e de haios. Needless to say, cântecul lui Fernando Esteso era și el înregistrat pe acea fabuloasă casetă audio din copilărie pe care aveam și cântecele lui Al Bano.

Multă vreme am crezut că e în portugheză, fiindcă tot ce-mi aminteam era partea asta (firește, reconstitutită și despărțită – relativ – în cuvinte doar ulterior și nici atunci prea clar):

Va dando zarpazos pensando en su salvamento
Pero no hay cristiano que pueda con tanto peso
A lo lejos viene un barco de balleneros
Han tirao las redes, la remolcan por los pelos

(de aici)

Vă las cu Ramona, despre care când eram mică credeam, desigur, că este chiar vecina mea Ramona, cu care mă jucam zi de zi:

In care Smilla ii da flori Stelei Popescu

Eheeei, dragii mosului, pot sa spun ca am crescut cu Ion Dolanescu si Maria Ciobanu. Mamaie era big fan, groupie daca pot sa spun asa, iar tataie canta toate cantecele, plus multa muzica lautareasca super-tare. Asa ca zic si eu Dumnezeu sa-l odihneasca pe Dolanescu si s-o tina sanatoasa pe Maria Ciobanu, pentru ca vine din copilaria mea.

Dar am crescut si cu Corina Chiriac, Anda Calugareanu, Stela si Arsinel si Madalina Manole – vedetele momentului.Si tocmai despre vedete vreau sa va vorbesc azi – vedetele de pe timpuri, desigur – si nu oricare, ci doar cele cu care am avut onoarea sa dau ochii face-to-face.

Probabil ca prima a fost Stela Popescu, prin ‘88-’89. La Rapsodia Romana se juca un spectacol intitulat “Daca e marti, e spectacol”. Titlul parafraza un celebru film, la moda in epoca, iar capul de afis il tineau Stela si Arsinel, Anda Calugareanu, Radu Gheorghe si Pasarea Colibri. Mergeam cu tata in fiecare marti (!), atat de arid era peisajul entertainment-ului romanesc din acea vreme. Stiam spectacolul pe dinafara (asa cum am stiut pe urma My Fair Lady, pe care il vedeam tot saptamanal in liceu); cantam toate cantecele, stiam poeziile lui Radu Gheorghe si daca fac un efort de memorie va spun si acum in ce ordine intrau artistii pe scena si cum se aseza Anda Calugareanu pe treptele spre public, ca sa ne spuna “Un ce? Un Lastuuun!” (ca vantul si ca gandul zboara pe sosea – aaa/ te apara de ploaie si de vreme rea/ nu pare fioros/ e ca un zmeu frumos/ porneste ca din tun/ asa e un – un ce? – un Lastuuun!), adica masinuta caraghioasa care n-a avut o viata prea lunga si care tocmai ce aparuse.

Pe scurt: saptamana exista doar ca sa ma duca spre marti (am o obsesie a parantezelor azi, dar mi se leaga chestii in minte – voiam sa zic ca saptamana a existat pe urma ca sa ma duca spre sambata la Brad Thorp, sau spre weekend) si nimic nu era mai frumos decat sa ma vad asezata in sala, asteptand sa inceapa spectacolul. Iar cand ii vedeam venind pe cei de la Pasarea Colibri care incheiau seara, as fi facut orice ca sa nu cante “spune-mi cine te-a mai purtat prin nori/ si spune-mi cine te-a mai visat in culori”, pentru ca de obicei era ultimul cantec, peste care se lasa cortina, vraja se rupea si trebuia sa plecam acasa… pana martea urmatoare. Visatul in culori ma ducea, inevitabil, cu gandul la ravnitele televizoare color (noi n-am avut decat prin ‘92, deci era chiar un vis).

Devenise o rutina placuta acest “Daca e marti, e spectacol”. Nu mai stiu de cate ori am fost, dar mi-amintesc cum se radea la Stela si Arsinel, care gaseau mereu metode sa strecoare “soparle” la adresa sistemului, pe care eu le depistam dupa felul in care se schimbau rasetele din sala si dupa cum chicotea tata a satisfactie langa mine. Daca mergea si mama, comentau pe scurt aluzia si uneori mai prindeam si eu cate ceva.

