Arhiva categoriei 'ma plimb'

2014, anul calului de lemn

A fost cum e întotdeauna: avionul a zburat, vacanța s-a sfârșit și am ajuns acasă.

La Delhi, ceață, frig, claxoane, totul cenușiu, oameni triști, cerșetori. Un hotel mișto (Woodcastle), o mașină cu șofer care ne-a plimbat pe la ce era de văzut… și Taj Mahalul.

A fost chiar ca într-o poveste, ca în cărțile mele cu Păcălici. Hindusul și hindusa cei exotici îmi sunt acum vecini. Îmbulzeală, cămile, un ghid nesuferit. Dar a meritat. A dream come true.

1514398_10202138501638531_268035040_n

Construcția e de o frumusețe desavârșită. Dacă găsești un loc să te așezi și să te bucuri că ești acolo, înțelegi poate cât trebuie s-o fi iubit Shah Jahan pe soția lui Mumtaz Mahal. Sau înțelegi că Shah Jahan avea mulți bani, o necuprinsă dorință de mărire și arhitecți pricepuți. Când începi să te uiți la detalii, uiți de timp și te trezești pe nesimțite transportat înapoi în secolul 17. Pietre nestemate, versete din Coran, o marmură albă care-și schimbă culoarea în funcție de lumină. Finețea detaliilor e uimitoare. Înghesuiala, lumea pestriță, cozile infinite nici nu mai contează.

Și-apoi Mussoorie! Shadab trezit de la cinci ca sa ne aștepte la tren la 12:40. A spălat mașina, s-a învârtit în loc și a fost în Dehradun de la 10. Parcă ieri plecasem: în afară de Saif, care a crescut, nu s-a schimbat nimic. Shadab și-a găsit numaidecât un nou erou în persoana lui Iulius. Papa, mai stins ca anul trecut pentru că a fost bolnav; mama, neschimbată; fosta mireasă – gravidă. Viața își urmează cursul acolo unde curge. În alte locuri pare că stagnează.

Al doilea Revelion la Mussoorie… insist cu revelioanele în locuri unde nu exista conceptul vestic de revelion! Totuși acest An Nou a fost mai reușit ca cel precedent, fie și datorită faptului că am ieșit din casă. Cu Shadab și amicul lui, Umed, ne-am plimbat pe Camel Back Road și-am văzut artificii. Nimic spectaculos, pentru că pur și simplu acolo faza cu anul nou nu contează. Le-am luat la fete vată pe băț, apoi a fost un nou an.

Oricum, e limpede că din experiența anului trecut am învățat la ce să mă aștept. Mama, Olga și Iulius au fost luați pe sus de valul de frig și amețiți de mâncarea iute. Eu eram ca acasă, ei erau ca mine anul trecut.

De ce nu au geam la baie?

Cum să nu se șteargă cu hârtie igienică?

De ce nu e cald în casă?

Gravida de ce umblă cu picioarele goale?

Și ei din ce trăiesc?

De ce nu sunt de cuvânt?

Eu, beyond all that, țopăiam ca o focă de fericire. Chiar mi-s dragi, chiar mă simt bine acolo.

-          Gagica mea s-a supărat pe mine că i-am zis că e grasă, i-a mărturisit Shadab lui Iulius.

-          Mare greșeală. Niciodată să nu-i spui unei fete că e grasă, a zis guru Iulius. Nici măcar lui sor-mea, care evident e grasă!

Ei au râs, eu m-am întristat.

Asta lovește ochiul: că sunt evident grasă.

Pentru anul 2014 cuvântul este ECHILIBRU.

Rezoluția este să fiu zveltă.

A câta oară?

Să vorbesc hindi.

Și să-mi petrec Revelionul 2015 undeva unde e cald. Deși când apare Shadab, e cald și la Mussoorie.

Despre Goa, cu mult drag

DSC_0033

Cand colegul meu de serviciu, Razvan, avea id-ul razvangoa, in anul 2003, habar nu aveam ce e Goa si nici explicatiile lui nu m-au lamurit. Un loc in India unde e muzica si distractie si plaja. India mi s-a parut multa vreme o tara care nu exista; o combinatie fantasmagorica de hindusi cu turban si amerindieni. Imi imaginam un mare club, un Bamboo desantat labartat pe malul marii, nisip, femei bete cu parul despletit, stroboscoape si jocuri de lumini, halucinatii. Nu fusesem inca nici la Vama Veche (si deja Vama incepea sa nu mai fie ce fusese), asa ca nu aveam termen de comparatie pentru tineret hippie care-si traieste viata pe plaja.

Azi Goa nu mai e deloc decadenta. Legile s-au inasprit, politia patruleaza pe plaja zilnic, pescarii fumeaza marihuana in coliba lor, fara sa se incurce cu turistii albi ca laptele, infasurati in carpe colorate, cu parul despletit si bindi in frunte, care inca insista sa fie hippie. Drogurile si alcoolismul sunt o problema mai mare in Goa decat in celelalte state indiene, conform declaratiilor oficiale; cu toate astea, niciunde nu cumperi bautura pe toate drumurile ca in satele din Goa, iar alcoolul local, feni, o tuica de caju sau cocos, face explozie in gura. Ca turist in Goa, esti mai rasfatat decat in orice loc din India: ai multa libertate, nu se uita lumea la tine ca la urs, ai acces la produsele vestice cu care esti obisnuit si cred ca daca tot ce vezi din India este Goa, atunci vei ramane cu impresia ca India e “ca la noi, doar ca mai mizerie”.

Dupa 500 de ani sub portughezi, Goa e cel mai putin indian dintre statele Indiei; e statul unde barbatii sunt egali cu femeile prin lege, unde vaduvele nu trebuie sa moara pe mormantul sotului (ba chiar ii mostenesc binemersi averea, daca exista!), unde se intampla frecvent casatorii din dragoste, femeile poarta rochii care le dezvelesc pana la genunchi picioarele, iar localnicii se numesc Joao, Antonio, Maria Fernanda, Carolina, Joaquim Barreto Cardinho, desi arata pe dinafara exact ca N. M. Sivakumar, Preeti, Radhika, Laxmi si Krishnamurti – vecinii lor din Kerala sau Karnataka.

Ceea ce ii face pe turisti sa revina (sau sa ramana, transformandu-se astfel in localnici sezonieri) este susegad. Viata in Goa este guvernata de susegad – un cuvant care provine din portughezul sosegado  si inseamna pasnic, linistit, netulburat, sau, in pasareasca moderna, chillax. Soarele rasare si apune peste plajele tolanite si calde; casele se darama si inalta an de an, la fiecare muson; totul are un ritm si un ritual care te prinde si te poarta cu sine, zi dupa zi, pana la infinit.

DSC_0004  DSC_0056  DSC_0084 DSC_0125 DSC_0143 DSC_0187

Neschimbata

Profit de vacanta in Bucuresti si ma plimb. Pe Calea Victoriei de la un capat la altul. Pe la Ateneu. Prin Crangasi. Pe Podul Basarab, care ma emotioneaza ca-n prima zi. Prin Pantelimon si Colentina. Prin Titan. Prin Cotroceni. Prin Bucurestii Noi. Pe la Snagov. Numai in Drumul Taberei n-am ajuns inca si nici Balaurei nu i-am raspuns la telefon… (am un telefon mai retro asa, pe care nu-l aud decat daca-l vad).

Profit de vacanta si casc gura. Pe la Human Body, la Antipa. Pe la Muzeul de Arta. Pe la muzicile din Piata Revolutiei. Pe la magazine. Pe la “Martorii lui Charlie”, in care joaca minunata mea Ina (nici nu te-am intrebat cum a fost la Cannes, dar ne mai vedem!!). Pe la metrou. Prin troleibuze.

Si vad. Vad multe covrigarii, enorm de multe, mai multe decat Mega Image-urile care deja sunt incredibil de multe (in curand vom gasi unul si-n paharul cu periute de dinti, vorba catavencilor). Vad bere cu lamaie mai multa decat curgea prin halbele noastre anul trecut. Vad fete care se imbraca ca niste fetite, cu fuste colorate si funde in par. Vad multi oameni vorbind singuri pe strada, fie din pricina schizofreniei paranoide (pe care mi-a invocat-o un nene ca sa primeasca pomana), fie pentru ca au bluetooth. Vad multi oameni care cersesc. Vad cladiri frumoase renovate si cladiri care stau sa cada. Vad ordine in trafic, vad copaci de care mi-a fost dor (nuc, salcam, tei), vad alt fel de ceruri si de nori decat am vazut in ultimul an.

La Snagov m-a intepat un paianjen si de o saptamana vad si multe cabinete medicale si farmacii, deocamdata cam fara succes, ceea ce ma enerveaza.

Mi se spune ca sunt neschimbata, ca am un “zen de India”, ca parca n-am plecat niciodata.

E minunat sa te intorci si sa primesti atata atentie si dragoste, asta e tot ce pot sa spun. Mi-nu-nat!

Yokohama

“Mie mi-a zis Christina ca pleaca la Yokohama”, zice Zeenat deunazi, “dar m-am gandit ca e un cartier prin Bangalore.”

Nu era, a fost chiar Tara Soarelui-Rasare si am stat acolo 5 zile, la conferinta Flat Classroom.

Pe scurt, Flat Classroom e o conferinta de tehnologie. Am vorbit despre instrumente online care le pot fi de folos profesorilor si elevilor, de instrumente cu ajutorul carora putem colabora si extinde clasa la una cu elevi din toata lumea conectati la internet in acelasi moment (“google hangout” e folositor la asa ceva) si despre cum putem schimba lumea.

Yokohama e o suburbie a orasului Tokio, asa ca in prima zi am calatorit prin Tokio cu metroul, pe linia Yamanote (linia circulara).

Fireste ca in Japonia totul e fara cusur. Trenurile vin si pleaca la ora potrivita, iar oamenii le asteapta aliniati in coada pe intervalele trasate cu linii galbene pe jos. Este aglomeratie, dar nu galagie. Uneori mi se pare ca japonezii vorbesc pe alta frecventa, fiindca pare totul silentios asa, chiar si masele de oameni care se plimba sambata seara prin China Town.

In metrou, japonezii dorm. Dorm asa de adanc, ca metroul ii zgaltaie de la stanga la dreapta, ca pe manechine. Calatoresc cu orele, iar primavara si iarna poarta peste gura si nas o masca alba, care pe unii ii face sa semene leit cu Omul Invizibil (masca, palarie, ochelari de soare). Din pricina manechinelor cu masca, uneori aveam impresia ca sunt intr-un tren-cimitir. Apoi ma cuprindea si pe mine toropeala si deveneam un manechin fara masca.

Mi-a placut foarte mult Yokohama. Mi-a placut portul, cu vapoarele lui si mi-au placut bulevardele largi si perfecte, unde se circula ca la carte.

Japonezii sunt foarte respectuosi. Se inclina la tot pasul. Barbatii mi s-au parut foarte aratosi, femeile – ca niste papusi. Copiii sunt adorabili. Se imbraca in stil occidental si cumva frantuzesc. Doar la templu am vazut fete in chimono, pentru anumite ceremonii.

Casierii, femeia de la bilete, ospatarii de la restaurantele unde suhi vine adus de o banda rulanta si, in general, toti oamenii din industria serviciilor, canta. Sau intoneaza vorbe in limba japoneza pe un ton cantat din care nu auzeam decat, repetat, goziemasita si kudasai – niste structuri de politete ale limbii. Toate inscriptiile sunt in kanji, hiragana si – uneori – engleza. La magazine totul e in japoneza, deci e o aventura sa cumperi orice mancare la punga sau la cutie. In general oamenii nu vorbesc engleza si nu-si bat capul cu turistii, desi sigur ca sunt strivitor de amabili.

Mi s-a parut un loc bizar, extrem de bine organizat, insa cumva lipsit de suflet, de parca toti ar fi mers incoace si incolo pe sinele lor, fara sa se intersecteze niciodata, necondusi de nimic, necautand nimic, negasind nimic, la infinit.

Asa a aflat Zeenat ca Yokohama nu e un cartier din Bangalore.

Singapore iti adoarme vigilenta

Ori de cate ori citesc Dilema Veche ma simt enorm de proasta pentru ca nu stiu sa ma exprim elevat si nici sa trag concluzii antropologice si filozofice din ceea ce vad si experimentez. Cu alte cuvinte, nu stiu sa vad, sau poate nu stiu sa cuget, ori – varianta cea mai de dorit – nu stiu sa exprim. Cu toate acestea, insist sa va expun impresiile mele despre Singapore – asa cum l-am vazut eu, de joi pana duminica, 17-20 ianuarie, 2013.

Viata pe plaiuri singaporeze merita experimentata over and over again, deoarece este din filmele SF. Desi nu m-am nascut alaltaieri (ba chiar au inceput sa se cam adune adune anii de la acel fericit moment din iarna lui ’79), cred ca lui Vio si Danei le-a fost putin rusine sa mearga cu mine pe strada, mai ales in prima zi, cand ma miram ca proasta de tot: de la femeile in pantaloni scurti pana la mall-uri, reclame si metrou.

Singapore este triumful ingineriei si al controlului. Big Brother te priveste prin ochiul rece al camerelor de luat vederi, in vreme ce-ti pune la dispozitie cu larghete mall-uri, autostrazi, zgarie-nori si transport in comun impecabil. Pentru mine a fost ca un reality show, ori ca un joc de copii din acela unde pui laolalta casute, sosele si masini. Acolo da “pattern”! Se simte mana designerului, conceptul, Singapore e facut, nu nascut. Mi-a placut foarte mult senzatia de siguranta si confort pe care ti-o da! In acelasi timp, cum zicea si Dana, iti adoarme incetisor vigilenta. Vegetatia este superba si am avut noroc de vreme buna si foarte buna, ceea ce ne-a permis sa ne plimbam.

Gardens by the Bay este triumful ingineriei asupra naturii. Și expoziția universală de la Paris din 1900 happening over and over again…

E frumos. E impresionant. Este perfect. Are păcatele capitaliste sau consumiste pe care le uitasem: prostituție, adolescenți care fumeaza, internet cafe-uri întunecoase, sex-shop-uri, viață de noapte. Are lumini și culori și forme și pești și păsări și nuferi în mijlocul orașului. Are crocodili de lemn și copaci de metal cu beculețe colorate și vârtej de apă într-o semi-sferă de plastic și mall subteran conectat prin stații de metrou, unde se vând numai produse scumpe și foarte scumpe. Are Mica Chină și Mica Indie și Micul Orient Apropiat și musulman și Micul City of London și Micul Drumul Taberei, cu blocuri și pizerii la parter… Are un sistem de transport care funcționează impecabil. Este „the fine city”, nu doar pentru ca e frumos, ci si pentru ca se dau amenzi pentru orice. Deviza lor este „safety first.” O alta deviza: Low crime does not mean zero crime.

Camerele de luat vederi te privesc oriunde ai merge. Pe stradă nu vezi decât frunze căzute. Trotuarele se spală cu șampon. Tractoarele și orice alt utilaj agricol sunt obligate să-și spele roțile înainte de a ieși pe drumurile publice.

Cetățenii singaporezi care au timp să-și mai facă griji și pentru asta, își fac griji pentru condițiile de viață ale indienilor care vin la Singapore să lucreze în construcții. Nu-i putem înghesui într-un camion, ca pe vite; hai să le dăm un autocar să-i ducă la muncă. Nu putem să-i culcăm în barăci, sunt și ei oameni. Dar chiar și așa, le e de o sută de ori mai bine aici decât în țara lor. Și ce le oferim noi, sunt exact condițiile cu care sunt obișnuiți, obiectează cineva. Poate că da, concede singaporezul ghiftuit și sensibil, dar pentru noi sunt condiții inumane. Și nu avem dreptul să ținem alte ființe omenești în condiții inumane de viață, doar pentru că nu cunosc nimic mai bun. Suntem datori să le oferim condiții decente.

Au fost patru zile ca o saptamana! Mi-au placut gradinile cu pomi de metal si lumina, pasarea care intindeeeeea gatul sa prinda peste, mi-au placut artificiile din cartierul chinezesc. Workshopul a fost grozav, a meritat fiecare minut, m-am intors mai luminata decat am plecat.

E amuzant, ca uneori uit ca am fost la workshop si cred ca am fost la Vio si la Dana!! De aceea cand m-au intrebat la scoala le-am vorbit de sarmale, in loc de concepte.

DSC_2214

Poza e facuta de Vio, care scrie despre Singapore si alte destinatii din Asia de Sud Est pe blogul lui.

Vacanta in vacanta

Prima data cand am plecat in vacanta in India am avut senzatia ca ma dezintegrez. De-abia ma asamblasem aici, de-abia stiam si eu cine sunt – profa aia de engleza care uneori uita sa mearga dreapta si alteori indreapta spinarea de mai are putin si cade pe spate  “I like the way you walk, Christina, so proud” – si deodata ma trezesc cu scoala inchisa si bilete la un tren indian, care avea sa ma poarte prin India vreme de sapte ore, catre undeva unde nu ma astepta nimeni. Brr!

Unde ma duc? Ce caut? Cum e posibil sa ai vacanta de la vacanta, fiindca toata povestea asta cu India inca imi parea o mare vacanta… cine sunt eu era acasa, plutea fantomatic pe Magheru si prin 1 Mai, se ducea la scoala in Pipera-Tunari si isi locuia trecutul.

Unde ma duc? Cine ma duc? Cand m-am trezit la 5 dimineata sa iau taxiul spre gara numita Majestic, pe care doar cu o seara inainte o localizasem pe harta si unde habar nu aveam sa ajung, depindeam total de bunatatea necunoscutilor – stiam ca trebuie sa tin bine de mine, ca sa nu strig “Gata, deajuns! Vreau acasa, la mama, unde e totul familiar si previzibil si unde nu umbla indieni pe strada!” M-am tinut, n-am strigat, m-am dus si m-am intors, iar la intoarcere Bangalore mi s-a parut cu adevarat casa mea; sora mea indianca mi-a trimis sms de bun venit si m-a asteptat cu cina si stiam perfect cine sunt si cu ce treburi ma aflu printre indieni. Cand soferul de ricsa mi-a cerut 350 de rupii ca sa ma duca in Hebbal i-am ras in nas si i-am zis, foarte sigura pe mine, cred ca glumesti; e un drum de 120 de rupii pe ceas, hai sa zicem ca e 10 seara si te iert de ceas, dar peste 200 nu pupi de la mine. Trei secunde mai tarziu clatina din cap aprobator (the Indian head bob or bobble, wobble, shake), iar eu ma aflam confortabil instalata pe canapeaua din spate, zburand prin traficul haotic catre… casa!

