Invatatoarea mea a fost doamna Tudoran Alexandrina, careia i-am spus patru ani “tovarasa” si pe urma – cu oarece eforturi de adaptare la noua realitate care aducea cu sine un nou vocabular – “doamna”.

Doamna Tudoran ne-a invatat sa scriem, sa cititm, sa socotim, ne-a dat primele notiuni de istorie si geografie si ne-a supravegheat intr-a opta la simularea examenului de admitere la romana, unde ne-a suflat locutiuni substantivale in care aparea cuvantul “inima” :)

Mi-aduc aminte din prima zi de scoala faptul ca am vomitat chiar inainte sa ajung in curtea mare unde se facea “careul” de inceput de an, apoi am stat cuminte in careu, cu mama alaturi, pe urma am intrat in clasa si mama n-a venit cu mine, pentru ca trebuia sa mearga la scoala. Era imbracata intr-o haina verde. In clasa era lume multa, erau prea multe flori, doamna Tudoran parea rea si eu stateam in banca cu inca doua fetite. “Ce sa le fac, doamna? Sunt 42 in clasa, n-am atatea banci”, spunea doamna Tudoran. Peste tot erau insirate cartoane cu literele alfabetului si mici poezii cu fiecare litera. Scria pe undeva si Bine ati venit, la usa se inghesuiau mamici in haine de blana sau pardesiu (dar a mea nu, pentru ca plecase la scoala), pe tabla erau trase linii de dictando si de matematica si nu mi se parea nimic nou, pentru ca oricum crescusem la scoala la Cernica si eram obisnuita cu bancile si cu tabla si cu pixurile si cu caietele si cu catalogul. Stiam deja sa citesc, asa ca nici asta nu era o noutate si nu asteptam nimic de la doamna Tudoran, nici de la cei 12 ani de scoala care aveau sa urmeze, ma gandeam doar “Oare o sa ma imprietenesc cu vreuna din fetitele astea? Care mi-ar placea sa fie prietena mea?”

Din clasele 1-4 imi amintesc serbarea abecedarului, unde am fost litera X in alfabet am locul fix, si toate serbarile unde trebuia sa cantam si sa spunem poezii si sa jucam teatru si unde eu nu aveam niciodata rolul principal pe care mi l-as fi dorit (mi se pare haios ca pe atunci inca nu stiam ca sunt raraita!) si pe domnisoara Catalina, invatatoarea de la A, bufleie si rujata cu rosu aprins. Orele mele preferate erau cele de “Dezvoltarea vorbirii”, cand doamna Tudoran ne citea povesti dintr-o carte care mi se parea magica si pe care am gasit-o si eu mai tarziu la biblioteca si-am devorat-o din scoarta in scoarta.

Aici suntem in clasa a II-a, 1986. Nu e chiar ziua cand ne-a facut pionieri, mie-mi cam iese camasa din pantaloni si cu greu nimerisem sa-mi prind centura aia la fusta, dar e o poza cu toti colegii mei si cu doamna Tudoran :)

Ikea si teatru. Teatru si Ikea.

Draga Cuine,

Imi pare rau ca n-ai venit la teatru, ca n-ai putut sa vii la teatru. Acum, cand scriu, e intuneric si bate din spate lumina chioara lampii celei noi de la Ikea (becul are doar 25 W, trebuie unul mai tare) si in firefox sunt deschise si alte taburi, despre Die kahle Sängerin (regia Alexandru Dabija, Teatrul German de Stat din Timisoara).

Ma gandesc ca ti-ar fi placut, pentru ca mie mi-a placut foarte mult.

Draga Mih,

Imi pare rau ca limba germana te-a respins, sau ti-a fost prea somn ca sa stai pana la sfarsit, cand dialogurile s-au transformat in monologuri, monologurile in Anekdote, anecdotele in fraze-sablon, sabloanele in vorbe, vorbele in vocale si consoane si totul a fost deconstruit pana la ultimul fonem, cam asa ca-n Page d’ecriture:

Mais tous les autres enfants écoutent la musique
et les murs de la classe s’écroulent tranquillement
Et les vitres redeviennent sable
l’encre redevient eau
les pupitres redeviennent arbres
la craie redevient falaise
le porte-plume redevient oiseau

Ma bucur acum ca n-am citit “Cantareata cheala” asa cum imi propusesem si ca m-am dus la teatru tabula rasa, fara alte cunostinte despre Ionesco decat clasica eticheta cu teatrul absurdului si “Tabloul”, vazut asta-vara la festivalul de teatru al liceelor (intr-o montare Alex Nagy pe care o pot invidia linistiti multi regizori cu scoli inalte!)