La sfarsitul unui astfel de numar Stela si Arsinel erau indelung aplaudati si uneori se intorceau si mai ziceau cate o poanta, dupa care dispareau in culise. Ei bine, in seara despre care voiam sa va spun, nici bine nu plecasera cei doi actori de pe scena, ca vine la mine un domn cu un buchet de flori, mi-l infige in mana si zice repede: “Du-i-l lu’ Stela Popescu, du-i-l tu, ca te lasa sa intri, hai, fugi!” Eram dezorientata – mai intai de panica ce ma cuprinsese la gandul de a intra in culise, apoi de emotie ca o sa vorbesc cu Stela Popescu si in al treilea rand de teama ca tata n-o sa accepte, dar el m-a incurajat:  “Du-te”.

In culise era foarte mare. Mai mult spatiu decat as fi crezut, cativa oameni si multe funii care atarnau din tavan. Un om m-a trimis sa urc pe o scara, pana la cabina Stelei Popescu. Am dat florile, am primit un pupic cu ruj pe amandoi obrajii si n-as vrea sa va mint, sincer nu-mi mai aduc aminte, dar brutally honest cum eram e posibil sa-i fi zis ca florile nu sunt de la mine, ci de la un domn pe care nu-l cunosc, pentru ca mi-o amintesc pe Stela (ce familiar, nu? dar am crescut cu ea!) razand in hohote de ceva ce zisesem eu.

Asta a fost tot. Am iesit triumfatoare si m-am intors la tata.

In episoadele urmatoare vor aparea: Stefan Banica senior si junior, Anca Sigartau, Corina Chiriac.

Pana atunci, astept povesti despre vedete de la voi!

Το Παράπονο

M-am trezit de  dimineata. Like, really early. Vreo 7 jumate sa fi fost. Neobisnuit pentru o zi de uichend. Neobisnuit pentru Christina pe care o cunosteam. M-am chinuit sa adorm la loc, ceea ce a provocat niste vise bizare, cu scoala, teste la engleza (doar ca dadeam la tot liceul si ocupau un amfiteatru intreg), Cristiana care imi cerea s-o duc la Bucuresti cu masina si eu care raspundeam ca numai daca conduce ea, pentru ca numai ideea de a ma sui la volan in vis imi produce groaza. Cele mai dese cosmare pe care le am (in afara de lifturi) implica condus masina pe care n-o pot controla.

M-am trezit in cap cu Meno ektos, care-mi aduce aminte de Marsilia, ca intotdeauna. Cred ca il ascultasem prima data cu vreo doua zile inainte sa plec si-l aveam adanc infipt in creier. Cu o noapte inainte de plecare cautasem versurile pe net si descifrasem – impreuna cu Mihai – literele grecesti, ca sa pot “canta cu cuvinte”. De aceea pe aeroportul din Milano, in vreme ce Ciprian isi petrecea orele de asteptare la internet cafe, eu priveam pista si avioanele, iar in cap imi rasuna: Τα βράδια μου τα εργένικα τραγούδια λέω αρμένικα
Θέλω να μιλήσω, μα είν’ ο τόπος μου σβηστός
Ceea ce si in ziua de azi imi aduce in minte de-a valma aeroportul din Milano, avionasul cu elice cu care am mers spre Marseille, portul, ploaia, arabii, zoaiele de pe strazi, hotelul si tapetul de pe pereti, panelistii, rue de Rome, Matrix 3, stadionul OM, biserica Notre Dame de la Garde, insula lui Monte Cristo, lavanda, magazinele, telefonul de unde-l sunam pe Jose, oboseala, dorul de casa, pardesiul gri, biserica de pe rue Cannebiere, obloanele, dame-jeanne-gnouf, franceza cu accent arab si franceza corsicanilor, “sentez-vous” in loc de “asseyez-vous” si la “bombille” in loc de “ampoule”, “j’ai besoin d’un chair… ermm… d’une chaise” si alte prostii care-mi ieseau pe gura, prin contaminare cu spaniola si engleza. Nu-i de mirare ca intrebarea care mi se punea cel mai des era “Vous êtes espagnole?”

Era 2003; au trecut de-atunci 6 ani. Azi mi se cere sa scriu o carte si experienta marseilleza va avea si ea loc acolo.

Όσο κι αν κανείς προσέχει
όσο κι αν το κυνηγά,
πάντα πάντα θα ‘ναι αργά
δεύτερη ζωή δεν έχει.