Apoi am plecat iar – Mumbai/ Bombay a fost destinatia, dar era un grup organizat, un workshop de la scoala, deci mult mai putin destabilizator, sau poate deja ma asamblasem bine de partea asta a lumii, cine stie?

Oricum, din Bombay n-am vazut mai nimic; seamana cu Bucurestiul la prafuiala si la aspectul caselor si blocurilor, dar e si imens, mizer si urat mirositor pe alocuri, in vreme ce e colonial si exotic pe alte locuri. Ca India.

Acum iar zace o valiza desfacuta pe patul meu, caci maine plec la Mussoorie, via New Delhi. North India ma asteapta, acolo e o alta lume, “noi” suntem South India, “ei” sunt altfel; noi vorbim engleza, ei vorbesc hindi, noi mancam iute si delicios, ei mananca iute si plictisitor, noi suntem primitori si toleranti, ei sunt inchisi si ingusti la mine… in fine, intelegeti ideea, e  momentul sa verific personal aceste spuse pe care le tot aud de sase luni incoace.

Oricum as da-o, nu sunt turist in India. Fiindca nu am venit aici cu mintea de turist, ci cu mintea de om care aici isi are casa pentru o vreme indelungata. M-am straduit cu voinicie sa trec peste toate socurile culturale cat mai repede, sa inteleg unde am ajuns, sa deslusesc istoria si geografia locului pe cat posibil si sa spun “Mujko malum nehi” in loc de “I don’t understand”.

Nu pretind ca am inteles, dar m-am adaptat. Si e remarcabil totusi cat de familiare mi-au devenit locurile, obiceiurile si povestile. Ma uit la temple cu alti ochi, aud muzica cu alte urechi, recunosc unele cantece din filme.

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit o sora aici. O sora musulmana intr-o lume hindusa, care m-a inclus in povestile ei; o sora care mi-a deschis ochii si mintea.

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit o prietena hindusa din casta de sus, a brahminilor, care mi-a impartasit istorii din Ramayana si mi-a deslusit geografia unui Bangalore care nu mai exista. Gratie ei ma misc prin prezent si trecut, asa cum te misti intr-un oras “al tau.”

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit un Johnny Bravo atlet si ateu, care a venit aici din alta lume, ca si mine, si tot ca si mine a inceput prin a iubi ceea ce era departe de a intelege.

Acum ca plec iar in vacanta si e vacanta “aia grea”, cu anul nou, decizia reinnoita de a merge la sala si tot alaiul de vise de schimbare, trebuie sa le multumesc. Daca India mi se potriveste si sunt fericita, este si datorita lor.

Meru Cabs

Aici taxiul se cheama cu minim o ora inainte. Daca vrei masina inainte de o ora, platesti o taxa de urgenta. Orasul e mare, distantele sunt mari, nu stiu care e explicatia.

Oricum, la Meru am sunat de trei ori. O data nu aveau masina. O data cand am mers la gara sa plec la Chennai. Si azi.

- Good morning, Miss Christine, what can I do for you? s-a auzit o voce prietenoasa de barbat.

Am solicitat masina, stiau deja adresa. Intr-un minut aveam masina rezervata. Apoi, cu 20 min inainte de ora promisa te suna soferul sa confirme adresa si, eventual front gate, back gate etc.  adica un fel de Drumul Taberei, George patru cu scara Ana.

Stiu ca si la pizza e la fel, iti stocheaza datele si nu mai repeti de fiecare data adresa, dar e prima oara ca mi se intampla la taxi si e bine.

Aici taxiurile costa cam la fel ca-n Bucuresti, dar mie mi se par scumpe pentru ca exista ricsele, care-s mult mai ieftine si negociabile. Insa azi ploua si voi fi o doamna in taxi.

Azi sarbatorim Karnataka Day, ziua cand regiunea a carei capitala e Bangalore si unde se vorbeste limba kannada a devenit o provincie autonoma a unui nou stat numit India. Asta se intampla in 1956.

Eu sarbatoresc la un restaurant libanez, cu cativa colegi de la scoala.

Si m’heu de fer callar que sigui ara

* daca trebuie sa-mi inchideti gura, faceti-o acum (LLuis LLach)

Exista un inainte si un dupa. Inainte gandeam niste ganduri, acum gandesc alte ganduri. Inainte ascultam o muzica, acum ascult alta muzica (bineinteles nu se aplica la cei cativa care merg cu mine oriunde m-as duce).

Imi plac orasele, fiecare are sufletul lui si imi plac strazile si casele.

Am avut intr-o noapte un vis, o voce imi zicea “tu n-ai locul tau” sau “inca nu ti-ai gasit locul” si asa este, ma gandeam, eu umblu de colo-colo pentru ca nu mi-am gasit locul si poate mi-l caut, sau poate lumea e locul meu.

Dar aici, cand inchid usa casei in urma mea, sau cand ies sa ma duc la cumparaturi si ma salut cu toti copiii de pe strada, sau cand merg la scoala si ne spunem “buna dimineata” in bus am senzatia ca stiu care mi-e locul.

Si-am mai aflat in ultima luna ca “locul” poate sa fie si in neantul retelei internet, acolo unde mailurile prietenilor creeaza o plasa de siguranta solida si stabila.

La fel de solida si de stabila cat poate fi orice de pe lumea asta.

Maine fac o luna de cand sunt aici si tot maine prietenii mei de la Mark Twain incep scoala. Profesorii – fiindca copiii se mai joaca de-a vacanta pana la 15 septembrie.

Mi se pare ca unii oameni isi au locul in interior, nu in afara.

 

 

 

 

Praga

Am fost in Praga pentru o zi si i-am inteles pe toti prietenii mei incantati de acest oras. Si mie imi place – e frumos, e ingrijit, are o arhitectura deosebita, sunt o multime de locuri de unde poti vedea orasul de sus, e verde, e vesel si berea e foarte buna si nu asa scumpa!

Mi-a placut si la Bratislava, unde ploua marunt si era tare frumos sus, in parcul castelului.

Maine ajungem in Germania, in cautarea copacilor infloriti si-a primaverii.

Polovragi

Weekend pe traseul Bucuresti – Ramnicul Valcea – Ocnele Mari – Horezu – Polovragi. La Polovragi am vizitat manastirea si pestera, la Horezu manastirea, iar la Ocnele Mari – salina. In Valcea am vizitat cu succes McDonald’s-ul si covrigaria Petru, la intoarcere.

A fost un weekend de vara aproape, foarte cald, asadar ne-am putut plimba in voie prin defileul Oltetului, bucurandu-ne de pustietatea locurilor si de faptul ca eram aproape singurii turisti peste tot pe unde ne duceam.

Mi-a placut pestera Polovragi, nu stiam nimic de legendele legate de daci din partea locului, dar se spune ca acolo s-a retras Zamolxe dupa infrangerea dacilor de catre romani si, ascuns in munte, plangea soarta poporului dac. I se mai spune si pestera care plange, pentru ca are o umiditate de 90% si picura mereu apa din tavan. Custodele pesterii este o doamna Felicia, deosebit de amabila si de prietenoasa, cu multe povesti si legende in traista pe care nu ezita sa le impartaseasca turistilor si foarte atasata de liliecii (aflati inca in hibernare) care populeaza caverna si pe care-i striga cu glas prietenos sa stea la poza, cand e cazul.

Ureche infundata, coafura rezista… la Roma

Am dat o fuga pana la Roma in uichendul trecut, impreuna cu cateva colege si prietene de la scoala, pentru a o revedea pe zuza noastra draga de Octi, profa de franceza pentru care, daca azi s-ar intoarce la scoala, toti copiii si-ar cere neintarziat transferul la franceza! Si-am gasit-o acolo in mediul ei, vorbind italiana ca o privighetoare, mereu pe fuga si impartind cu generozitate franturi din sufletul ei mare tuturor oamenilor pe care-i cunoaste. What happens in Rome stays in Rome, desigur, dar pot sa va spun ca nebuna noastra de “cara Ottavia” ne-a pregatit un program turistic si culinar demn de Pantagruel, ca doua zile la 18 grade cand ai fugit dintr-un Bucuresti inzapezit unde avionului i-a luat 15 minute degivrarea se simt ca un film si ca mi-am schimbat parerea despre Roma. Cand am vazut-o prima oara (in doar 24 de ore), mi s-a parut strivitoare, masiva, ca o fortareata. Acum am inteles ca impresia asta provine de la casele fara balcoane, care arata compact si toate la fel, insa ce nu vazusem eu atunci cand am fost, in 2004, sunt pinii – inalti, zvelti, ca niste umbrele dansand pe cer si stradutele neregulate, cand mici, cand late, cand pietonale, cand inghesuite, dar toate foarte frumoase.

Eram racita si la intoarcerea in tara mi s-au infundat urechile in timpul aterizarii. A sosit si momentul cand toti cei din jurul meu dadeau semne ca presiunea s-a egalizat si ca auzul le revine la normal, insa eu continuam sa am o senzatie de greutate in cap si o durere de sinusuri, urechi si masele care ma facea sa plang ca un bebelus. Plangeam, e drept, si de frica, fiindca aud doar cu o singura ureche si cand mi se infunda aceea deja intru-n panica. Nu s-a desfundat in seara aceea, nici mai apoi, si acum mi-e tot infundata si se plimba prin trompa lui Eustache un lichid care ma face sa aud cand cu ecou, cand bine, cand mai deloc. Diagnosticul medicului este otita seroasa si se pare ca a aparut prin absorbirea secretiilor din nas in ureche, din cauza diferentelor de presiune la aterizare. Asta ca sa tin minte sa nu mai zbor cu muci in nas, ca nu stiu cum mi-ajung prin alte gauri ale capului :D

Oricum, a fost interesant modul in care – dureros, ce-i drept – mi-am putut simti in avion si dupa toate canalele si canalutele din cap, sinusurile si traseele lor, caile care leaga ochii de nas, urechea de masele si am avut senzatia asta de craniu gol, scobit, prin care circula niste curenti electrici care ma fac sa vad stele verzi.

Si-a mai fost o chestie tare: ieri a fost ziua mea, cei 33 de ani (“aaa, dubla bucurie!” - Adina) pe care mi-am dorit sa-i implinesc in liniste, fara taraboiul de anul trecut, fiindca nu ma mai simt in dispozitia aceea de copil care e centrul universului. La Roma, inainte sa adorm, ma gandeam cum sa fac sa lipsesc de la ziua mea, dar raceala a rezolvat totul de minune (ne ajuta si corpul, cred eu) si-a fost bine si frumos si linistit, asa cum voiam. Si cu urechea infundata oricum totul pare ireal, parca nici nu vad bine, ma misc pe sub apa, ca un peste in borcanul lui transparent de sticla.

Multumesc pentru urari si pentru gandurile bune si sper sa vi se intoarca insutit. In momentul acesta, cel mai mult si mai mult imi doresc pasaport, pe care purced acum sa-l si fac.

Cand am fost pe Transalpina

Cand am fost pe Transalpina, am pornit din Brasov. A fost amuzant, pentru ca eram sapte oameni intr-un Mercedes Vito, dintre care eu nu cunosteam decat o persoana: pe colegul meu Dan, proful de desen. Atunci am cunoscut-o si pe sotia lui si, bineinteles, pe ceilalti calatori: doi din Bucuresti si doi din Targu Mures. Pentru ca ma alaturasem acestui grup oarecum din intamplare (il auzisem pe Dan spunand ceva de Transalpina la telefon si-am sarit: mergi pe Transalpina, ce tare, de cand imi doresc – iar el mi-a raspuns: mergi cu noi? daaaaaa), o vreme am avut senzatia ca weekendul meu e acasa si ma asteapta, iar eu ma plimb nepoftita prin weekendul… altora! Dupa ce le-am impartasit tovarasilor de drum aceste ganduri, senzatia a disparut, pentru ca mi-a fost limpede ca ala chiar era si weekendul meu, desi totul se intamplase atat de repede.

Eram in septembrie, drumul a fost foarte frumos, ne-am oprit la Curtea de Arges si am vizitat manastirea, apoi am pornit spre Obarsia Lotrului, unde urma sa si innoptam.

Noaptea a cazut repede, dar cabana la care ne si vedeam cazati, aranjati si pregatiti pentru drumetia de a doua zi nu mai avea locuri libere. Se pare ca rezervarile prin telefon fusesera anulate, sau pana la urma nu se facuse nicio rezervare, cine stie? Oricum, acolo nu puteam dormi si ni s-a indicat sa pornim spre Voineasa, unde sunt cazari multe. Era noapte si, desi era doar septembrie, paream un grup de colindatori care bat din poarta-n poarta si scoala gazdele din pat. “N-avem locuri”, era textul de care deja ne plictisisem. Am urcat si coborat prin toate colturile de munte, mai la hoteluri scumpe, mai la pensiuni modeste, ba si pe la gazde care primeau calatori la ei in casa am batut, dar degeaba. De la Voineasa am fost trimisi la Valea Macesului, apoi la Brezoi si uite-asa ne indepartam de locul unde se planuise drumetia si ne apuca, incet, si disperarea, desi parca mai mult amuzamentul.

Incepuseram sa devenim superstitiosi: daca trimitem doar baietii, sa vezi ca au camere. Hai sa mearga doar fetele, ca poate avem noroc. Sa mearga Dan in fata, sa ramana soferul la masina, sa mearga doar soferul… cate combinatii n-am mai facut si in zadar!

Pensiunea Garvis avusese inspiratia sa-si lumineze tot dealul pe care trona, astfel incat am vazut-o din sosea. Era undeva in dreapta, sus, urcai pe un drum de pietris, ne-am intrebat daca merita, dar orice merita, pentru ca se vorbea deja de cortul de 2 persoane si de dormit in masina, care cum putea.

Bineinteles ca nu aveau cazare, am multumit, am pornit, masina a scrasnit pe pietre si cauciucul din spate, stanga, s-a facut praf. Ne-am dat jos, cu tot cu bagaje, si hai sa ridice baietii masina, sa caute rezerva, sa schimbe roata.

De-ar fi fost asa de simplu, n-as mai fi avut acum ce sa scriu pe blog. Rezerva nu se gasea, iar cand a fost localizata, nu se putea desface de sub masina, unde era fixata. Am asistat atunci la o importanta desfasurare de forte, iar solidaritatea masculina si-a spus cuvantul.

Era noapte, iar ocupantii pensiunii se intorceau fiecare de pe unde haladuise. Cred ca n-a fost barbat, dintre cei care reveneau cu masina sau pe jos, sa nu vina sa arunce un ochi la pana noastra si sa nu-si dea cu parerea despre cum s-o desface roata de rezerva. Unii s-au bagat in portbagaj sa caute o clema care “trebuia sa fie acolo”, altcineva a sunat diversi cunoscuti (si era 10 seara), patronul s-a oferit sa ne dea un numar al unui mecanic auto si cativa ne simteam utili cautand pe google “Mercedes Vito spare wheel”. Zadarnic.

Se facuse 11 noaptea si nimeni nu-i daduse de capat acestei roti buclucase. In cele din urma baietii s-au decis s-o lase pe maine si, fiindca nu puteam pleca, soferul a cerut voie sa ridice cortul undeva in spatele pensiunii, iar noi am acceptat singura camera despre care ni se spusese ca mai e libera, unde urma sa dormim 5 in doua paturi, cum om putea. Se mai vorbea si de dormit in masina, cand sotia patronului a venit spre noi cu un aer decis:

- V-am facut rost de doua camere: o sa dorm eu cu sotul in alta parte si va dam camera noastra. Nu puteti sa dormiti in masina, toata seara v-ati chinuit, vreti si voi un dus, un pat normal…

Pensiunea avea doua etaje terminate iar la al treilea, aflat inca in constructie, nu erau gata decat cele doua camere pe care le-am primit noi, pentru 90 lei/noapte/camera. Nu mai e nevoie sa spun ca am dormit neintorsi, ca a doua zi ne astepta un peisaj de vis (noi care urcaseram si coboraseram de habar n-aveam pe unde mai suntem, in noaptea aia de colinda disperata), ca roata s-a schimbat si excursia a continuat fara alte incidente.

Azi am facut curat in biblioteca si am dat peste un pliant pe care l-am luat de la pensiunea Garvis special pentru ca voiam sa scriu despre ei pe blog. Daca aveti drum pe la Brezoi/ Malaia, eu vi-i recomand!

P.S. Camerele au fost curate si spatioase, cu baie in camera, prosoape, sapun. Nu am avut mic-dejun inclus, dar mancarea nu era scumpa, a fost buna si ne-au servit repede.

foarte moeciu

in acest weekend in care am stat departe de tehnologie, atat wordpress cat si gmail si-au schimbat aspectul pe ici pe colo, suficient cat sa mi se para nesuferite si sa trebuiasca iarasi sa ma obisnuiesc cu butoanele si marcajele lor. le transmit pe aceasta cale programatorilor din lumea-ntreaga vorbitori de limba romana ca utilizatorii vor ca totul sa ramana la fel! if it ain’t broken, don’t upgrade it.

weekendul fara tehnologie m-a purtat prin cateva din locurile mele preferate din frumoasa noastra patrie: busteni, brasov si tara fagarasului, chiar la poalele muntilor inzapeziti cu acelasi nume, unde-am descoperit satul Dragus. din Dragus se trage un tanar american, sosit pe-aici cu alte treburi, dar curios totusi sa ajunga in satul natal al strabunicilor lui. l-am insotit si-a fost o experienta deosebita, caci localnicii ne-au intampinat cu mare bunavointa si prietenie, legaturile de rudenie s-au calculat si desfacut pana la 1850 si americanul meu cu nume de roman a aflat ca are-n sat nenumarati veri si verisoare de toate gradele! ba chiar am primit cadou si monografia satului, scrisa – te mai miri – de un var indepartat de-al lui. am citit-o si-am aflat cu amuzament, dar si cu uimire, ca majoritatea locuitorilor din Dragus se trag din doi stramosi indepartati, doua ramuri ale unui arbore genealogic care se ramifica nesfarsit: Disea Jicului (Dise a Jicului, unde Dise e forma locala a numelui Dionisie) si Mama Gartina, sau Agritina, fiecare dintre ei infatisat in monografie cu poza si inconjurat de un numar mare de descendenti.

m-a uimit felul in care oamenii locului isi cunosc radacinile si neamul pana departe, in zorii revolutiei de la 1848. mi s-a parut interesant numarul limitat de nume de familie din sat (satul are 500 de case, dar doar vreo 6-7 familii/neamuri mari, restul fiind fii si veri cu acelasi nume) si sentimentul de comunitate foarte puternic. faptul ca dau copiilor aceleasi prenume de doua sute de ani, totusi, nu e in masura sa te ajute sa deslusesti care dintre Sofii a fost bunica ta si care Viorel/Dionisie bunicul :) nici faptul ca la 1900 din Dragus au plecat in America circa 200 de familii nu ne-a fost de ajutor. lamurita-nelamurita obarsia americanului, a fost totusi impresionant sa asistam la depanarea amintirilor de acum o suta de ani, la povestile care se amplificau pe masura ce noi femei (“tishe” li se spune in partea locului) si barbati se adaugau grupului nostru, bunicile ieseau la porti si nevestele (sau “boresele”) te trimiteau de la o casa la alta, “ca acolo sta unu’ care sigur stie, are si poze.”

o experienta geniala; n-o s-o uit prea curand.

tot weekendul asta am citit in fine o carte de care Larisa imi vorbea acum trei ani: “A Thousand Splendid Suns”, care mi-a placut foarte mult.