Mi-a placut scenografia, mi-au placut costumele (mai ales culorile! din randul 17 se vedeau mai mult hainele decat chipurile actorilor de pe scena), mi-au placut jupoanele infoiate si frizurile de manechine. Nu doar cuvintele lor sarisera din Marea carte a cliseelor de limbaj (daca s-o fi scris), ci si hainele si tinuta lor pareau decupate din revistele Femeia ale anilor ‘50, iar mimica si jocul actorilor amintea de niste papusi stricate, marionete de care papusarul a uitat si care continua sa functioneze pana ce li se sfarsesc bateriile, mecanismele se uzeaza  si-si pierd orice trasatura umana (sau umanizanta), devenind simple masinarii.

Este evident ca inspiratia pentru aceasta piesa i-a venit lui Ionesco pe cand incerca sa invete engleza, cu deja clasicele dialoguri intre Mr. Smith si Mr. Jones. Acum mi-e destul de clar insa ca si lui Juan Jose Millas inspiratia pentru a scrie “El orden alfabetico” i-a venit prin contact cu “Cantareata cheala” – coincidenta e prea mare. Comparatia e, fireste, in favoarea lui Ionesco, care a scos o opera cu cap si coada (desi se presupune ca trebuie sa mearga in loop, deci capul se cam confunda cu coada!) acolo unde Millas a reusit cu greu sa insaileze o poveste la fel de destramata ca si realitatea (?) pe care o creeaza.

Mi-a placut. Absurdul a devenit mult mai mult parte din viata noastra acum decat era acum 60 de ani, iar de la Seinfeld incoace am invatat sa radem de lucrurile pe care nu le intelegem sau care ne socheaza. Ne recunoastem in personajele incapabile sa iasa din clisee, care au uitat demult sa comunice autentic si reusesc, uneori, sa uite chiar si ca sunt sot si sotie. Ce ciudat! Ce surprinzator! Incredibil! Dormim in acelasi pat? Avem acelasi copil? Ce coincidenta! Dar zau ca nu-mi aduc aminte de nimic.

In timp ce radeam, ma gandeam cate slalomuri fac ca sa nu intru in acest cliseu de viata si cat de nefericita ma simt ca toti (generalizarile in “Cantareata cheala” sunt geniale, iar exceptiile foarte inspirat alese) si-au ocupat pana la varsta asta locul in cliseu si eu nu. Cand eram mica citeam adesea cele patru volume “Engleza fara profesor” (Dan Dutescu, anii 70) ale lui tata tocmai pentru aceste dialoguri creatoare de (i)realitate intre familia Smith si diverse alte personaje episodice. Scurte si simple, erau exact genul de texte pe care mintea mea le putea procesa usor la 7-8 ani si care ma amuzau extraordinar. Sa fie zilele noastre un timp al intoarcerii la acest mod simplist si copilaresc de gandire in propozitii scurte, cu multa actiune si putine idei? Cand ne e tot mai greu sa stim cine suntem, ocupati pana peste cap sa fim cine trebuie sa fim? A, e, i, o, u. B, c, d, f, g, h, j, k, l, m, n, p, r, s, t, v, x, z. Es ist nicht da, es ist hier.

De la Ikea la teatru e doar un pas, pe care Pisicutza il face cu mare maiestrie! Mi-as dori sa-l faca mai des; poate anul asta reusim ceea ce anul trecut doar ne-am propus, la modul neserios: sa mergem mai mult la teatru, sa vedem mai multe spectacole si sa ne bucuram mai mult de atingerea pasarii-lira!

Sauve-moi, joue avec moi, oiseau!

P.S. Fireste ca voi merge la Paris sa vad La cantatrice chauve la Theatre de la Huchette :-) Se joaca neintrerupt din 1957 si a ajuns la 16300 de reprezentatii! Asta zic si eu bucla si absurd.