Balcic – Varna – Comana

Primaria sectorului 2 ofera bucurestenilor cu domiciliul in sector acces la programul “Calatorii legendare”. Traseele din Romania (Curtea de Arges, Targoviste) costa 40 lei/ persoana, iar excursia in Bulgaria (Balcic-Varna) costa 150 lei (sau pe acolo). Mama a aflat de program, mie mi-a suras ideea si iata-ne sambata la 5 dimineata gata sa ne imbarcam in autocarul nr 5 cu destinatia Balcic.

A fost o excursie placuta, foarte bine organizata (cinci autocare cu cate doi ghizi, un politist comunitar insotitor, s-a circulat in coloana si toate orele anuntate au fost respectate), cu multe surprize placute gen cadouri pentru Constantini si Elene (eram in statiunea cu acelasi nume de langa Varna), suveniruri din fiecare loc pe unde treceam, acces direct la dom Primar pentru orice petitii, plangeri sau felicitari, masa festiva, program de muzica de toate genurile, dans si plimbari pe malul marii.

Mi-a placut la Balcic, la castelul Reginei Maria: acum am doua gradini preferate, Powerscourt si gradina de la Balcic.

La intoarcere am ajuns si la manastirea Comana, construita de Vlad Tepes, undeva pe langa Calugareni.

Dl. Ontanu si staff-ul lui au facut o treaba foarte buna cu aceasta excursie, iar mie mi-a prins tare bine aceasta iesire doar cu mamanul meu drag.

Balcic

un frasquito de perfume

La Madrid am mers cu bagaj de mana, asa ca m-am lovit de problema lichidelor si a cantitatii lor. Imi impachetasem grijulie un gel de dus si-un sampon maricel, apoi, uitand cu totul de ele, am inceput sa masor la mililitru parfumul micut (tamaño viaje) pe care-l insoteam cu nedespartitul meu Touch dezinfectant si cugetam daca mai incape si-o crema sau depasesc cantitatea permisa. Mult m-a chinuit problema, la crema aia tin mult si e f scumpa si nu voiam sa mi-o confiste, asa ca am decis s-o las acasa.

Cand m-am bagat in pat insa, m-a pufnit rasul: cu doi litri de sampon si gel in valiza, ma chinuiam sa masor mililitrii de parfum! M-am sculat si-am scos gelul si samponul.

In aeroport, totusi, n-am scapat de problema lichidelor. Magazinul Duty Free m-a ispitit cu parfumul meu cel mai preferat: Bulgari de ceai alb, parfum care nu se mai fabrica (conform spuselor unei domnisoare de la Sephora, “s-a discontinuat” prin 2009), la 75 de ml. La parfum venea bonus o sticla de vin. Mi le-a impachetat pe amandoua, sigilate pana la Dumnezeu sa nu am probleme la intoarcere si am pornit catre capitala Spaniei… fara valiza, pe care am lasat-o in duty free, dar cu pretioasa punga sigilata la piept. Noroc cu vanzatoarea, care mi-a spus, dragut: “Nu va suparati, cred ca v-ati uitat valiza…”

Zilele au zburat si-a venit momentul intoarcerii. Ora 5 dimineata, mai precis. Nu e de mirare ca n-aveam habar nici cum ma cheama (noroc cu buletinul pe care-l purtam la vedere), necum ca as fi avut in valiza cca 1 litru de lichid sub forma de vin si parfum sigilate, plus touch si celelalte. Singura cu valiza verde in uriasul aeroport Barajas, bifam punct cu punct traseul care-l duce pe calatorul matinal catre patul lui de-acasa: check in, control de bagaje, control de pasapoarte, asteptarea la poarta. Ajunsesem la momentul “scanare bagaje”, cand un vames mai adormit ca mine m-a trezit din somn cu intrebarea:

- A cui e valiza asta verde?

- A mea!

- Aveti lichide inauntru.

Nuuu! m-am gandit. Sa nu-mi ia parfumelul meu mic si frumos, cadou de ziua mea de la Mariuca.

- Am un singur parfumel mic, am zis convinsa si convingatoare. Uitati, aici. Si mainile mele care cunosteau traseul, au extras din valiza punguta cu fermoar si de-acolo mini-sticluta.

- Esto es todo? s-a mirat vamesul, care vazuse el ce vazuse pe televizorul lui.

- Si, claro, am afirmat eu fara niciun dubiu si complet sincera, deoarece uitasem deplin de vin si Bulgari.

Vamesul s-a scarpinat in cap, dar probabil era 5 dimineata si pentru el, fiindca mi-a zis sa-mi inchid valiza si buen viaje.

Ceea ce am si facut, trecand apoi prin celelalte porti, ca sa ajung deasupra norilor, ca sa ajung pe asfaltul Otopenilor (a fost aterizare cu aplauze, nu stiu de ce), ca sa ajung undeva in aeroport unde o reclama sau o vitrina mi-au aprins in cap amintirea si-am inceput iarasi sa rad singura de mine, “un frasquito de perfume, mira, aqui lo tengo, esto es todo, no hay nada mas” pe naiba!!!

Multumiri lui Mih pentru suportul moral. :P

6 zile in Madrid

De la Prado mi-a placut “Gradina placerilor lumesti” (1504) al lui Hieronymus Bosch (“El Bosco”).

De la Reina Sofia mi-a placut “Muchacha en la ventana” din perioada necubista a lui Dali.

De la cofetarie mi-a placut ca se vindeau friganele (torrijas) drept o mare delicatesa, fie muiate in sirop de lamaie si scortisoara, fie intr-o supa de lapte si nuca.

Din Cuenca mi-a placut imbinarea de calcar si case, ca un oras dintr-o ilustratie de carte pentru copii.

Din Guadalajara mi-au placut parcurile infinite.

Din autobuz mi-au placut casele.

De pe c/Arenal mi-au placut figurile oamenilor.

Din Madrid mi-au placut copacii, in special platanii, dar si pinii si cedrii si chiparosii.

Din Puerta del Sol, ca de obicei, statuia cu ursuletul si copacul.

In care Smilla si Spania redevin prietene

E 12:23, in curand inchid magazinele pentru pranz, iar eu scriu pe blog, beau ceai si-mi prepar copioasele mic-dejunuri prezise de Jose.

E caldut afara, soarele straluceste printre nori, mi-am amintit o multime de cuvinte pe care le uitasem si am reinvatat cum se folosesc por si para. Ma dor picioarele oscior cu oscior, mai ales in zona gleznei si a talpii, intens abuzate zilele trecute cand am mers kilometri prin Cuenca si Guadalajara, uneori cu gura atat de larg cascata incat uitam de orice durere.

Cuenca e foarte frumoasa, muntii din jur si peisajul natural ii dau un aspect de loc de basm – dealuri, vai, copaci, flori si stanci de calcar slefuite de vant in diferite forme.

Guadalajara, desi tot pe dealuri asezata, nu impresioneaza prin peisaj, ci prin constructii. Cladirile sunt frumoase, bine conservate (unele din secolele 12-13), orasul e frumos intretinut si-l poti strabate dintr-un cap intr-altul mergand numai prin parcuri, daca vrei.

Am uitat pana si cum se zice obloane, dar invat, invat si-mi amintesc cuvinte rare precum junco (papura) si locuri prin care-am fost odat’ precum Casa de Campo si Caixaforum. E interesant sa observ ca ceea ce se uita, de fapt, e vocabularul. Nefolosit, se atrofiaza, iar cuvintele odinioara bine activate ajung acum sa faca atingere cu alte cuvinte, din alte limbi. Interferentele nu sunt neaparat cu romana, desi acolo se produc totusi cele mai multe, dar si cu engleza, lucru deloc ciudat avand in vedere cata engleza vorbesc de doi ani incoace. Gramatica insa nu am uitat-o si, vorbind zi de zi, simt cum dau la o parte panze de paianjen de pe o zona din creier.

Am calculat ca am terminat de invatat spaniola (cu diploma) exact acum 10 ani, in 2001, cand e posibil sa fi stiut mai mult decat stiu azi, desi e posibil totusi sa nu, pentru ca abia dupa-aia au venit bursele la Santiago, cartile citite pe nerasuflate in biblioteca institutului Cervantes, examenul de DELE si momentele cand, spunand “noi” si “ei”, intelegeam “noi, spaniolii” si “ei, romanii”.

Acum nu mai sunt sigura ca exista un noi si un ei, am imbatranit, masina m-a lenevit, nu ma mai misc asa de repede prin incurcatele cai ale metroului, desi Jose jura ca a existat un timp cand puteam tine pasul cu el si ieri am ajuns amandoi la concluzia ca orele de sport din scoala nu ne-au fost de niciun folos, altul decat sa ne invete ca nu suntem la fel de buni ca Luis sau Georgiana, eternele modele despre care ni se spunea “uita-te la ei si fa si tu la fel”, de parca tu, inapt cum te aflai si, pe deasupra, speriat de amenintarea notei proaste, ai fi putut intelege ceva din saritura de pantera a Georgianei ori din fantastica rezistenta a lui Luis. Nu stiam atunci ca si corpul are inteligenta lui, oferita in grade diferite, desi stiam ca la engleza si la mate Luis si Georgiana veneau ei la tine sa le-arati cum se face, iar tu nu intelegeai ce li se pare asa de greu ceva care tie-ti iesea natural.

Oricum, nu despre asta era vorba, ci despre Madrid.

Sau mai degraba despre Madrid va fi vorba maine, fiindca pe el inca n-am apucat sa-l revad inca.

 Cuenca

*

Apus de soare dupa crestele Bucegilor

Mi-a placut casa lui George Enescu din Sinaia. Vila Luminis ii zice si costa intrarea doar 2,5 lei. Pentru copii a fost gratis.

Mi-a placut salonul de muzica, cu pianul si arcada din mijloc. Mi-a placut scara melcata care urca spre foisor. Mi-a placut asezarea casei, intre padure si rau, desi probabil prin vale nu treceau atatea trenuri cand a fost ridicata cate trec acum. Mi-a placut camaruta lui Enescu: un pat, un cufar cu partituri, un sifonier, un scaun, o oglinda. Totul foarte simplu si totodata foarte placut asezat si primitor. Genul de casa din care n-ai mai vrea sa pleci, o casa cu duh bun cum se zice.

M-am gandit, prin contrast, la multe case in care-am fost, recent ridicate de proprietari care-au muncit pe branci ani de zile ca sa-si poata dura cu propriile maini o locuinta “pe pamant” atat de la moda in zilele noastre, la aceste case noi care seamana intre ele ca doua picaturi de gresiefaiantasitermopan. Centrul lor s-a mutat acum din odaia cu pian si ferestre mari catre gradina cu leagan si gratar, trecand prin sufrageria cu plasma si canapele de piele. Am devenit uniformi si monotoni cumva, locuind in case cu peretii drepti si colturi ascutite, cu bucatarii americane si dormitoare violet ori verzi. Sau poate ca asociez duhul bun cu simplitatea si formele rotunjite ale colturilor si pervazurilor.

Mi-ar placea sa am mai des astfel de vacante in care sa ma bucur de lumina, de florile pomilor, de gainile din ulita si de vreun cantec vechi auzit la radio in vreme ce soarele coboara dupa Crucea de pe Caraiman si eu imi recit in gand “Dupa intaia culme, la picioarele stancii de cremene, sageata azvarlita in soare gaseste intrarea. Coboara si urca la fel, apoi drept duce. Si se va feri de primejdii la fiece poarta.”

Magnolii

La sfarsitul secolului XVII traia la Montpellier un botanist pe nume Pierre Magnol, de la care ne-a ramas prima clasificare a plantelor in familii, genuri si specii. Prima magnolie numita astfel a fost un copac din Martinica, descris de botanistul si misionarul  Charles Plumier, in lucrarea sa Nova plantarum americanarum genera. Se spune despre magnolii ca sunt o specie atat de veche, incat ar fi aparut pe pamant inainte sa existe albine, de aceea floarea lor are petale groase, adaptate la polenizarea prin intermediul altor insecte, in special gandacei.

Magnoliile provin din America de Nord si Asia, dar s-au aclimatizat mai peste tot. Totusi, Sudul Statelor Unite este si azi considerat o patrie a magnoliilor, iar statul Mississippi se numeste si “the magnolia state”. In lume exista 210 specii de magnolie diferite.

In Bucuresti, magnoliile infloresc pentru scurta vreme, primavara, iar acum este sezonul lor. Cunosc curti cu magnolii pe bulevardul Dacia si strada Polona, dar si pe Popa Nan, in zona Dristorului, pe Matei Voievod, in Pipera si in Cotroceni. O magnolie imensa cu flori multe si foarte frumoasa poate fi vazuta pe strada Jean Louis Calderon, in curtea Ambasadei Ungariei.

Pentru ca infloresc foarte putina vreme si au o floare atat de frumoasa; pentru ca nu le vad in restul anului si trec pe langa ele asa cum trec pe langa toti pomii, oarba la frumusetea ori chiar la soiul lor [desi acum deosebesc platanii de mesteceni!]; pentru ca mi se par exotice si diferite si din “tarile calde”, ma bucur ca exista magnolii :)

- Si cand nu sunt inflorite ce fac?
- Ce sa faca?! Ce fac toti copacii…
- Dorm…
- Traiesc.

convento do carmo

ne-am urcat cu liftul lui gustave eiffel pana la etaj

acolo era o manastire in paragina, intr-o piata cu pomi mov in care mirosea a pipi si lumea iesise la terasa

nu mai stiu ce luna era, anul cred ca a fost 2007, orasul era lisabona

azi am revazut intr-un desen convento do carmo si mi-am amintit tot, raul de inaltime si mirosul de urina si florile mov si vitrina cu pantofi si linia de tramavai

pare din alta viata

foto sursa

 

 

book now

ei, si uite asa ma uit de doojde minute la un buton pe care scrie book now si nu am apasat inca, unu – pentru ca habar n-am cati bani mai am pe card (daca mai am ceva) si doi – pentru ca ma intreb daca vreau sa plec, cat vreau sa stau, sunt sigura-sigura, ce sa caut eu acolo, dar de ce sa nu ma duc, totusi si tot asa.

asa am stat si acum doi ani si acum patru si de fiecare data cand a trebuit sa apas book now pe site-ul easyjet ca sa ma duc la madrid.

oferta lui jose e foarte incurajatoare: tu vino, ca mergem noi la salamanca sau oriunde. mai ales oriunde m-as duce oricand. mai exista si optiunea sa mergem cu bicicletele prin parcul cu teleferic, cum s-o numi el.

dar pana la urma la madrid e bosque de los ausentes, e fnac, sunt cedrii din fata palatului regal, e un parc cu leagane unde iti da voie sa te dai si daca ai peste 13 ani – merita sa apas book now, macar sa vad daca mai am vreun ban pe card!

 

Urmeaza statia Pipera

Cand era mica Ina a visat ca va creste si va avea admiratori secreti care-i vor trimite flori. Si ce credeti? A crescut si are! Eu, deloc romantica, visam ca voi merge in fiecare zi cu metroul, nu doar ca premiu de ziua mea. Si-am crescut… si merg.

Zi de zi (sambata si duminica nu se considera zile, ele facand parte din categoria extratemporala cunoscuta drept uichend – ca in sintagma “in timpul saptamanii, sau in uichend?”) cobor sub Bucuresti si dorm cale de cateva statii, printr-un tunel intunecos aliniat cu cabluri groase. De la o vreme nici nu ma mai ostenesc sa-mi iau Ring (singurul ziar care-a mai ramas la metrou); tot ce vreau e sa ocup loc, sa-mi iau geanta in brate si sa inchid ochii. Astept totusi cu urechile ciulite prima statie: urmeaza cea care trebuie? Daca e ea, sunt pe drumul cel bun. Si intotdeauna e ea, pentru ca cobor mereu la acelasi peron, prin aceleasi turnichete, variind eventual doar ordinea: primul din dreapta daca am cardul verde, urmatoarele daca am cartela de metrou de 2 sau de 10 calatorii.

In fiecare zi imi inchipui ce-ar fi sa nu urmeze statia care trebuie, ce-ar fi sa urmeze Sol sau Urquinaona, sau sa ne trezim ca metroul o porneste pe sub apa, ca Nautilus, sau sa nu mai ajungem niciodata la statia terminus Pipera, ci s-o tinem tot inainte prin tunel la nesfarsit, macar pana imi termin eu somnul. Fiindca, desigur, inchipuirile mele sunt doar prelungiri ale viselor din care m-am trezit doar partial.

Cand coboram la Pipera – intotdeauna ajungem la Pipera si, inevitabil, in tunelul dintre Aurel Vlaicu si Pipera eu scot telefonul sa vad ora si de obicei e buna – n-am alta solutie decat sa ma trezesc. Daca am stat la usa care trebuie (e o usa unde se aduna lumea intr-o gramada impresionanta: aia e usa care da la scara), urc scara spre suprafata printre primii si pot chiar sa ma intreb daca sa ma opresc sau nu la merdenele. Daca am stat la alta usa, astept sa coboare toata lumea, apoi ma amestec printre cei care urca scara, lasandu-ma purtata de curgerea lor. Daca cetateanul cu umbrela din fata mea pofteste la merdenele, ma trezesc in urma lui la coada. Daca doamna cu sacose decolorate si degetele umflate se indreapta direct spre iesire, ma pomenesc si eu afara, cautand din priviri vreo figura cunoscuta.

Afara sunt aceiasi comercianti pe care deja ii cunosc plus piata cea noua de vizavi, unde se face mereu sauna la coada la covrigi. Afara este vanzatorul de ziare care mi-a zis intr-o zi ca imi lumineaza el sa vad cartile “cu laserele din ochi”. Afara este noapte, vant, ploaie sau zapada, dupa caz. Afara sunt intotdeauna caini, taxiuri, tigari si autobuze care incarca navetisti.

Cand eram mica si metroul inca se mai construia, mama m-a dus odata ca premiu de ziua mea sa ma plimbe cu metroul (un lux si o cheltuiala, deoarece metroul nu trecea pe langa casa noastra) si m-a lasat sa bag eu cu mana mea cei doi lei in cutia de metal si sa invartesc de bare. Probabil ca eram inca suficient de mica sa intru gratis, dar a contat faptul ca am bagat acei bani. In metrou stateam ca Lisa cu spatele la lume si nasul lipit de geam si urmaream curgerea cablurilor. Cand m-am facut mai mare, tatal meu m-a invatat ca in metrou nu trebuie sa ma tin, deoarece nu ia curbe bruste si e foarte usor sa-ti tii echilibrul fara sa te agati de bare.

Si mai am si alte amintiri cu metroul, dar in cateva ore urmeaza iar statia Pipera.

Zapada pe acoperisurile caselor

De la geamul meu cat un perete vad zapada pe acoperisurile si balcoanele de vizavi si e un peisaj nou. Ninsoarea am vazut-o la Sibiu, zapada o vad in Bucuresti, pe case si copaci, alba si frumoasa ca in zilele d’antan. Asa e iarna. Cu toate astea se pare ca ne-am dezobisnuit de iernile albe (ori ne-am prea-obisnuit sa facem un circ din orice, mai degraba) pentru ca la televizor stirile sunt de genul “Iar a nins”, “Temperaturile continua sa scada” si alte aberatii care te-ar lasa sa crezi, poate, ca stiristilor nostri li se pare normal ca iarna sa fie ca vara, dupa modelul Basescu. Cine stie ce e in mintea lor cand transmit astfel de stiri?

Vacanta la Sibiu a rupt timpul, asa cum stiu sa faca unele vacante foarte placute, reasezandu-l intr-un “inainte” si “dupa”, unde dupa e mult mai bogat decat inainte, in experiente [si filme!], culori, locuri si oameni. De unde in prima zi totul incepea cu “S” si mi-era greu sa ma descurc intre Selimbar, Seica, Saliste si Slimnic, azi stiu ca vrea sa ma intorc la vara sa vad locurile pe uscat si sa ne putem cocota la cetati si sa batem la pas satele, sa facem poze si sa ne bucuram de frumusetea locurilor si-a oamenilor.

Mi-a placut Muzeul Bruckenthal, la care e prima oara cand ajung si pe care n-am apucat sa-l vad in intregime. Colectia de arta romaneasca e foarte frumoasa si chiar printre flamanzi si italieni am gasit cateva tablouri cu o perspectiva interesanta, sau ceva impresionant, cum au fost de pilda Petrecerea de la moara a lui Paolo Alboni, ori Cristosul coborat de pe cruce al lui Franz Caspar Sambach. Mi-a placut si targul din Piata Mare, mi-au placut iesirile in diverse localuri cu o gasca foarte simpatica, m-am amuzat de cat de mic poate fi orasul atunci cand ti-ai petrecut acolo o parte din viata (asa-mi doream eu sa fie Bucurestiul cand eram mica; voiam sa putem si noi – ca bunica mea de la Anina – sa iesim pe strada si sa ne salutam cu lume la tot pasul, dar nu se intampla niciodata) si  ii multumesc Octaviei pentru invitatie si gazduire >:D<

Inchei cu traditionala intrebare: ce planuri aveti de Rev?

20 decembrie 2010

In weekend am fost la Timisoara si la Resita – 20 ore pe drum, 3 ore in Timisoara, o noapte la Resita, mai putin de o ora la Anina la mormantul bunicii. Vazuta asa, in termeni cantitativi, pare mai mare daraua decat ocaua; drumul mai lung decat sederea. Dar probabil ca drumul conteaza uneori mai mult decat destinatia, mai ales cand e un drum si dorit si necesar si foarte frumos. Pe dealurile dintre Resita si Anina, pe drumul zis “peste Carasova”, copacii erau grei de zapada si peisajul alb-negru. Zapada si trunchiuri de copaci, zapada si acoperisuri cu hornuri fumegande, zapada si liniste. In Anina am recitat inca o data in gand statiile intre Steierdorf si Anina, asa cum ma invata omama cand eram mica si mergeam cu ea la Anina cu “cursa”, sa cumparam cine-stie-ce: Steierdorf, Sigismund, Elfabrik, Fabrica de Paine, Anina.

La unchiul meu din Resita am revazut tabloul cu Schutzengel de care am scris de curand pe blog, la care nu ma mai gandisem de ani buni si pe care nici nu visam sa-l revad asa curand.

In 27 decembrie se fac 4 ani de cand a murit omama.

Ieri seara cand zburam pe autostrada A1 cu cine-mai-stie-cati km peste suta la ora, mi se parea ca vin din Germania si din Anina si dintr-o vacanta de vara si dintr-una de o saptamana si imi placea starea asta confuza in care as fi vrut sa-i spun lui tata sa dea drumul la cazan, desi 1. nu mai stau in casa aceea de cateva luni si 2. nu mai avem cazan (boiler) de multi ani, de cand exista minunata centrala care-ti furnizeaza apa calda fara asteptarea de 30 de minute si fara sa trebuiasca sa pastrezi “niste calda” si pentru urmatorul membru al familiei aflat pe lista de asteptare la dus.

Nu stiu de ce conteaza experienta asta asa de mult incat s-o povestesc pe blog, dar acum am scris-o si o sa dau “publish”.

Decemvrie

A venit iarna din ziua intai a lunii. Parbrizul, bocna. Am asteptat un sfert de ora sa se dezghete, dupa primele 10 minute reusind sa grabesc oarecum procesul racaind gheata cu un card de membru in clubul skoda pe care-l aveam prin masina. Racleta, bineinteles, e acasa la ai mei. Cine s-a asteptat sa vina iarna asa, dintr-o data? Eu nu.

Am fost la mare de 1 decembrie. Marea era cenusie si frumoasa si singura. Am numarat doar doi temerari care-si mai facusera drum spre plaja miercuri la pranz. Nu e prima data ca merg la mare iarna, asa ca n-am fost prea suprinsa de pustietatea deprimanta care domnea in Mamaia sau Navodari, nici de vantul rece. De fapt nici nu mi s-a parut asa de frig cum ma asteptam, chiar daca alergia a fost de alta parere.

La intoarcere, pe autostrada soarelui devenita autostrada poleiului, am alunecat cu toate rotile mele de iarna cu tot (da, stiu, n-are legatura) si-am aflat din experienta proprie sensul cuvantului “tamponare” in context rutier. La volanul celeilalte masini era o doamna tare draguta, cu care intre timp m-am imprietenit, bucuroase amandoua ca am scapat ieftin, la ce puzderie de masini cazute-n sant vazuseram (si-aveam sa mai vedem pana la Bucuresti, caci eram pe la km 23). Cand am ajuns acasa se inchisese autostrada din pricina unui pod de gheata.

Mi-a fost “frhica” cu adevarat abia in momentul cand am coborat din masina sa vad consecintele ciocnirii si era sa ma intind pe jos ca Bambi pe patinoar. Am avut cateva flash-back-uri cu mine depasind camioane 10-20 de km mai in spate. Acolo nu era inca gheata, totusi. Si mi-am amintit de celalalt drum al meu pe polei, in ianuarie, tot pe o autostrada, A1, cu codul galben desenand spaghete pe parbriz si gheata sub zapada si noapte.

Decemvrie a inceput in forta, n-am ce zice. Si nici anul asta iarna nu e ca vara.

La plimbare, soare, racoare, splendoare, picioare, cotoare? (neh, fara cotoare)

Azi a fost soare si-am mers la plimbare (etc. etc. – a se introduce celelalte elemente din titlu, mai putin cel deja introdus prin adverbul negativ “neh”) si, desi n-am oprit pe marginea drumului in celebra localitate Boldesti-Scaeni sa cumparam crizanteme ieftine si cartofi la sac de 10 kile, ne-am ales totusi cu putina splendoare (Brasovul, in orice moment al anului), ceva racoare (cand a apus soarele si-am inceput brusc sa deger, dar mai ales in Sinaia, dupa ce toate serpentinele le dormisem ca un pasa infofolita in geaca) si o durere de picioare, binevenita dealtfel.

Am urcat pentru prima data la cele doua turnuri, alb si negru, de la inaltimea carora am facut miliarde de poze, ca orice turist care-si cunoaste datoria, dar am si privit mult in zare, la acoperisurile rosii si la scaunele de plastic alb din balcoanele vechi de sute de ani.

Cand am coborat parcul se umpluse de mirese, de unde am dedus ca e un fel de “Arc de Triumf” al locului. Ne-a atras atentia in special o nunta retro, cu miri si invitati imbracati ca la 1925, cu umbrelute si tot dichisul. Cred ca nuntile deja au devenit din ce in ce mai greu de organizat; nu mai ajung sarmalele mancate la 4 dimineata ca nelumea, acum trebuie sa oferi entertainment, sa aduci taraf sau orchestra de camera, sa faci nunta “retro”, ori “glam”, ori cine mai stie cu ce tema si sa trimiti invitatii acasa cu un mic cadouas (ca-n Ardeal, dar acolo se rezolva de obicei cu un pachetel de prajituri de casa, nu trebuie sa fie neaparat Swarowski implicat in asta). In fine, la vremuri noi, mode noi. Nunta retro era chiar draguta. Cat o fi costat ea in timp, bani si nervi consumati, nu e treaba trecatorului care-o admira. Singura mea problema e ca nu ma pot convinge ca vreau sa trec vreodata de bunavoie prin asa ceva.

Vreau sa merg la salina la Turda, in delta, la Balcic si-n Maramures. Si la manastiri. Si la Sarmisegetuza. Si la vulcanii noroiosi. Si-n Spania. Si-n Danemarca, caci azi am citit despre Danemarca si-am vazut o poza care mi-a placut.

Jurnal de calatorie (intro)

M-am hotarat sa tin un jurnal de calatorie. Pentru ca e vara, pentru ca lumea calatoreste cu banii stransi din greu de-a lungul unui an si pentru ca am vazut (si voi mai vedea) cateva locuri care mi s-au lipit de suflet si despre care vreau sa va vorbesc cu drag si voua. Despre unele am vorbit deja chiar live, altele au aparut pasager sau repetat in postarile mele din ultimii trei ani, dar azi vreau sa vi le aduc la un loc pe toate cele de care v-am povestit deja si sa introduc cateva noi, intr-un mic serial de vacanta intitulat “Jurnal de calatorie”.

Iata pe unde m-au purtat pasii (si companiile aeriene, low cost sau de linie) pana acum:

Romania

Brasov

Sibiu

Sighisoara

Transfagarasan

Moeciu

Cluj

Cetate (Dolj)

Anina (Caras Severin)

Slanic Prahova

Vama Veche si 2 mai

Mamaia (Hello wold)

Spania

Segovia (Day trip: Segovia si El Pardo)

Madrid (Madrid 2009; Poveste din Madrid; Lista Madrid; Saida do voo easy yet con destino Madrid)

Santiago de Compostela (In Santiago de Compostela; Poveste de vara, iarna)

Barcelona (Dracii se vopsesc la locul de munca; Catalonia is not Patagonia)

Portugalia

Cum am plecat eu in Portugalia

Lisabona (More Lisbon tips; Cine, ce, cum, cand… Lisboa)

Germania

Landshut si Altdorf

Munchen

Austria

Franta

1, 2, 3… Paris

Sous le ciel de Paris

Marsilia

Elvetia

Italia

Irlanda

Dublin (Baile Atha Cliath)

UK

Grecia

Atena (I kill this price for you)

Salonic (Deci vacanta la Grecia)

Ungaria

Budapesta (Boldog uj evet)

Bulgaria

Ruse (Pyce)

Cu italice sunt locurile despre care n-am scris inca. O sa fie si poze si amintiri si informatii si povesti. Cred ca m-a inspirat Vio cu serialul lui despre Peloponez. Si e si un mod frumos de a calatori, mai ales atunci cand stai acasa fara bani si tocesti pedagogia.

Pana incepe episodul unu, repede, care sunt planurile voastre de vacanta pe anul asta? Stiu de Ciupercutza ca pleaca in Grecia.

Vacanta frumoasa tuturor!

La Cluj

Am vazut dealul Feleacului pe care merg carele Iancului (folosesc ele oare frana de motor, cum ne indeamna la tot pasul imense tablii pe marginea soselei?) si piata Avram Iancu si catedrala ortodoxa si catolica si reformata si universitatea Babes Bolyai si Cetatuia si cartierul Manastur (unde locuia o fata cu care corespondam in clasa a 6-a) si cartierele Gruia si Marasti si mall-ul Polus si celebra gradina botanica si muzeul satului transilvan si statuia lui Baba Novac si strada Paris si Eroilor si fantana muzicala si multe cafenele si terase si strazi in panta sau drepte, cu sens unic sau nu. Si am aflat ca Transavia vine de la Transilvania si avia (nu de la transport de pasari cum credeam eu) si am trecut prin Turda si Alba Iulia (si am vazut cetatea si biserica-catedrala si un spectacol medieval cu oameni costumati). Am luat prima amenda din viata mea sofereasca fix la intrarea in Cluj, cand – naucita de sensurile unice din centru – am facut dreapta pe o strada unde eram obligata inainte (pentru cunoscatori, de pe Cuza pe 21 decembrie) si am picat fix in bratele unui politist ardelean blond si amabil, care m-a taxat de 120 de lei si-apoi m-a indrumat spre pensiune, spunandu-mi si unde sa am grija la strazi si sensuri ca sa nu mai fac vreo boacana.

Mi s-a parut Cluj aceasta Barcelona unde catalana e maghiara si mi-a placut sa aud accente, oameni vorbind limbi diferite si sa vad carti in maghiara la Diverta. La Bucuresti imi lipsesc dealurile verzi, cafenelele si catedrala gotica.

Nuff said. Ma duc sa fac o problema la mate :)

Noaptea Institutelor Culturale

In spiritul Gura-Casca ce ma caracterizeaza, nu puteam sa lipsesc de la concertul lui Tomescu din parcul Herastrau, asa ca-mi propusesem ca chiulesc de la noaptea institutelor. Doar am fost si anul trecut. Dar s-a pus ploaia, si toate planurile s-au spulberat: Tomescu s-a reprogramat pe luni la sala radio, in parul Herastrau era intalnirea fanilor Michael Jackson, cu lumanari aprinse si poze (alaturi un mosnegut vindea BIBELOURI cu MJ, sub numele de “trofee MJ”, pe al caror soclu scria: “Michael Jackson, 1958 – FOREVER”, la pretul de 50 de lei, sau pe-acolo – nu cumpara nimeni).

Dupa un popas la Rendez-vous in Floreasca, am pornit spre Institut Francais, unde era mare targ de handmade, dar si filme, surprize, enigme si lume draguta. Am mai bagat nasul si pe la ICR, Cervantes si Institutul Maghiar, deoarece Italianul inchisese. Mi-a placut la ICR concertul de muzica greceasca si faptul ca am primit o bufnita-abtibild in schimbul completarii unui mic chestionar.

Am ajuns acasa la 2 si cand era sa ma bag in pat, fericita, mi-am dat seama ca-mi uitasem telefonul in masina.

A mai fost cineva la noaptea institutelor? Ce-ati vazut interesant? Eu am facut greseala de a porni tarziu in tur, pe la 12 noaptea, asa ca totul se cam inchidea.

Back to Bedrock

Am fost in tabara la Busteni; am revenit. In curte a aparut un cos care duce fumul in zare si nu mai miroase a pizza. Yay.

La “Buceni” a fost si soare si ploaie, iar azi cand am plecat erau 9 grade si muntii nu se vedeau din cauza cerului plumburiu si jos. Pe masura ce inaintam spre Bucuresti, temperatura crestea si norii incepeau sa se reliefeze. Ne-am oprit si la Campina, sa aprindem o lumanare la Dana. Am avut sentimentul ciudat ca nu-si doreste sa mergem, pentru ca n-a fost chip sa gasim lumanari in tot Comarnicul (ne-am consolat cu gandul ca vom gasi la cimitir), iar in Campina ne-am ratacit tare de tot, vreo 20-30 de minute am colindat si-am lasat in urma doua cimitire (dintre care unul in deal, dar nu pe muscel) inainte sa ajungem la Dana. La cimitir n-am gasit decat lumanari din cele drepte, stantate cu Arhiepiscopia Bucurestiului, iar mormantul se pregatea sa devina mai elegant, asa cum am vazut ca s-au facut multe din jur. Am aprins acolo lumanari de la toti copiii ei din clasa si au aprins si ceilalti elevi si ne-am gandit cu drag la ea.

A fost o tabara reusita, cu petrecere in pijamale, popa-prostu si trombon, filme in miez de noapte si plimbari pe la stadionul Euro-Africa, multe chipsuri si inghetata, excursii la Brasov si Babele si o noua runda de catarari la Aventura Parc. Imi place cum se creeaza intotdeauna anumite obiceiuri care apoi iti lipsesc: noi ne obisnuiseram sa iesim sa dam o tura de Zamora pe la ora 5-6 seara si sa inventam povesti pe drum. Ieseam eu cu trei copii de la mine din clasa, amatori de plimbare si mergeam la pas, urmarind veverite in copaci, azvarlind pietre in apa si oprindu-ne sa vorbim cu fiecare catelus si pisicuta din drum. A venit intr-o seara cu noi si Teodora (fetita colegei mele), care a cules “frori pentru mami”.

Teo are aproape 6 ani si-l zice pe “l” ca pe “r”, asa ca “precam” dimineata de la cabana si “afara proua” si ei ii “praceau” toate “durciurire”. Adorabila :)

Maine e ultima zi de scoala, apoi, cu litere mari, V A C A N T A.

Click on your nose

Pe fb se pot face caricaturi si ma amuz cu asta in timp ce-mi aleg hainele pentru serbare. Azi serbam 15 ani de MTIS si va fi spectacol mare, cu parinti (de ce scrisesem “cu printi?”), bunici, pitici si maricei, ca sa nu mai vorbim de prima generatie de DP graduates. Abia astept sa vad filmuletele pe care le-au facut copiii pe cand eu bateam drumul inspectoratului ca sa ma instruiesc intru BAC.

Vestea cea mai buna a Bookfestului de anul asta este ca s-a tradus “The Schopenhauer Cure” a lui Yalom la editura Vellant. O cautam de atata vreme, incat atunci cand am dat cu ochii de ea mi-a scapat fara sa vreau un: “Bine ai venit!” A venit cam scumpa, 35 de lei, dar Yalom e Yalom, iar cartea face toti banii.

Duminica viitoare plec la Londra cu copiii!