A inceput sa se cam termine vacanta de 5 zile + 2 weekenduri si abia ma obisnuisem cu ea :))

Fireste ca lista de to-do sta muerta de risa pe birou, dar am reusit sa fac multe lucruri pe care NU mi le-am propus, intre care:

• cartofi frantuzesti (usor nefierti, au necesitat reparatii ulterioare, apoi au fost chiar buni)
• vizita la Vladiceasca pentru a-l cunoaste pe bebe Mircea (momentan pe silent, uneori pe gangurit, adesea in sleep mode), foarte cuminte si curios si puternic la cele 4 luni jumate cu care se lauda xxx
• excursii cu Pisicutza la ore de maxim trafic, cu strecurari elegante printre jeepuri si soferi dezorientati care se incurca unii pe altii; parcari pe trotuar cu mare finete la urcarea unei borduri imense (grrrrr); descoperiri de noi scurtaturi si stradute care sa ocoleasca aglomeratia de pe bulevarde
• cafele interesante si deloc messy la expresorul Nescafe care seamana cu animalut de casa
• punere la punct cu ultimele barfe pe desprecopii.com (dupa muuulta vreme)
• excursii prin mall-uri si magazine de haine, de la TCM pana la Zara, via C&A
• haina de iarna, model 2009 + cizme
• update la un blog de-al verisoarei lu’ mama (I’m the online guru of teh family, ce sa fac =))
• lecturi SF din Philip K. Dick: Timpul dezarticulat [click pt o recenzie bestiala] si Viseaza androizii oi electrice. Ce sa zic, “Timpul…” treaca-mearga, e tokish & stuff, dar dezamagire mare cu oile electrice; de la asa un titlu ma asteptam la muuult mai mult! Sau poate m-am obisnuit eu cu filosofeala lui Orson Scott Card si cu stilul eliptic al lui Theodore Sturgeon, my personal fav SF writers. Oricum, Philip K. Dick va mai primi o sansa daca baga Nemira ceva reduceri la Gaudeamus 2009.
• lecturi pentru clasa a 6-a (Absolutely Normal Chaos a fost delicioasa! Bridge to Terabithia e trista, dar sper sa avem niste discutii misto pe ea)
• excursie la Real soldata cu poze cu ursi panda uriasi :))
• plimbari prin ploaie cu si fara alergie
• more shopping

Si tot asa. Maine ma duc la Ikea, ca sa-mi aduc aminte in ce zona ma voi invarti de luni. Scoala Americana s-a inchis partial, dar sper ca la noi sa nu fie probleme. Si da Doamne sa nu ne oblige sa purtam masca! I find people who wear flu masks on the street/ in stores pretty scary :-S

In alta ordine de idei, imi place ca a venit Craciunul in hypermarketuri!!

E momentul sa fac putina reclama gratuita: imi place ING Bank!

Azi m-am inscris la un concurs de personalizat carduri. Sper sa castig marele premiu si sa apara carduri cu poza facuta de mine ;)) Nici mai mult nici mai putin.

Si mi-a placut mesajul pe care l-am primit la sfarsit:

Recuperez posturi de pe yahoo 360, care s-a inchis.

Bucuresti. Caldura mare, monser. Aer conditionat, apa plata si cirese.

Si amintiri.

Poeziile pe care ma puneau sa le invat in copilarie, Mama lui Stefan cel Mare si Visul Maicii Domnului. Repetabila povara si Mistretul cu colti de argint. Si poeziile lui tata, despre care multa vreme am crezut ca-s scrise de Adrian Paunescu!! Azi am in cap:

“pe o mare de-ntuneric cu sclipiri de ani-lumina
navighez in spatiul cosmic pe-o corabie de tina
navighez sub steagul mortii pe cel mai inalt catarg
vreau sa depasesc lumina si al lumii vechi standard

… si pe velele de tina scrisa e cu ape lucii
o inscriptie senina despre vise si iluzii

“visam sa ating o stea cu o lume fara moarte
fara vis si-nchinaciune
fara zi
si fara noapte
Dar priviti nemarginirea de lumina si de moarte!
Cate vieti trebui-mi-vor pan’ la steaua fara moarte?”

Moartea vazuta la 5-6 ani pe peretii caselor din Cetate de Dolj, satul natal al lui mamaie si tata. Ce mult ma speriau fundele negre (cu sau fara poza raposatului alaturi) care se pun pe case in Oltenia in semn de doliu! Unele raman acolo si cate 20 -30 de ani, cum e cazul fundei lui Mirel, varul lui tata care s-a inecat la 18 ani. Mamaie nu mi-a dat voie niciodata sa ma uit in fantana; “n-ai voie”, zicea, “cine e nascut in februarie n-are voie sa se uite in fantana!”. Nu m-am intrebat decat foarte tarziu cum de tata, nascut si el in februarie, nu avea nici o problema sa se uite sau sa scoata apa.