Badminton in IOR

M-a prins dorul de natura, de iarba verde si de joaca! Pisique is back si ma poate duce (desi nu e complet reparata, fiindca tot se aprinde lampa aia a lui Aladdin pe bord… o fi senzorul, o fi pompa de ulei, cine le mai stie?), asa ca ieri am profitat c-aveam in portbagaj paturica rosie de la picnic si-am fugit in IOR cu Madalina, sa jucam un badminton si sa citim pe patura. Dar ne-am ratacit (!!) si-am ajuns la AuChan, ceea ce a fost chiar mai bine, fiindca ne-am luat sucuri si fructe.

IOR in acest moment e unul dintre cele mai frumoase parcuri din Bucuresti. Mi-l amintesc salbatic si urat din copilaria mea, mai mult ciment decat iarba, cu niste tevi ruginite si un lac murdar. Acum este o gradina uriasa, plin de fantani arteziene, pomi si flori, cu un chiosc in care sambata si duminica canta o fanfara, cu alei umbroase si terase deloc scumpe si foarte placute. Si e plin de copii! Cred ca e parcul cu cea mai mare densitate de copii din Bucuresti ;-)

Paturica pe iarba, ne-am scos cartile (eu citeam “A Wrinkle in Time”, Mada citea “Agonie si extaz”), dar foarte curand m-a furat peisajul si-am inceput sa visez, cu ochii atintiti spre cer, printre crengile copacilor. Alaturi era o terasa si ne venea un zumzet de glasuri, din foisor canta fanfara (la kalinka maia era sa sarim de pe patura si sa incingem un dans!), pe banca discutau domol doua doamne in varsta. Cea mai in varsta i-a spus celeilalte, cand sa plece:

- Daca nu va suparati, am sa ma sprijin de dumneavoastra pana invat din nou sa merg…

Paturica era calda, in iarba cresteau papadii si uneori la picioarele noastre se oprea amusinand cate un caine.

Apoi am jucat badminton (palete cumparaseram de la AuChan – de data asta paletele au fost bune, dar fluturasul nu zbura bine), ne-am imprietenit cu un baietel pe nume Francesco, care ne tinea scorul si-am fi putut sta acolo pana noaptea, daca fanfara, dupa o mica pauza, n-ar fi inceput iarasi sa cante si noi sa simtim ca ne gadila talpile. Asa ca ne-am dus la fanfara!

In partea a doua am nimerit si o sole mio, dar si nitel flamenco, si YMCA si alte piese cunoscute. Era plin de copii si parinti care dansau – mi-a placut foarte mult atmosfera.

Apoi ne-am intalnit cu Meli, Lisa si Buni, cu care am jucat badminton si coarda. Am intins patura sa stau cu Lisa, pana cand mama ei juca o partida de badminton cu Madalina. Lisa sedea langa mine cu fata in palme si ofta:

- Oae cand o sa temine mami cu – cum o cheama? Cataina?

- Madalina.

- … cu Madaina, ca sa joace si cu mine beminton?

Si mai tarziu, cand mami o striga sa joace:

- Nu ma duc sa joc, pentu ca nu sunt piceputa.

Nici eu nu eram deloc priceputa la 6-le buclucas cu coarda, drept care nu m-am lasat pana cand n-am “inteles” miscarea si-am reusit s-o reproduc. Pur si simplu toata lumea reusea s-o faca doar uitandu-se la cineva care-o stia: uite-asa, pac, pac, pac. Eu eram antitalent :)) Pana nu mi s-a explicat in termenii cei mai teoretici, cu miscari de inot, icsuri in aer si semntul infinitului, dar mai ales pana cand n-am aflat amanuntul esential ca mana se intoarce intre o miscare si alta, nu am reusit. Mare lipsa la capitolul inteligenta bodily-kinaesthetic sa trebuiasca sa mi se povesteasca o miscare si s-o inteleg constient, in loc s-o preia direct inteligenta aceea a corpului!

Seara s-a incheiat la Green Tea, cu un Turkish Apple Tea dulceag si aromat, servit in curte, la o masa cu lampita, la lumina careia am citit si ultimele pagini din “A Wrinkle in Time”.

Azi mergem la muzeul de arta si, daca ne permite ploaia, la concertul de Ziua Europei din fata Operei Romane.

Baile Atha Cliath

Sunt multe povesti de spus despre Dublin si nu stiu cu care sa incep. Am plecat racita, am stat racita, m-a durut in gat pana azi (14 zile de chin), am tusit cu lacrimi de miercuri pana luni, m-am chinuit cu cani de ceai pe piept si cu sticle cu apa calda, iar sambata totul a ajuns la apogeu cand, in fata unui mic-dejun delicios la Bewley’s mi-am dat seama ca nu pot sa inghit nici o farama deoarece aveam din nou probleme cu o glanda salivara infundata… A fost o saptamana de sirop de tuse, strepsils si tot felul de ceaiuri; am avut zile cand mi-am pierdut complet mirosul si zile cand am tusit de nu ma mai puteam opri. Concluzia acestei istorii de cosmar este ca trebuie sa ma mai duc la Dublin, fiindca nici eu nici el nu ne aflam in cea mai buna forma la aceasta prima intalnire! :)

Si totusi ne-a placut Irlanda! Extrem de curat, multe narcise si parcuri verzi cat vezi cu ochii – o bucurie pentru mine sa vad atatea pasarele, lebede, rate, natura si vegetatie aproape salbatica si totul within walking distance, pentru ca mie Dublinul mi s-a parut tare mic.

In primele zile fiind liniste dupa Paste totul a fost cam inchis: atat magazinele, cat si vremea. Am vizitat insa muzee, parcuri si cladiri istorice, am fost pe strazi si-am facut o multime de poze cu florile din parcuri.

Apoi am plecat la munte si la mare, la Malahide castle si la Howth, unde se mananca pescareste, iar in port te poti juca cu focile carora pescarusii le fura mancarea de la gura. La Malahide am avut parte de un private tour (nu mai erau alti doritori) cu ghidul invizibil care ne vorbea din boxe, iar noi intorceam capul ca la comanda cand sus, cand in dreapta, cand in stanga, sa vedem oglinzi venetiene, scaune de epoca si seminee cu vatrai adevarat. La Howth am mancat seafood chowder si ne-am plimbat mult de tot, pe toata faleza si tot digul, apoi prin sat si nu ne mai venea sa plecam, iar cand mergeam spre gara m-am oprit sa pozez un semn in Gaelic si eram in mijlocul strazii si-o masina care venea incet s-a oprit sa ma astepte sa fac poza. M-am simtit foarte departe de Romania atunci.

Am aflat ca Irlandei i se mai spune si Hibernia, de unde Hiberno-English pentru engleza vorbita aici, in care “h” se numeste “haidj” si lucrurile misto sunt good craic iar primului ministru i se zice Taoiseach (tishah). Am aflat ca in Irlanda Primark e Penney’s, ca prin Dublin curge raul Liffey si ca n-are rost sa te urci in autobuz daca n-ai banii ficsi de bilet in monezi. Am mers cu Luas, care e un tramvai foarte finut gen metrou usor, cu un traseu foarte scurt si-am baut Guiness, desi nu beau bere, pentru ca parea the right thing to do.

Mi-au placut la magazine vanzatoarele care mi se adresau cu “love” si “dear”, ca Miss Marple. Dublin are, cred, un mare talent pentru industria serviciilor; toate barurile si puburile te fac imediat sa te simti in largul tau, iar chelnerii sunt atenti fara sa fie annoying. Mi-a placut ca Malahide ocupase un loc fruntas in competitia pentru “cel mai curat oras din Fingal County”!!! Imaginati-va o astfel de intrecere in Romania! Sub Ceausescu le-am avut obligat-fortat; acum ne dezicem de ele si, implicit, ne dezicem si de simtul civic si de curatenie din pacate.

M-am uitat la RTE, care e BBC-ul irlandez si la un canal in Gaelic care dimineata transmitea desene animate foarte vesele, din care fireste ca nu intelegeam nimic. Am baut Irish tea si am citit doua carti.

Dar cel mai asteptat moment din toata calatoria a fost cand am intalnit-o pe Suzi! Multumita mailurilor ei am ajuns la Dublin pregatita cu umbrela, ghete si echipament de ploaie si chiar a plouat in ziua cand Suzi a aparut in fata mea la Biblioteca Nationala, unde ma extaziam in acel moment in fata unor manuscrise ale lui William Butler Yeats. Ma tem ca nu eram o companie prea vesela in ziua aia, fiind complet incapabila sa simt vreun miros (drept pentru care intrebam nonstop “aici miroase a ceva?” – o intrebare destul de ridicola intr-un restaurant cu mancare chinezeasca (printre altele) unde mirosul era literalmente vizibil! :), dar Suzi mi-a deschis ochii asupra lui Penney’s si ne-a dus in plimbare pe cheiul apei pana hat-departe spre Phoenix Park, de unde ne-am intors cu tramvaiul (Luas), spre bucuria mea. Am facut si o poza impreuna, care se va vinde scump pe ebay peste cativa ani, dar n-am s-o public decat daca si Suzi vrea! (asta fiindca dupa ce ne-am uitat la ea am strigat intr-un glas ca e urata si trebuie neaparat sa facem alta, dar fiindca nu am mai apucat sa ne vedem aia a ramas “poza cu Suzi si Smilla”, until we meet again).

Am din ce in ce mai des presimtirea ca Irlanda a fost cam singura mea iesire din pitorescul decor al patriei pe anul asta, dat fiind ca ma asteapta o reparatie la masina dezgustator de scumpa (garnitura de chiulasa va spune ceva? :)), urmata de diverse cheltuieli tot cu masina (RCA si casco expira la mine in iulie), o vara de invatat cu burta pe pedagogie si metodica, cursuri in iulie si examen in august. Si mai trist e ca nici macar nu visez la alte iesiri; nu mi-e dor de niciun loc, nu trag sperante ca aiurea ar fi mai bine ca aici. Mi-am pus sperantele in cui sa astepte rasaritul lui 2012, cand planeta se va opri ca sa putem cobori.

Baile Atha Cliath e numele irlandez al Dublinului, inscris pe toate placutele de inmatriculare, iar indicatoarele spre centru spun “An Lar”, ceea ce ma duce cu gandul la “llar” care e e tot un fel de centru, in catalana inseamna camin, sau home.

Mi-a placut Dublinul. Cat am vazut din Irlanda a fost, intr-adevar, verde, umeda si vesela. Iar Shepherd’s Pie si Fisherman’s Pie au fost delicioase. Irlandezii mananca la marea foamete: fasole si cartofi la micul dejun, fish and chips, aceste placinte satioase cu carne sau fructe de mare – totul foarte bun, dar multi carbohidrati.

Ah, si cea mai tare faza a fost intr-o noapte cand la barul hotelului era petrecere cu haos, muzica si bautura si cineva a tras din greseala alarma de incendiu. Eu dormeam si-am avut senzatia bizara ca peretele de la capul meu s-a deschis si trebuie sa ies fuga pe acolo pentru ca ma trage sunetul ala innebunitor de nino-nino. Fetele se inghesuisera la usa sa iasa, iar eu, aparent mai practica dar de fapt somnoroasa si doritoare sa-mi continui somnul am strigat:

- Unde fugiti? Nu miroase a fum. E o alarma falsa probabil (ma bazam heavily pe faptul ca la barul de jos petrecerea continua… cu foc, fara panica si nori de fum).

- Mda, au parut ele convinse, pana cand Madalina a realizat groaznicul adevar: Dar tu nici macar n-ai miros!

Si asa era; in ziua aia nici macar un domn care mi-a fumat literalmente in nas nu reusise sa-mi gadile vreun receptor olfactiv.

Dar, spre norocul nostru, chiar era alarma falsa.

Asa ne-am distrat noi la Dublin. Will repeat.

Hristos a inviat!

De la Dublin m-am intors cu circa o mie de poze (de cand cu epoca digitala imi scot parleala pentru anii de chin cu filme de 24 si 36 de pozitii), cu William Butler Yeats, Ulysses, zane si troli, papuci de la Hush Puppies, perle gri, glande inflamate, bilete de tramvai, pliante si vederi, haine de la Penney’s, Irish coffee si Irish breakfast (nu si Irish tea!), multi trifoi si cateva pietricele. And I followed the Treasure Trail all the way to Bucharest! Ultimii 5 centi i-am gasit la coborarea din busul care ne lasa la terminal ;) Asa s-a facut ca m-am intors in Romania razand :)

Bine v-am gasit!

Un cantec care mi se cam plimba prin cap:

Maine incepe scoala. Si 1 mai pica sambata, ceea ce face ca urmatoarea vacanta sa fie chiar cea Mare.

Oxford Spring Day

Am calcat ieri pentru a patra oara la Howard Johnson Platinum Hall, de data aceasta la un eveniment organizat de Fischer Education, editura Niculescu si Oxford University Press, Oxford Spring Day, dedicat profesorilor de limba engleza.

Organizarea a fost impecabila, de la intampinare pana la plecare a fost mereu cineva aproape pentru informatii, echipa Fischer era usor de distins in multime, toate fetele purtand un fel de uniforma ca de stewardese cu o basmaluta verde pe care scria Fischer. Cafeaua buna, terasa insorita, pauza de gustare suficient de lunga/scurta, iar gustarea suficient de… gustoasa, fara a se pierde in varietate: sandvisuri cu pui si rulouri cu somon si castravete. Ceva mai British nici ca se putea :) Locuri suficiente in sala, sonorizare buna, garderoba, expozitii de carte cu vanzare in hol. Apa plata si minerala. Ceai. Mi s-a parut simplu si de bun-gust.

Prezentarile au fost interesante si interactive, majoritatea fiind insotite de fise-suport pe care ni le distribuiau aceleasi fete amabile de la Fischer. A existat si o tombola, la care colega mea Alecsandra a castigat un dictionar Oxford Student! Ideea tombolei a fost, deasemenea, simpla si eficienta: am completat o fisa A4 unde ni se cereau datele personale si raspunsul la cateva intrebari. Toate raspunsurile se gaseau in dictionar, iar dictionare erau din belsug la standul cu chestionare. Cred ca n-a fost nimeni in sala de 150 de persoane care sa nu fi ajuns la un moment dat sa atinga unul din dictionare, sau chiar sa-l rasfoiasca si sa caute raspunsuri. Frumos mod de-a interactiona cu produsul. Aceleasi dictionare expuse spre consultare au fost oferite ca premiu la final. Dar, pentru ca suntem totusi in Romania, a fost necesar mai intai un apel la bunavointa asistentei de a returna dictionarele imprumutate…

Cele patru prezentari s-au axat, fiecare, pe cate un produs OUP:

  • David Baker a prezentat Grammar Scan, o carte de teste-diagnostic pentru elevi de nivel avansat, in contextul evolutiei permanente a limbii engleze si a nevoii de a fi in contact cu limba vorbita si chiar, uneori, de a  intelege ca the usage impune forme si modele gramaticale noi, pana atunci poate chiar incorecte. Ex. who in loc de whom, will in locul lui shall, if I were inlocuit de if I was, structuri americane adoptate in British English etc. Fiecare din situatiile prezentate isi are corespondentul in cartea de teste si explicatia in ghidul Practical English Usage, ce insoteste cartea. Prezentarea a fost suficient de puternica incat sa ma convinga sa le cumpar pe amandoua (mai ales ca distribuitorul le oferea impreuna, la jumatate de pret ;)). Marketing de calitate.
  • Acelasi David Baker a vorbit, in partea a doua, de un alt produs OUP: aplicatia iWriter care se vinde pe CD-ul inclus in Oxford Advanced Learner’s Dictionary, editia a 8-a. Aplicatia joaca rolul profesorului, aratandu-i elevului cum sa-si structureze textul, cum sa-si aleaga ideile principale si chiar ce vocabular sa foloseasca pentru fiecare tip de text.  Ne-a dat si un exemplu haios de exces de sinonime si, tot de la el, am aflat ca exista digital natives, copiii nascuti cu calculatorul, si digital immigrants, care oricat s-ar stradui nu vor ajunge niciodata la dezinvoltura nativilor.
  • Jeremy Butterfield mi-a fost vorbitorul cel mai simpatic, nu doar pentru ca a participat recent la o emisiune radio a lui Stephen Fry, ci si pentru ca parea in permanenta stresat ca o posibila eroare tehnica sa nu-i puna in pericol prezentarea. “Nu prea ma pricep la tehnica, eu sunt lexicograf”, ne-a spus inca de la inceput. “Ia sa vedem daca tehnica ne ajuta,” incanta la fiecare apasare de buton care urma sa ne afiseze un nou slide din prezentare. Si tehnica l-a ajutat, iar prezentarea lui despre vocabulary changes in English centrata pe cartea Damp Squid, the English language laid bare a fost un succes.  Si mi-a confirmat ceea ce deja observasem pe forumurile IB: intr-adevar criterion/ criteria a decazut din uz, fiind inlocuit de criteria – singular si plural si fewer e tot mai des inlocuit in vorbire de less.
  • Despre Tim Falla am putine de spus. Prezentarea lui s-a concentrat pe manualul Solutions si pe modul in care acesta integreaza activitatile orale in fiecare lectie. Deoarece am manualul la scoala si mi se pare destul de stufos, iar elevii mei se descurca mai bine in vorbire decat in scris, am preferat sa-l ignor si sa ma concentrez pe “Plansul lui Nietzsche”, pe care-l citeam pe sub banca, putin ca la scoala. :) Mi-a placut totusi ceva din ce-a spus, o rastalmacire extrem de haioasa: “O viata neexaminata nu merita traita” zice Socrate – deci examenele fac ca viata sa merite traita! Elevilor mei o sa le placa asta!

Cam asa a fost ieri la OSD si imi pare bine ca m-am dus. Acest post este dedicat Adinei Toader, de la care am aflat prima oara de eveniment si impreuna cu care as fi vrut sa merg… dar n-a mai fost sa fie. Adinutza, mi-am luat notite si ti-am facut si tie un rezumat, draga mea. Si sa stii ca pauza de cafea a fost misto, asa cum anticipasem… Si mi-a fost dor de tine si, cand mi-au dat ecusonul si mapa de participant, am plans pentru ca tu nu erai acolo.

Azi e un Bucharest autumn day, am terminat “Plansul lui Nietzsche” despre care poate am sa scriu si ascult inregistrarile de la examenul oral de vineri, pentru a stabili notele copiilor, conform celor trei criterii IB.

Excesul de sinonime de care va vorbeam:

de la o gradina zoologica din Pune, India – via

Boldog új évet!

La Budapesta de Anul Nou toata lumea iese pe strada invelita in beteala. Peruci din beteala, beteala peste haine, centuri din beteala de toate culorile… Si toti sufla in trompetele si striga Boldog új évet! Happy New Year! Ies pe strada turisti si localnici, copii si parinti, e o miscare ca ziua in amiaza mare si toti poarta ca accesoriu distinctiv sticla de sampanie :)

A fost un Revelion galagios, am luat o pocnitoare in barba si am suflat in trompetica, am plans si am ras si, dupa 16 ore de drum de la Bucuresti, ne-am ratacit acolo in cautarea unei strazi care se numea “Pünkösdfürdő” si despre care toata lumea stia, dar nimeni nu vorbea destula engleza/ germana/ franceza/ catalana/ romana/ spaniola ca sa ne lamureasca cum ajungem acolo!! Szentendre - super celebru pentru localnici – a fost un punct de reper lost on us, pentru ca habar nu aveam ce inseamna Szentendre si tinandu-ne dupa indicatoare am ajuns la mama naibii, pe autostrada spre Debrecen. Aventura a fost completata de ploaie torentiala, balti pe drum, gropi si trombe de apa, dar cumva in cele din urma am ajuns cu bine la hotel, apoi inapoi in oras, apoi inapoi la hotel. Ceea ce nu inseamna ca vreau sa mai aud de Arpad Hid any time soon =)))

Imi place Budapesta. Cumva n-am ajuns inca acolo pentru ea, deci putine pot spune despre ce e de vazut acolo, despre locuri, muzee, catedrale si magazine. Prima data au fost doua zile de “shopping” si turism culinar :)), de data asta a fost Revelionul si totul era inchis, desi mai viu decat m-as fi asteptat pentru 1 ianuarie. A treia oara va fi norocoasa – si am de gand sa vad si Szentendre!

Oricum, anul asta am trait cea mai lunga zi de 1 ianuarie din ultimii ani – am si mancat de dimineata inainte de ora 4 dupa masa =))) am prins lumina, am vizitat Castelul Vajdahunyad, ca sa am termen de comparatie pentru Castelul Huniazilor din Hunedoara, m-am dat cu masina pe dealurile din Buda si am vazut iar monumentul lui Peter Mansfield, care m-a impresionat si data trecuta.

De la Bucuresti la Budapesta sunt 14 ore cu masina. Am mers pe Valea Prahovei si ne-am intors pe Valea Oltului, in plin inceput de cod galben, cu ninsoarea desenand spaghete in aer, ca intr-un film SF.

Si vreau sa recomand cu caldura hotelurile Ibis, pentru cele mai bune servicii si un mic dejun perfect de imens si absolut delicios!

Rezolutia mea pentru anul nou 2010 e simpla: vreau sa pot spune la sfarsitul lui ca am plantat un copac, am scris o carte si am facut un copil :)

Geografia lui 2010

Le moment est venu, dit le Morse, de parler de nombre de choses: de souliers, de bateaux, de cire à cacheter, de choux et puis aussi de rois. (Alice au Pays des Merveilles)


Aproape dos-mil-diez, dar inca nu. Mai trebuie sa plecam de acasa, ca sa vina Revelionul cu o ora intarziere si colorat in mii de beculete. Aproape sigur va fi ceva cu boldog, dar sa nu anticipam.

Pentru ca mai intai trebuie sa-l luam la bani marunti pe doomiinoo asta, cica cel mai bun an pentru Varsatori din ultimul deceniu [cuvintele conotate se vor vindeca vreodata de conotatie?].

La sfarsitul lui 2008 imi doream ca-n 2009 sa fiu “incredibil, iremediabil de fericita“. Daca recitesc acum la intamplare postari din 2009, ar putea sa mi se para ca am fost chiar depresiva de-a binelea :))) Raceala m-a enervat, vacanta m-a deprimat, ma chinuie fantasma plecarii vs. legaturile care mi se pare ca ma tin in loc si cate si mai cate. Dar jur pe rosu, ca atunci cand eram mica si duceam automat mana la cravata, ca niciodata, never ever in toata viata mea de varsatoare de 30 de ani n-am fost mai iremediabil fericita! I know it’s here to stay, que el sol no es pon sense tornada (ca soarele nu apune fara sa se intoarca inapoi) si de fapt asta e marele castig din 2009.

Nici in 2009 n-am schimbat lumea. N-am scris o carte, n-am facut un copil, n-am sadit copaci si n-am construit nici o casa. Mi-am vazut de scoala mea, de copii, de ore, de vacante, de ToK si de citit. Doar ca in timpul asta ceva s-a intamplat si masa amorfa gata sa se agate de orice persoana/obiect cu aparenta solida care eram s-a inchegat. Este uimitor, cand ma uit in urma. E si greu de explicat despre ce vorbesc si daca va vine mai usor sa clasificati asta la “psycho bs” by all means do it, pentru ca asa as fi facut si eu pre-Francoise Dolto si Suzanne Robert-Ouvray. Cu siguranta daca ai fost intotdeauna centrat pe tine, master of the house, e greu sa intelegi cum umbla unii prin lume amorfi si imprastiati, cautandu-si permanent o forma in care sa incapa, un punct fix in jurul caruia sa se structureze, un vas care sa-i poata contine. Fara sa stie, in tot acest timp, ca singura lor durere provine din faptul ca au picat cumva in afara vasului propriu, pe care din motive de mizerie, infestare cu paraziti sau pur si simplu orbire le e cu neputinta sa-l vada si de o suta de ori mai greu sa-l ia in stapanire. I’m not making any sense, am I? Si totusi.

Bun. Deci s-a tesut o structura, a aparut o schema, un desen in 2d care intr-o zi s-a inaltat ca un turn de castel si de atunci nimic nu mai e la fel; totul a capatat consistenta si adancime. Oamenii de la televizor au devenit de carne si oase.

Imi dau seama abia acum in ce masura mi-au lipsit copiii si scoala cand eram la Ipsos. Ciprian presupunea ca e o senzatie de putere sa fii la catedra. M-am gandit la asta, dar nu e. E o raspundere si o bucurie. E unul dintre cele mai “meaningful” joburi pe care le cunosc – si unul dintre cele mai concrete. Lucrezi cu minti si cu suflete. De unele esti mandru, altele te scot din sarite; in unele te regasesti mai mult decat ai vrea, iar pe altii, cu toata bunavointa, nu reusesti si pace sa-i intelegi!

Am rasfoit bloguri azi si, citind un post al unei copile, mi-am dat seama ca n-am scris niciodata despre o chestie la care ma gandesc destul de des: ca ma bucur ca “m-am facut mare”! Nu doar pentru ca pot sa conduc, sa beau legal [iata o problema pe care nu mi-am pus-o niciodata! cand am intrat prima oara intr-un bar depasisem deja 18 ani, daca nu chiar 20] si sa plec din tara fara acordul parintilor. De fapt, ca sa zic asa, sunt mare de atata vreme, incat am uitat cum e sa fii minor. Stiu ca cel mai naspa era pe la 14 ani, cand toti te considerau copil si tie ti se parea ca-s idioti. Haios a fost la 17, cand doamna de la British Council m-a intrebat daca am peste 14 ani, ca sa-mi faca abonament. Nu-mi amintesc sa fi avut probleme deosebite, gen sa nu ma lase sa cumpar in magazine etc. La 14 ani imi doream sa am 16. La 18, tot 16 mi-as fi dorit sa am. La 19 voiam sa am 20, pentru ca 19 mi se parea o cifra odioasa (asa cum mi-au parut mai tarziu 25 si 29). Story of my life: fugi prin timp; nu cumva sa-ti gasesti locul :)

Partea cea mai buna cand esti mare e ca poti sa alegi cine vrei sa fii: copilul, adultul sau parintele, ca poti integra toate aceste instante – proces numit de obicei “maturizare”.

In 2009 m-am maturizat.

Si am terminat de tradus Josep Pla, am predat, s-a publicat, n-am primit nici un leu
am fost la Madrid, Paris, Vama, Sibiu, Transfagarasan, Vidraru, Zurich, Buchs, Sighi, Ruse, Giurgiu
am citit
am fost la Optimism 2009
am castigat abonament la Cicloteque la Noaptea Institutelor Culturale
am inceput sa conduc, multumita Liviei [MULTUMESC!] si a aparut imediat si masina, Pisique iubirea mea, fara de care nu stiu cum am stat atata vreme :xx
nu m-am dus la Depeche, fiindca n-au venit :(
am inceput sa-mi doresc cu ardoare o geanta de la Kipling
am descoperit The Amsterdams, gratie Cristianei
am mers enorm de mult la Buongiorno, Il Calcio, Verdi; m-am indopat cu chinezi, libanezi si italieni
am devenit oficial single pe fb, ca urmare a proceselor de inchegare descrise mai sus
am stat enorm de mult pe fb
am descoperit-o pe Katie!!

n-am fost cu Jose la NY

am devenit fana Mall, adica m-am lasat de rafturi si-am trecut la magazine :))

Si in acest an am fost fericita sa am alaturi prietenii “de-o viata”: pe Livia si Madalina, pe Josecin, pe frate-meu, parintii mei, pe Oana-Dog regasita si iubita, pe Vio-cel-mai-simpatic si Meli-cea-minunata, pe darling Mih si cuplurile mele preferate “AlexsiToapsa” si “MariussiIrina”, pe Anca_banca, Elena si Mada, pe Cristiana, Rodi, Octa si “caprele” de la scoala, “surorile mele”. Dar si online pe Balaurica-Pisica-Sirmaneza-Mea, Szimona-Getitz, Vio[ea], pe Inozza, pe Ciupercutza, pe Octavian, pe Sabina-Compozitoarea-cu-care-vreau-sa-ma-intalnesc-cat-de-curand, pe Gabitz, pe Jane, pe Thelma, pe draga mea RitaSophie, ca sa nu mai vorbesc de Sandra (real si virtual si atat de minunata ea!!), de Runbaby care si-a implinit numele si-a fugit in lume… Doamne, dar nici nu stiu de ce ma apuc sa fac lista de nume, pentru ca e limpede ca nu o termin niciodata si mereu cineva ramane pe dinafara si zice ca nu-l iubesc :P  Deci scurt si la “obect”: VA IUBESC. Si nu mai e nevoie sa va spun, zapacitilor de a 12-a DP, ca tocmai pentru ca va iubesc jur sa nu va mai zambesc pana in mai (=))))), sa va bag IB in cap prin toate metodele si sa fac tot ce-mi sta in putere ca sa va vad mari, studenti, fugiti, straini, ca sa nu ma mai recunoasteti dupa 6 luni, sa nu-mi ziceti sarumana pe strada peste 10 ani, ocupati fiind sa va traiti viata, dar stiind ca v-am fost alaturi cand ati avut nevoie si ca sunteti deja o parte din mine. Da, da, cu voi vorbesc, Irina, Jo, Stef, Hrant, BensiYnes, Ana, Miruna, Carlos!

Ce se intampla cu 2010? Vor fi tot 12 luni a cate 28-30-31 de zile, cu lunimartimiercurijoivineri si, separat, cu sambatasiduminicaadicauichend, vor fi examene IB si niste emotii nemaiincercate, vor fi vacante si ore, vor fi plecari la Dublin si cine mai stie unde (poate se lasa cu NY in vara, totusi?), vor fi carti noi de citit, prieteni noi de cunoscut, kilometri de condus si ITP pentru prima oara, va fi impozit la masina, vor fi declaratii de venit si – cu voia lui Dumnezeu – bani de la RAO pentru traducere, vor fi poate noi traduceri (as vrea sa traduc din engleza acum), va fi ziua mea si vor fi zilele voastre, va fi inca criza, vom merge la mall sa ne facem masaj la spinare cu 5 lei/10 minute (ca abia am descoperit fascinantele fotolii de masaj!!!) si deja pare ca am destule repere pentru acest 2010 care mi s-a aprins in cap cu litere de reclama luminoasa cand, in 2008, am semnat contractul de angajare la scoala. Anul primei generatii de absolventi IB (International Baccalaureate). Anul in care si eu voi primi note pentru munca din ultimii 2 ani :) As vrea sa am numai A si B!

Intre aceste repere – pioneze infipte in harta – ramane destul loc liber pentru minune! Sunt pregatita sa-mi schimb viata in chip minunat in 2010 :)

La anul si la multi ani!

Povestile domnisoarei Firicel. Satya. The Amsterdams

Multe, multe intr-o singura zi, dar toate speciale, minunate si unele merita chiar un repetir.

Gaudeamus, de pilda. Doua variante posibile [si extreme]: ori ma duc acolo si stau toata ziua si-mi dau toti banii si innebunesc de placere, ori nu ies din casa de frica sa nu ajung acolo, sa stau toata ziua si sa-mi dau toti banii. Si innebunesc de frustrare, fireste.

Nu sunt omul care sa-si refuze o placere :D M-am dus! Nu puteam lipsi de la lansarea Povestirilor domnisoarei Firicel, nu dupa ce Ada mi-a zis sa vin si sa-i spun ca “eu sunt eu” :xx [Ada, zau, altfel n-as fi venit!! Sunt timida :">]! A fost cea mai vesela lansare la care am asistat vreodata: zane, copii muuuulti si asa de frumosi, un urs galben (urs era?) care cred ca murea de cald in costumul ala, ciocolata, multe carti cu domnisoara Firicel minunat desenate de Oana Bucur si o veselie contagioasa! Cand sa cumpar cartea, se terminase. Am dat fuga la stand la Aramis, dar nici acolo n-o mai aveau. Dupa mine vin doua mamici, cu copii mici: o cautau pe Firicel. Apare un domn cu barba cu un brat de “firicele”. N-apuca sa le mai puna pe raft – i le luam direct din brate! La coada chiar zambeam cand mi-am dat seama ca doar o singura persoana statea sa cumpere altceva decat cartea cu Firicel!! :)) Abia astept sa le fac cadou fetitelor pentru care am cumparat-o si sa vedem cum li se pare! Multumim, Ada!

De la Firicel, fuga prin targ sa vedem cu ce se mai lauda. Era o inghesuiala si-o caldura de nesuportat. Cristianei ii era foame. Madalina se pierduse pe la Oxford. Mih bantuia prin sferele superioare. Livia si Ralu abia se pregateau sa vina. Mie-mi tot suna telefonul si nu-l auzeam. L-as fi luat pe Josep Pla (odiosul! adoratul!), dar nu aveam bani de el. L-as fi luat pe Orson Scott Card, dar nu pleaca nicaieri pana una-alta. Si desfasurandu-mi in cap acest pep talk am plecat dupa mici si carnati.

Numai dupa ce luasem un pranz campenesc Oktoberfest a urmat Satya. Asta e un restaurant sanatos, vegetarian, ayurvedic, pe Banu Manta. Fireste ca nu mai eram in stare sa mananc nimic sanatos, asa ca am baut o cafea si-am gustat o delicioasa clatita din faina integrala, impodobita cu mere coapte in sos de fructe de padure si bucatele de migdale. Ceva divin. E de mers cand or fi bani si foame! Pentru ca e scump, dar foarte placut.

La targul din parcul Kiseleff nu e mare lucru de vazut. La Gloria Jeans trebuie mers, pentru ca au wireless si se pot vota pozele din concurs :)) Si, ca de obicei, un mall cheama pe altul, asa ca am ajuns in Plaza.

Asta explica de ce intre Gaudeamus (12:30) si concertul The Amterdams (21:00) eu n-am reusit sa dau pe acasa. Ceea ce a fost probabil mai bine, pentru ca sigur ma pleosteam si nu mai aveam chef de concert. Si-ar fi fost pacat.

The Amsterdams in club Control. Pentru ca Cristiana are pe fb numai statusuri cu ei, de m-a innebunit, iar azi m-am apucat sa-i ascult pe myspace si sunau indie si punk ca muzicile pe care le ascultam eu in liceu. Good vibe. Solistul, Andrei Hategan, are genul ala de trup filiform pe care stau bine tricourile rupte si pantalonii cu talie joasa. Canta misto si se misca fenomenal! Imi facea impresia ca e sub apa uneori, alteori exploda de energie. Absolut hipnotic! Am tema de vacanta sa ascult Adolessons. Merci, Cristiana! >:D<

Maine urmeaza un drum la sala radio si hopefully unul la service, sa-mi iau stergator in spate, fiindca mi l-au furat pe cel pe care-l aveam. Uit constant ca marti e 1 decembrie si nu se lucreaza, de aceea pun intrebari inteligente gen “da’ tu ai liber marti?” “trec marti pe la firma sa te vad?” etc. Ce cuvant, “firma”!

Nuff said. Amsterdamsii mai jos. Eu ma duc sa ma culc.

 

Dimineata, frig

Al meu país la pluja no sap ploure:
o plou poc o plou massa;
si plou poc és la sequera,
si plou massa és la catàstrofe.
Qui portarà la pluja a escola?
Qui li dirà com s’ha de ploure?
Al meu país la pluja no sap ploure.

(Raimon)

In mod miraculos mi s-au reparat iar boxele (e un contact care cand se pune, cand se ia) si ascult, ca de obicei, Raimon. Azi am citit un blog care scrie ca mine al unei fete careia ii e dor de trecutul ei asa cum imi (era? este?) si mie. Cand ascult Raimon, de exemplu, mi-e dor de Gironella si de orele de catalana cu Joan si cu Alfred. Cand aud “por el imperio hacia Dios” mi-e dor de Madrid si de Jose si de cartile pe care le citeam impreuna acum foarte foarte multi ani, cand eu eram inca blonda, iar el avea o claie de par in cap :) Pentru ca tempers fuggit si numai deunazi am vazut la Carturesti ca s-a publicat in traducere romaneasca Witches Abroad la RAO, Prin cele strainatati. Si  traducerea ok, din ce mi-am putut da seama citind in librarie. Pentru cei care nu stiu, WA e prima carte tradusa de mine, la 19 ani, in anul 1 de facultate, cand eram iremediabil indragostita de Andrei Gheorghe, iar el vorbise la MK de Terry Pratchett. Am tradus cartea cap coada, intai pe masina de scris, apoi pe un computer. Mi-a luat cam 1 an si nu am publicat-o niciodata. Anul trecut cand am vrut s-o dau la RAO era deja cineva angajat sa o traduca si mi-au zis ca e prea tarziu [oricum banii pe Josep Pla nu mi i-au platit inca...].

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate [hell, si datorita lui am dat la limbi straine in the first place! bine, sa n-o uitam pe Andreea...]. Iar mai de curand, Raluca a jucat acelasi rol si adesea ma gandesc cat de mult mi-a influentat modul de a gandi.

Dar trecutului ii sade bine acolo la stanga pe axa timpului, pentru ca momentul nostru e prezentul. Today is yesterday’s tomorrow. Iar in prezent e rece, vine nitel iarna, iar dimineata cand ma duc la bus pe jumatate adormita alergia ma pisca nitel de urechi, dar mult mai delicat ca in alti ani, aproape imperceptibil.