Acest Mirel care a murit cu multi ani inainte sa ma nasc mi-a bantuit multa vreme imaginatia. Poza lui de pe casa era prea sus ca s-o pot vedea bine cand eram mica si prea stearsa ca sa se mai poata distinge bine chipul atunci cand am mai crescut. Funda devenise gri, decolorata de soare si de ploi.

Mamaie a avut o sora: maica Lena, pe care mi-o amintesc vag ca pe o batrana mititica pe care o auzeam uneori strigandu-ma printre ulucile gardului ca sa-mi dea smochine. Maica Lena a avut multi copii, poate 10, poate 12, unii morti de timpuriu, altii inca in viata, certandu-se neincetat pentru casa parinteasca sau vreun hectar de pamant la marginea satului. Georgea lu’ Brânzan era fiica ei la care trageam cu mamaie cand mergeam in vizita. Fitzu e mama lui Mirel. Vastela e icoana familiei, pentru ca era cea mai frumoasa dintre fete si a murit foarte tanara. Dintre baieti nu mi-l amintesc decat pe Nelus, pe care il stiu din povestile cu cearta pentru pamant.

E o lume cu care am avut contact tangential, in copilarie si spre adolescenta, cand inca mai puteam fi obligata sa merg la tara. E o lume despre care mamaie nu obosea sa povesteasca, iar eu, colega ei de camera vreme de 10-12 ani, i-am fost de multe ori singurul ascultator.

Cand a murit mi-a parut rau ca n-am notat uneori franturi din ceea ce-mi zicea, ca n-am fost mai atenta, ca n-am ascultat cu amandoua urechile in loc sa dau frau liber plictiselii, pentru ca mi s-a parut – brusc – ca o data cu ea am pierdut legatura cu aceasta lume total. N-am tinut in mod deosebit la oamenii astia, pe multi prea putin am apucat sa-i cunosc, casele cu funde negre ma ingrozeau, iar satul mi se parea mereu murdar si intepenit intr-o viata trista si rudimentara. Dar au fost parte din imaginatia mea de copil si poate au contribuit intr-un fel insesizabil la ceea ce sunt azi.

Intr-o seara cand mamaie avea chef de vorba iar eu voiam sa fiu lasata in pace sa-mi scriu “memoriile”, am notat la spatele caietului cateva nume: Florea (strabunicul), Stefana (strabunica moarta la scurt timp dupa ce s-a nascut mamaie), Nastasia (stra-strabunica oarba pronuntata Nastasâia), Minodora/ Minadora (“mama de-al doilea” care a crescut-o pe mamaie cu o mare asprime maritand-o la 16 ani). Urmau apoi chestii care mi se parusera haioase, cum ar fi o familie despre care se stia ca “sunt ai de arsera pisica-n cuptor” si orbi fiind amandoi nu si-au dat seama decat prea tarziu, cand casa s-a umplut de un miros insuportabil.

Telefonul pe care nu-l voi uita niciodata ar putea sa para ca a venit din senin, dar nu e chiar asa. Era rodul (tarziu, ce-i drept) al unei seminte semanate inca din martie, de care uitasem cu totul.

Inchipuiti-va fatza mea in acea zi de marti, cand, pe dupa-masa, suna deodata telefonul. Raspund. O voce repezita:

- Alo! Doamna Christina Anghelina?

Ei, aici trebuie sa fac o paranteza si sa spun ca am fost convinsa ca e Palatul de Justitie, sau Curtea de Apel, sau orice alta institutie de genul asta, care ma suna constant in virtutea faptului ca detin o autorizatie de traducator emisa de Min. Justitiei si numele meu incepe cu A, ceea ce ma plaseaza pe prima pagina a listei. Ma pregateam sa raspund ca nu am timp, lucrez si nu am cum sa plec in timpul programului sa traduc pentru cetateanul Sanchez caruia i s-a furat pasaportul in Gara de Nord… dar in schimb am zis doar:

- Da?

- Va sunam de la scoala XY. Ati trimis un CV la noi pentru profesor de limba engleza, va mai intereseaza?

Surprinsa, n-am reusit decat sa baigui:

- Pai CV-ul ala l-am trimis demult… prin martie…

- Doamna, va intereseaza postul sau nu?

- Da, am exclamat cuprinsa de panica. Ma temeam ca-mi va inchide telefonul, asa de repezit vorbea doamna. Da! Ma intereseaza! E visul vietii mele!