Imi plac diminetile mele uber-matinale (6 – 6:15) cu cafea cu lapte, paine cu gem si 5 minute de mers alert pe jos (sau de sarit in primul taxi, daca vremea o cere, iar portofelul ne-o permite). Imi place sa ma trezesc, uneori fara ceas, si sa ma gandesc cu drag la noua zi ce incepe. Am trecut printr-un proces de adaptare, iar acum am ajuns la concluzia ca am un orar chiar misto! Merci, Alina :)

Mi se pare ca Raimon merge cu diminetile mele…

P.S. O veste mare: nu mai am lamai! Dupa 7 ani de carnet, lamaile erau mai mult o stare de spirit :)

Batman, Batman

Plimbare. Vinerea e de plimbare, dupa scoala. Cafele, povesti, stradute frumoase, toamna tarzie si calda, masini, frunze galbene, ganduri, zambete. Si, deodata, pleosc!

Acum vreo 7-8 ani cineva mi-a varsat de la un balcon o galeata cu apa fix in cap, pe Pantelimon. Noroc ca era vara, apa nu parea prea jegoasa si m-am uscat relativ repede. In alta zi mergeam cu Vio pe strada si ne-a cazut in fata, tot de la un balcon, o punga cu un rahatel. Suuuper! Sa ne mearga bine, probabil. Semn de noroc si de bani :)) Tot asa, am primit “din cer” (sau din senin, ca broasca testoasa), un faras de praf, oase de pui si multe alte mizerii, ca sa nu mai zic de chistoace de tigara. Asa ca ma veti intelege cand va zic ca nu mai intorc capul la zgomote ca acel pleosc! – ma bucur doar ca nu mi-au picat in fata, ci in spate.

Dar Octavia s-a intors si a strigat:

- Nu pot sa cred! Un liliac!

Dap. Era un liliac mort. Un sobolan cu aripi. Un animal care doarme ziua si umbla noaptea. Tata si mama lui Batman. Un liliac picase din cer pe trotuar in spatele nostru, pe strada General Berthelot, la doi pasi de liceul Sf. Sava.

Primul sentiment a fost de mila, dar vazand trupusorul prabusit pe caldaram am simtit o oarecare repulsie. N-am putut sa ma apropii de el, desi eram curioasa sa-l studiez de aproape (am mai vazut lilieci doar in zbor si niciodata in Bucuresti). Ridicand ochii spre “cerul” din care cazuse acest mic mesager sinucigas (sau poate impins!!), am bagat pentru prima oara de seama ca pasarile de la streasina casei erau lilieci, iar ciripitul prelung era de fapt un soi de chitcait. Brr! Si acum simt fiorul acela de teama si repulsie cand ma gandesc. Simt ghearele, il simt periculos, rece, umed, alunecos si asta fara sa fi pus vreodata mana pe un liliac.

Si,, in acelasi timp, incerc sa gandesc empatic chiar si despre aceasta creatura pentru mine misterioasa, sa “be the bat” si sa-l inteleg dinauntru, asa cum as intelege un caine care ma ataca, sau o pasare nebuna si nu pot. Nu mi-e destul de familiar ca sa gandesc empatic despre el. Liliacul e varelse.

[Orson Scott Card:] “Demosthenes’ History of Wutan in Trondheim: The Nordic language recognizes four orders of foreignness. The first is the otherlander, or utlanning, the stranger that we recognize as being a human of our world, but of another city or country. The second is the framling… This is the stranger that we recognize as human, but of another world. The third is the raman, the stranger that we recognize as human, but of another species. The fourth is the true alien, the varelse, which includes all the animals, for with them no conversation is possible. They live, but we cannot guess what purposes or causes make them act. They might be intelligent, they might be self-aware, but we cannot know it. “

Imi place acest citat din Speaker for the dead:

“Since we are not yet fully comfortable with the idea that people from the next village are as human as ourselves, it is presumptuous in the extreme to suppose we could ever look at sociable, tool-making creatures who arose from other evolutionary paths and see not beasts but brothers, not rivals but fellow pilgrims journeying to the shrine of intelligence. Yet that is what I see, or yearn to see. The difference between raman and varelse is not in the creature judged, but in the creature judging. When we declare an alien species to be raman, it does not mean that they have passed a threshold of moral maturity. It means that we have.”

Mi se pare asa de frumos, incat nu mai pot sa spun nimic. Just bow to the mind that came up with that. I so want to write a book someday that’ll make people feel happy and smart when they read it! All this polyphony going on in my head has to lead to something :-)

Cred ca ma intorc la Saramago. Am citit azi in Dilemateca un articol frumos despre “Ensayo sobre la lucidez” [eseu despre luciditate, s-a tradus]. Saramago s-a apucat de scris la 54 de ani.

Am descoperit Dorobantiul si in special strada Putul lui Zamfir, care mi se pare ca are un aer de Bucuresti meets Paris meets Zurich care ma incanta.

Depanarea!

Cand eram mici venea Depanarea, care era o masina mare care nu intelegeam la ce foloseste. Nici acum nu stiu la ce folosea Depanarea. Dar stiam cand trecea pe strada ca trece Depanarea.

Se mai depanau televizoare (si masini aflate in pana), ba chiar si troleul se ducea uneori de depanat.

Acum depanarea s-a mutat online si anul trecut un elev m-a intrebat daca se pot “depana amintiri”. Internetul nu are diacritice uneori.

Declar “depanarea” cuvantul zilei de azi.

Dupa o aventura haioasa in care am reusit sa raman cu buza umflata afara din masina, cu cheia incuiata inauntru, motorul pe contact si stergatoarele mergand (m-au “depanat” ai mei, care au sosit – inseparabili as usual :xxx – cu cheia de rezerva), laptopul care innebunise pe 11 octombrie si nu mai scotea un sunet (era Mutulica, iar eu Morocanosul) si-a revenit ca prin farmec, adica s-a “depanat” printr-o miscare de scuturare a firimiturilor din tastatura!!!! Sunt atat de fericita, incat l-am dat la maxim si urla “Al vent, la cara al vent, el cor al vent, les mans al vent…” si ii multumesc Artistului ca a pus joculete pe site si ca joculetele alea canta si astfel mi-am putut da seama ca Mutulica vorbeste! >:D<

Azi a fost frumos la ToK; am facut un mic experiment din care am invatat sa ne raportam la lume printr-un alt simt decat vazul si sa vedem cat de mult conteaza o schimbare asa de mica cum e legarea la ochi cand vine vorba de lucruri pe care practic nici nu le observi, gen praguri sau tocul usii! Irina, Miruna, Ana, Carlos (si Ben din galerie), ati fost super!

Am citit o carte extraordinara azi la Diverta (da, citesc carti intregi la Diverta… din motive de pret, dar si pentru ca uneori ma prinde cate o carte si uit sa mai plec si pe urma n-o mai cumpar ca am citit-o :D). Se numeste Vrajitoarea trebuie sa moara (Sheldon Cashdan) si a aparut la editura 3. Ca sa vorbesc ca Gramo, “3 sa mi-o iau si eu!”

Am ramas insa cu o obsesie in urma citirii acestei carti: cum il cheama in romaneste pe Rumpelstiltskin (Rumpelstilzchen), piticul ce rau care toarce lana in aur? [alte obsesii: flanelograful, thanks to Cristiana ;))]

Si-mi raspund! [depanare e cuvantul!] Il cheama Tom Tic Tot. As vrea sa le spun si celor de pe proz.com, dar n-am cont acolo. Madalina, poate le zici tu?

Stiti de buna seama,

Tom Tic Tot ma cheama

canta el singur in padure, nestiind ca servitoarea il aude si astfel stapana afla care-i era adevaratul nume.

De ce sunt piticii rai in povesti? De ce cand eram mica mi-era frica de Tom Tic Tot si de Piticut zis si Cinabru?

Am aflat ca a murit Gheorghe Dinica si imi pare rau. Rau pentru ca n-o sa-l mai pot vedea la teatru (“Take, Ianke si Cadar” a fost minunat!), pentru ca n-o sa mai faca alta “Filantropica”, pentru ca s-a terminat si locul lui ramane gol… in viata si pe scena si cu siguranta in familie. Dumnezeu sa-l odihneasca. Pentru mine e gone too soon.


The culture of the natural carries with it the fantasy of pedagogical institutions

Ikea si teatru. Teatru si Ikea.

Draga Cuine,

Imi pare rau ca n-ai venit la teatru, ca n-ai putut sa vii la teatru. Acum, cand scriu, e intuneric si bate din spate lumina chioara lampii celei noi de la Ikea (becul are doar 25 W, trebuie unul mai tare) si in firefox sunt deschise si alte taburi, despre Die kahle Sängerin (regia Alexandru Dabija, Teatrul German de Stat din Timisoara).

Ma gandesc ca ti-ar fi placut, pentru ca mie mi-a placut foarte mult.

Draga Mih,

Imi pare rau ca limba germana te-a respins, sau ti-a fost prea somn ca sa stai pana la sfarsit, cand dialogurile s-au transformat in monologuri, monologurile in Anekdote, anecdotele in fraze-sablon, sabloanele in vorbe, vorbele in vocale si consoane si totul a fost deconstruit pana la ultimul fonem, cam asa ca-n Page d’ecriture:

Mais tous les autres enfants écoutent la musique
et les murs de la classe s’écroulent tranquillement
Et les vitres redeviennent sable
l’encre redevient eau
les pupitres redeviennent arbres
la craie redevient falaise
le porte-plume redevient oiseau

Cantareata_cheala_000Ma bucur acum ca n-am citit “Cantareata cheala” asa cum imi propusesem si ca m-am dus la teatru tabula rasa, fara alte cunostinte despre Ionesco decat clasica eticheta cu teatrul absurdului si “Tabloul”, vazut asta-vara la festivalul de teatru al liceelor (intr-o montare Alex Nagy pe care o pot invidia linistiti multi regizori cu scoli inalte!)

Mi-a placut scenografia, mi-au placut costumele (mai ales culorile! din randul 17 se vedeau mai mult hainele decat chipurile actorilor de pe scena), mi-au placut jupoanele infoiate si frizurile de manechine. Nu doar cuvintele lor sarisera din Marea carte a cliseelor de limbaj (daca s-o fi scris), ci si hainele si tinuta lor pareau decupate din revistele Femeia ale anilor ’50, iar mimica si jocul actorilor amintea de niste papusi stricate, marionete de care papusarul a uitat si care continua sa functioneze pana ce li se sfarsesc bateriile, mecanismele se uzeaza  si-si pierd orice trasatura umana (sau umanizanta), devenind simple masinarii.

Este evident ca inspiratia pentru aceasta piesa i-a venit lui Ionesco pe cand incerca sa invete engleza, cu deja clasicele dialoguri intre Mr. Smith si Mr. Jones. Acum mi-e destul de clar insa ca si lui Juan Jose Millas inspiratia pentru a scrie “El orden alfabetico” i-a venit prin contact cu “Cantareata cheala” – coincidenta e prea mare. Comparatia e, fireste, in favoarea lui Ionesco, care a scos o opera cu cap si coada (desi se presupune ca trebuie sa mearga in loop, deci capul se cam confunda cu coada!) acolo unde Millas a reusit cu greu sa insaileze o poveste la fel de destramata ca si realitatea (?) pe care o creeaza.

Mi-a placut. Absurdul a devenit mult mai mult parte din viata noastra acum decat era acum 60 de ani, iar de la Seinfeld incoace am invatat sa radem de lucrurile pe care nu le intelegem sau care ne socheaza. Ne recunoastem in personajele incapabile sa iasa din clisee, care au uitat demult sa comunice autentic si reusesc, uneori, sa uite chiar si ca sunt sot si sotie. Ce ciudat! Ce surprinzator! Incredibil! Dormim in acelasi pat? Avem acelasi copil? Ce coincidenta! Dar zau ca nu-mi aduc aminte de nimic.

In timp ce radeam, ma gandeam cate slalomuri fac ca sa nu intru in acest cliseu de viata si cat de nefericita ma simt ca toti (generalizarile in “Cantareata cheala” sunt geniale, iar exceptiile foarte inspirat alese) si-au ocupat pana la varsta asta locul in cliseu si eu nu. Cand eram mica citeam adesea cele patru volume “Engleza fara profesor” (Dan Dutescu, anii 70) ale lui tata tocmai pentru aceste dialoguri creatoare de (i)realitate intre familia Smith si diverse alte personaje episodice. Scurte si simple, erau exact genul de texte pe care mintea mea le putea procesa usor la 7-8 ani si care ma amuzau extraordinar. Sa fie zilele noastre un timp al intoarcerii la acest mod simplist si copilaresc de gandire in propozitii scurte, cu multa actiune si putine idei? Cand ne e tot mai greu sa stim cine suntem, ocupati pana peste cap sa fim cine trebuie sa fim? A, e, i, o, u. B, c, d, f, g, h, j, k, l, m, n, p, r, s, t, v, x, z. Es ist nicht da, es ist hier.

De la Ikea la teatru e doar un pas, pe care Pisicutza il face cu mare maiestrie! Mi-as dori sa-l faca mai des; poate anul asta reusim ceea ce anul trecut doar ne-am propus, la modul neserios: sa mergem mai mult la teatru, sa vedem mai multe spectacole si sa ne bucuram mai mult de atingerea pasarii-lira!

Sauve-moi, joue avec moi, oiseau!

P.S. Fireste ca voi merge la Paris sa vad La cantatrice chauve la Theatre de la Huchette :-) Se joaca neintrerupt din 1957 si a ajuns la 16300 de reprezentatii! Asta zic si eu bucla si absurd.

Red alert!

A inceput sa se cam termine vacanta de 5 zile + 2 weekenduri si abia ma obisnuisem cu ea :))

Fireste ca lista de to-do sta muerta de risa pe birou, dar am reusit sa fac multe lucruri pe care NU mi le-am propus, intre care:

  • cartofi frantuzesti (usor nefierti, au necesitat reparatii ulterioare, apoi au fost chiar buni)
  • vizita la Vladiceasca pentru a-l cunoaste pe bebe Mircea (momentan pe silent, uneori pe gangurit, adesea in sleep mode), foarte cuminte si curios si puternic la cele 4 luni jumate cu care se lauda xxx
  • excursii cu Pisicutza la ore de maxim trafic, cu strecurari elegante printre jeepuri si soferi dezorientati care se incurca unii pe altii; parcari pe trotuar cu mare finete la urcarea unei borduri imense (grrrrr); descoperiri de noi scurtaturi si stradute care sa ocoleasca aglomeratia de pe bulevarde
  • cafele interesante si deloc messy la expresorul Nescafe care seamana cu animalut de casa
  • punere la punct cu ultimele barfe pe desprecopii.com (dupa muuulta vreme)
  • excursii prin mall-uri si magazine de haine, de la TCM pana la Zara, via C&A
  • haina de iarna, model 2009 + cizme
  • update la un blog de-al verisoarei lu’ mama (I’m the online guru of teh family, ce sa fac =))
  • lecturi SF din Philip K. Dick: Timpul dezarticulat [click pt o recenzie bestiala] si Viseaza androizii oi electrice. Ce sa zic, “Timpul…” treaca-mearga, e tokish & stuff, dar dezamagire mare cu oile electrice; de la asa un titlu ma asteptam la muuult mai mult! Sau poate m-am obisnuit eu cu filosofeala lui Orson Scott Card si cu stilul eliptic al lui Theodore Sturgeon, my personal fav SF writers. Oricum, Philip K. Dick va mai primi o sansa daca baga Nemira ceva reduceri la Gaudeamus 2009.
  • lecturi pentru clasa a 6-a (Absolutely Normal Chaos a fost delicioasa! Bridge to Terabithia e trista, dar sper sa avem niste discutii misto pe ea)
  • excursie la Real soldata cu poze cu ursi panda uriasi :))
  • plimbari prin ploaie cu si fara alergie
  • more shopping

Si tot asa. Maine ma duc la Ikea, ca sa-mi aduc aminte in ce zona ma voi invarti de luni. Scoala Americana s-a inchis partial, dar sper ca la noi sa nu fie probleme. Si da Doamne sa nu ne oblige sa purtam masca! I find people who wear flu masks on the street/ in stores pretty scary :-S

 

In alta ordine de idei, imi place ca a venit Craciunul in hypermarketuri!!

Pitzipoanca de mall (AFI Palace Cotroceni)

Eu sunt aia. Ieri am batut doo malluri, azi din nou la AFI Palace cel minunat. Nu, nu mi-am luat geanta. Doar am luat-o de pe raft si-am mutat-o sus pe un stand la vedere, unde mai erau doua surori de-ale ei: una mov si una albastra. Acum sunt trei, pentru ca pana la ora plecarii mele din marele mall geanta era tot acolo. I have no use for it. Dar e minunata.

*Sigh*

Marele mall chiar e maricel si triunghiular, in asa fel incat te fatai la nesfarsit pe aceleasi trei alei, cale de trei etaje. Sau asa mi s-a parut mie, pentru ca n-am stat sa studiez harta. Oricum, are C&A, magazinul meu preferat, are New Yorker, Stradivarius si Bershka si are Deichman, un magazin de pantofi surprinzator de nemtesc si foarte ieftin. De unde mi-am luat cizme si papuci de casa. Ieri papuci, azi cizme.

Mallurile ma ametesc si ma fascineaza in acelasi timp. Imi plac multimile de oameni (uneori; alteori nu stiu cum sa fug mai repede!), imi place sentimentul ca esti pe un aeroport si astepti din clipa in clipa sa pleci altundeva, sau macar sa te transformi intr-un anonim, un om cu sacose multe si bani tot mai putini, condamnat la shopping, care mananca pe fuga la un fast-food din “food court” (in AFI Palace avem varianta cu patinoar si stanci de ciment, foarte original – multa lume pozeaza cu telefonul, mie mi se strepezesc dintii) si se grabeste sa intre in urmatorul magazin. Bine, in cazul marelui mall multe magazine inca nu s-au deschis, la fel cum inchise sunt si cinematografele si celebrul Imax. Nu stiu cand se vor deschide.

In mall-ul Liberty, ala din Rahova, imi plac foarte mult scarile abrupte.

La AFI Palace am tras o spaima cu parcarea – e asa de aberant asezata, incat nu mai nimeream iesirea si ma cam enervasem. Tot dadeam in niste culoare cu usi de incendiu, multe culoare albe, cu usi albe si scari, ca intr-un film de groaza. Pana la urma am iesit la parcare, dar mi-a mai luat juma de ora sa ies din parcare, datorita proastei organizari. Patru benzi pline de masini se intalneau (si se incalecau) la iesirea de la nivelul 1: un tunel circular de 2 benzi care ducea spre nivelul 0, unde alte 4 siruri de masini asteptau sa iasa in strada printr-o usita gatuita care nu lasa sa treaca decat o masina. Cel mai tare era ca soferii care reuseau sa iasa se mai si opreau sa se certe cu responsabilii parcarii – postati afara pe scaunele si degerand de zor – ceea ce incurca si mai tare traficul. O harmalaie. Eu ma gandeam in timp ce asteptam ca voi scrie pe blog despre asta, iar in masina din fata mea un tip facea poze cu telefonul :)) Probabil alt blogger :))

Bun, si dup-aia am mers la Muzeul Taranului Roman la Irish Way + Shannon band, unde mi-a placut de Octavia, care danseaza minunat si avea cei mai tari ciorapi pe care i-am vazut vreodata: un crac alb, unul negru. Supeer!

Sa multumim si pe aceasta cale vacantei, care face posibila participarea Smillei la spectacole care se incheie dupa ora 23 :) [si Pisicutzei :x , care stie drumul spre casa]

In afara de Amsterdam, fireste, vreau sa merg la Dublin. La vara, gen.

Din nou despre toamna si ceaiul-spectacol

Azi am baut un ceai-spectacol. Venea sub forma unei bilute verzi (legata cu fire verzi, ca o tumoare :)) pe care o aruncai in ceainicul transparent, plin cu apa fierbinte. Biluta incepea incet-incet sa se desfaca intr-o minunata floare, care ocupa la finalul serii tot fundul ceainicului. Like, wow!

Ieri cand conduceam Tico spre Drumul Taberei am vazut toamna. Era in Cotroceni – lunga, slaba si zaluda, invartejind frunzele de pe jos. Am urmarit-o pana la Academia Militara, apoi a disparut, sau a ramas in urma si n-am mai regasit-o decat azi, cand imprastia frunze uscate, galbene si rosii, pe Nicolae Caranfil.

- Ia te uita, am exclamat, a venit toamna, iar Pisicutza a incuviintat. Ii scartaie franele de la o vreme, ca unei batranici genunchii si mi-e mila si sunt recunoscatoare ca exista in viata mea.

Maine as vrea sa merg sa caut toamna la munte, dar muntele e departe si Mahomed singur nu se poate duce acolo. As mai vrea sa ma duc la castelul lui Hasdeu de la Campina (si poate ma voi duce, candva). Printre amintirile mele de toamna, se numara o excursie pe care a facut-o Iulius in clasa a 5-a cu diriginta si cu clasa lui de la scoala 71. Am mers la Targoviste – eu intr-a noua si fiica dirigintei cu un an mai mica – fete mari intre puriceii de-a 5-a care umpleau autocarul. I-am urmarit alergand printre ruinele curtii domnesti si era un cer plumburiu strapuns rareori de cate o raza de soare, iar toamna era roscata si calda, la fel ca parul celei mai frumoase dintre fetitele de la a 5-a – o pustoaica creatza si pistruiata in pulover verde de la care cu greu imi mai puteam lua ochii. Pluteau in aer frunze, iar eu visam la aventurile Ciresarilor.

Intr-o alta viata fusesem si eu la randul meu puricel de autocar si mersesem cu doamna invatatoare in excursie la Targoviste, iar doamna (inca Tovarasa la vreme aceea) ne povestise despre turnul chindiei si mircea cel batran.

Orice s-ar spune, e ceva in noi care rezoneaza profund cu caderea frunzelor. Poate povestea aia din abecedar: s-a desfacut din mugur intr-o dimineata calda a inceputului de primavara. Cea dintai raza de soare s-a impletit pe dansa ca o sarma de aur, facand-o sa tremure de fericirea unei asemenea atingeri… In mine toamna si scoala nu vor sa se separe. Nici toamna si bancile, manualele, doamna Tudoran, cojile tepoase de castane, doamna Sofian si “cacata” ei de rusa, tabla liniata si halatul de la chimie.

Prin aceste randuri vreau sa iau tot acest trecut in brate, sa-i spun ca-l iubesc si ca nu e din alta viata, ci chiar din viata mea, mi-l asum si sunt fericita ca mi-a ramas invalatucit in circumvolutiuni si ca din cand in cand ma mai viziteaza. Am citit la Octavian ca narațiunea continuă a existenței e o minciună. E o iluzie fara de care am fi ciopartiti, amputati, incompleti. Sa luam, asadar trecutul cu noi, lasandu-l totusi unde-i este locul: in trecut.

Viitorul ne aduce/ ne duce tot (la) Targoviste: maine, in cautarea noilor toamne :)

Poema toamnei

Mi-e dor de Paris. Si nu doar pentru ca am ascultat La Oreja de Van Gogh [ven, acercate. ven, abrazame. vuelve a sonreir, a recordar Paris... si iar ma cearta Jose ca scriu fara accente... :)], ci si pentru ca am vazut o poza postata de Daniel pe fb, si pentru ca am vazut la televizor turnul Eiffel si pentru ca moda vine de la Paris si azi am comentat manechinele de pe fashion tv la petrecerea Andreei (ce frumos a fost! >:D<) si pentru ca am pe desktop o poza de la muzeul Rodin si pentru ca Parisul a fost vacanta mea.

Mi-e dor de vacanta. Daca ar putea sa inceapa de luni, as fi mult mai pregatita sa-i fac fata fara depresii. Dar luni incepe scoala si pentru ea nu ma simt niciodata pregatita… pentru ca asa e la scoala. Inveti in fiecare zi. Si te trezesti la 6, si ziua e tot mai scurta, iar noaptea se lasa tot mai devreme.

La mine in masina miroase a branza buna, de la Maramu. Am cumparat un cas de la muzeul satului (targ de toamna ongoing this we, e foarte frumos) si mi-a curs in portbagaj. Cum o fi mirosit masina cu care caram de la Cetate saci de faina, gaini si rate, legume, zarzavaturi, nuci, porumb, oua, branza? Talbotul rosu cu transmisie automata, in care stateam aproape cocotati pe bancheta, ca sa mai incapa la picioare o galetusa de lapte, un sac de ardei “de raci”, iuti ca focul, niste malai? In care mamaie isi intindea toate “franelele” si “propoadele”, pentru ca o tragea curentul de peste tot, iar tata se plangea ca are dealuri de urcat si masina abia se taraste, de incarcata ce este? Acum imi dau seama ce insemna sa intri cu Talbotul pe ulitele prafuite si nepavate, sa-l bagi in curte, in spatele carului cu boi al lui Tata Burta si sa pleci cu el aproape lovind pamantul de greu ce era pana la Bucuresti.

A fost o zi tihnita. Expresia nu-mi apartine, dar mi-a placut mult. Cu Vio si Dana la musee du village, am studiat operele mesterilor populari (lingurile alea de 2 milioane sunt ceva….), am cumparat cadou pentru Andreea, am aplaudat la pantomima si dansurile celor de la teatrul Masca si ne-am bucurat de ziua asta frumoasa de toamna plina. E o toamna pe care anul asta am simtit-o si-am vazut-o venind ca niciodata: era la Paris cand am ajuns acolo si am vazut-o pas cu pas ocupandu-si locul si in Bucuresti. Poate ca vine cu live consciuously, nu stiu, dar anul asta chiar am simtit/vazut/experimentat altfel trecerea dintre anotimpuri.

Cerceii pe care mi i-am luat de la muzeu mi s-au rupt cand i-am scos din urechi. Maine ii duc doamnei sa mi-i lipeasca.

Ca de obicei, toamna mi-e dor. Azi mi-a dat add pe linkedin colegul meu de banca din scoala primara si mi s-a parut de bun augur. Toamna ma bantuie scoala, mirosul de petrosin, castanele si frunzele galbene, intersectia caii victoriei cu biserica amzei si Ada Milea. Frunzele toamnei sunt smulsele frunze. Mi-e dor si totodata sunt fericita si impacata cum n-am fost niciodata; mi se pare ca am tot ce imi trebuie, ca sunt ceea ce vreau sa fiu si ca tot ce va veni pe deasupra e un premiu pentru care sunt recunoscatoare.

Cine stie? Poate intr-o zi chiar vom bea cafeaua pe terasa casei mele din Elvetia ;)

Mi-e dor de Paris. Si nu doar fiindca am ascultat La Oreja.

Pyce

- Alo, sefu, si-acuma incotro?

- Spre Ruse, fratele meu, spre Ruse. Uita-te pe indicatoare – Pice scrie, Pyce cu igrec.

Din Bucuresti pana la Pyce nu faci decat o ora jumate; e mai aproape ca marea si ca muntele si mai exotic decat Ploiestiul. La podul de la Giurgiu (1952-1954) platesti o taxa de 6 euro (5 eur fara chitanta) sau 25,22 lei (adica 26, dati-mi un leu sa va dau cinci), de vigneta n-ai nevoie pentru ca nu folosesti drumurile publice bulgaresti, iar Ruse, cu 130 000 locuitori, e mai mare decat Giurgiu. In piata centrala, cu restaurante, terase si magazine, cu primarie si monument, se mananca bine si ieftin. Si inghetata arata foarte bine, dar n-am incercat-o.  In magazine se cumpara genti, pantofi si haine la fel de ieftine, doar ca duminica nu prea sunt multe magazine deschise. Casele sunt un amestec de stiluri, e toamna cu frunze galbene pe jos si se pare ca rusenilor nu li se pare degradant sa conduca masini vechi, patratoase, de pe vremea copilariei noastre: Skoda si Lada vechi, Dacia papuc si Peugeot, Renault, Opel Ascona cum numai in vederile din fostele tari comuniste mai vezi. Am vazut blocuri dragute, cu 4 etaje si gradinita in fata. Am vazut case imbracate in iedera, ulite si bulevarde, un supermarket si multe banci. Am descifrat cu greu literele ca sa compun nume de strazi b-o-r-i-s-o-v-a, de directii tz-e-n-t-r, de banci r-ai-fai-zan, pro cre-dit-bul-bank, sau de chestii care ma amuzau z-a-c-u-s-c-a!

All in all, la Ruse e curat si liniste, arata ca un orasel din Oltenia copilariei mele, se vorbeste bulgareste (tot ca in copilaria mea), se ajunge usor acolo si e o promenada placuta duminica si, probabil, un loc bun de-un mini-shopping abroad in alte zile. Chelnerita de la restaurant vorbea romaneste :)

1, 2, 3… Paris

La semnalul urmator urmeaza statia Bir-Hakeim (Tour Eiffel), pe linia 6. Un  soi de metrou de suprafata pe care-l luam din Charles de Gaulle. Cand iesea din tunel la Passy intotdeauna se gasea in vagon cineva care sa strige de uimire cand vedea Turnul! In prima zi am fost noi, apoi erau alti “turisti” (noi eram deja familiarizate cu ideea).

Amestecate, din Paris:

  • intrarile la muzee costa in jur de 7-8 euro oriunde. Exista un card de 50 si ceva de euro care-ti da acces la TOATE muzeele din Paris. Cica ar fi peste 170.
  • Luvrul e in centru, eu credeam ca e in afara. E un fost palat regal si arata ca atare. Poate voi stiati. Pe mine m-a surprins profund.
  • se conduce atent, in august sunt masini putine, trecerile de pietoni sunt respectate, claxoane se aud f rar
  • se parcheaza numai pe locurile de parcare, majoritatea sunt cu plata (dar in august e gratis) si exista parkinguri subterane peste tot
  • se inchiriaza biciclete de oriunde, 1 euro/zi + 150 euro garantie. se restituie si in alte locuri decat de unde le-ai luat.
  • Pere Lachaise e un oras, nu un cimitir. Are o harta si strazi!
  • metroul e imens si ca sa schimbi linia la Chatelet sau Nation faci kilometri intregi de trotuare si scari rulante, tunele si scari. Gara Montparnasse e imensa; de acolo se pot inchiria masini – Europcar si Avis au preturi foarte mari si limita de km e 170/zi. La Hertz nu exista limita de km, masinile ieftine sunt disponibile doar cu rezervare.
  • Gradina Luxembourg e minunata!
  • in cartierul latin se mananca bine si ieftin, mai ales in jur de Eglise de Saint Severin si boul. Mich.
  • exista o cantitate infinita de biserici gotice – apparently oriunde te intorci dai de una si nu-s parohii oarecare, biserica sfintii petru si pavel, neeh, toate-s catedrale! St. Sulpice, St. Germain des Pres, St. Eustache, St. Severin, St. Martin, ca sa nu mai vorbim de Notre Dame, Sacre Coeur si Ste Chapelle plus o biserica flamboaianta intrezarita pe cheiurile Senei
  • la Musee du Quai Branly exista un perete plantat de sus pana jos, acoperit cu iarba si verdeata – la fel ca in Madrid la Caixa Forum
  • in Montmartre suvenirurile sunt mai multe si mai ieftine. Si bautura e mai ieftina.
  • orice suc, bere, cafea, apa costa 5 euro la local; exceptie: expresso minuscul ultra-negru cu 1 euro la bar si expresso cu 2 euro la masa (tot negru, scurt). si berea greceasca Alpha, cu 4.5 eur
  • pe Pont des Arts se merge la picnic, cu branze frantuzesti si vin :x
  • la Versailles sunt albine (asta stiati deja)
  • cand mergi 12 ore/zi nonstop te trezesti dimineata cu degetele amortite si umflate. Apa rece si se rezolva. Alergia sa astepte; avem alte treburi!
  • la Tour Eiffel urcarea la ultimul nivel (300 m+) costa 12 euro. De mers dimineata, pana in 9, cand coada abia se formeaza.
  • langa Champ de Mars, la capatul lui de fapt, putem manca sarmale la resto romanesc, La Doina. Cu stergare si papusi traditionale in costum national.
  • pain aux raisins e delicios la Paris
  • pe rue de Rivoli sunt multe magazine + un asa-zis mall, du Carousel, sub Luvru
  • cartile in franceza sunt foarte ieftine. o carte = o bere (in jur de 5 eur)
  • buchinistii merita o vizita prelungita! dau suvenire ieftine si frumoase, iar la carti te poti uita cateva zile.
  • in Paris exista FNAC :x
  • eglise de la Madelaine seamana cu un templu grecesc
  • Galeriile Lafayette, Champs-Elysees, Arcul de Triumf… sunt zonele unde Parisul poate fi si el numit Marele Bucuresti. Charles de Gaulle al lor seamana [pastrand proportiile] cu al nostru. Lipseste televiziunea :))
  • turnul Eiffel NU acopera tot Parisul cum am crezut eu. Dar daca mergi sa-i faci poza de pe Trocadero o sa ai exact aceasta impresie :)
  • biletele de metrou sunt valabile si la autobuze (tichet t+) si ai parte de o frumoasa plimbare pe strazi pentru care picioarele iti vor fi recunoscatoare
  • multe strazi au sens unic, de aceea statiile de autobuz de dus nu sunt pe aceeasi strada cu cele de intors. ceea ce, venind din Bucuresti, poate sa te zapaceasca nitel
  • semaforul are omuleti unul langa altul, rosu si verde :)
  • din Mizerabilii exista inca strada Filles du Calvaire, unde statea bunicul Gillenormand!

Mai adaugati si voi. N-am zis nimic de crepes si melci, de muzee si de Place des Vosges. N-am vazut la Defense, les egouts, mult din Montparnasse, niciun cimitir in afara de Pere Lachaise (la Edith Piaf era coada, faceai poza si te uscheai; mi-a luat 2 ore s-o gasesc!!) si prea putine magazine :>

Sous le ciel de Paris

Abia la Paris mi-am lamurit treaba cu cerul. Nu e niciodata la fel. In fiecare dimineata cand deschideam ochii spre o noua zi (dormeam langa o fereastra ca de tren, care nu se deschidea pentru ca aveam aer conditionat) aveam o surpriza: cerul era fie albastru ca oglinda, fie cenusiu si jos ca o zi de toamna grea, fie bleu si presarat cu norisori pufosi si grasi, fie alb si indescifrabil ca un chip de Sfinx. Dupa ce m-a plouat in prima zi, am carat doua zile umbrela degeaba, intr-un ghiozdan de minim 2 kile care mai continea sticla de apa, o carte (am citit 2 carti in metrou), fular si bolero in caz ca se face frig, ochelari de soare in caz ca se face soare, aparat foto si telefon, portofel gemand de monezi, ghidul si harta Parisului plus cumparaturi ocazionale.

Curand m-am prins ca cerul amenintator si cenusiu era de fapt inofensiv si-am inceput sa las umbrela acasa. Ploaia n-a mai revenit, ba chiar spre ultimele zile incepuse sa iasa un soare glorios, care ardea de-a dreptul.

Cel mai frumos cer l-am vazut de pe Sena, la apus. Avea toate culorile, de la albastru la violet intens, trecand prin alb si roz si galben si bleu.

In ziua in care simteam ca cerul imi sta fix pe frunte, la muzeul Rodin, dupa-amiaza s-a inseninat si-au aparut niste nori de as fi mers tot Parisul cu ochii numai in sus.

Inca din prima zi mi-au placut mansardele si hornurile caselor. Apoi semafoarele unde rosu si verde sedeau alaturi, nu unul deasupra altuia ca la noi.

Cand am vazut prima oara Turnul Eiffel am exclamat: “Cat e de mic!”  Credeam ca e urias, strivitor de mare, ca acopera tot Parisul, asa cum vedeam eu in vederile luate de pe Trocadero.

Si mai credeam ca pe sub Turn trece l’avenue des Champs-Elysees si tot acolo, printre enormele picioare, se inghesuie laolalta Arcul de Triumf, Notre Dame si Galeriile Lafayette, in vreme ce prin fata lui curge mandra Sena, cu-ale sale poduri din care doar Pont Mirabeau mi-era cunoscut din poema lui Apollinaire.

Realitatea avea sa ma contrazica in mare parte.

Dar in ultima zi, trecand ca de obicei pe langa el in drum spre hotel, Turnul nu mi s-a mai parut mic, nici mare. Mi-am dat seama ca e exact asa cum trebuie sa fie si ca asta inseamna ca m-am obisnuit deja cu el.

O galerie cu cerul Parisului si fereastra de tren:


Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 112 other followers

Blog Stats

  • 1,292,910 hits

Din vremi apuse

© Christina Anghelina



Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Liv Hambrett

Official Blog & Writing Portfolio

Ritasophie's Blog

Just keep swimming...

Şiraguri de gânduri

gânduri înşirate pe aţa vieţii...

De la rădăcină la rod

Sînt un copac care crește

Saudade

Saudade (pron. IPA [sɐu'ðað(ɨ)] is a Portuguese word for a feeling of longing for something that one is fond of, which is gone, but might return in a distant future.

nosia's provincial life at its best

nevoia de poveste e mult subestimata

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 112 other followers