[Fetzele colegilor mei de birou trebuiau filmate in acest moment si puse pe iutub. Ramasesera toti masca! Visul vietii tale, esti nebuna? m-au apostrofat dupa aceea. Niciodata nu spui asa ceva unui potential angajator. Vrei sa te ia de fraiera?]

- Bine, a continuat vocea repezita, parand sa nu ia in seama patosul cu care raspunsesem. Va asteptam luni la ora 11 la un interviu. Adresa noastra este… notati? … strada… numarul… ajungeti cu autobuzul …

- O clipa, va rog. Eu lucrez si mi-e imposibil sa ajung la ora 11. Am putea sa reprogramam, pentru dupa-amiaza, pe la un 6:30 eventual?

Dar vocea a fost transanta:

- Doamna, daca va intereseaza postul, veniti luni la ora 11.

Nici pana in ziua de azi nu stiu cine m-a sunat!

Drumul spre interviu trecea prin fata aeroportului Baneasa si-mi amintesc ca eram in autobuz si-mi doream asa de tare jobul, incat m-as fi agatat de orice pai de speranta. “Daca vad un avion de aproape, jobul e al meu”, mi-am zis. Avionul care tocmai ateriza a trecut, imens, chiar prin fata autobuzului in care eram. Imi venea sa imbratisez toti calatorii si sa le zic: ati vazut avionul ala? E semnul meu!!

La scoala totul mi s-a parut minunat: de la curtea imensa, verde, pe care-am traversat-o nestiind ca se intra prin lateral si pana la laboratorul de biologie, unde-am fost asezata ca s-o astept pe doamna directoare. Mi-au placut proiectele elevilor afisate pe pereti (Hrant, ala cu tutunul parca e-al tau? :)), sistemul periodic de deasupra tablei, cuierul cu halate, microscoapele. Doamne, o scoala! Mult mai mica decat orice alta scoala in care calcasem vreodata, practic o casa, dar scoala!

Aici alta paranteza: de vreo cativa ani imi doream sa am scoala mea. Vedeam o scoala gen Harry Potter, unde copiilor le-ar fi fost drag sa vina, cu multe activitati sportive, cu ore interactive, cu profesori care invata de la elevi si fara “toceala”. Ma vedeam predand engleza cu muzica si cu culori, intr-o atmosfera relaxata si vesela, unde accentul nu cadea pe Present Perfect, ci pe joaca. Ma vedeam tinand ore de literatura la clasele mari, citind impreuna cu ei si descoperind impreuna noi sensuri in cuvintele de zi cu zi. Glory be to God for dappled things e un vers care ma face fericita si e o fericire pe care vreau s-o impartasesc. Nu mi-a fost greu deloc sa scriu un eseu in limba engleza despre ce ma determina sa aleg catedra in detrimentul multinationalei. Nu m-am simtit nici o clipa ca la un interviu scortos, unde trebuia sa ma prezint “bine”, “sa fac figura buna”, sa conving, sa ma vand. Am simtit continuu ca aici e locul meu si cu cat auzeam mai multe, cu atat stiam mai clar ca vreau sa fac naveta in Pipera-Voluntari zilnic, ca vreau sa ma scol de la 6 zi de zi, fie ploaie fie vant, ca vreau sa nu mai am dupa-amieze si uichenduri pentru ca trebuie sa citesc, sa invat, sa corectez teste, sa fac planuri de lectii, sa-mi readuc in cap toata engleza teoretica din scoala si sa ma pun din nou la curent cu literatura, ba chiar sa predau si-o materie noua, ToK, pe care sa nu stiu de unde s-o apuc in prima faza si pentru care sa citesc in fiecare clipa libera!! Da, da, da, vreau la scoala! Salariile intarzie, e criza, nu-i o problema! In fiecare dimineata trebuie sa ma scol la 6, fac cam o ora de acasa pana la scoala, ok! (faceam 15 minute pe jos pana la fostul job, unde programul incepea la 9:30) E mult de munca, harmalaie, probleme, lucrul cu copiii e altceva decat un job printre adulti, sunt constienta de asta. Eu vreau la scoala! Nu mai pot pleca in vacanta cand vreau eu, ci doar in vacantele scolare, fie. Trebuie sa pierd uichenduri pentru a merge cu copiii in excursii, la olimpiade, la spectacole sau alte activitati, super tare. Eram fermecata de acest job. Simteam din toata inima ca il vreau si ca ma face fericita.

A urmat al doilea interviu, apoi al treilea. A urmat un curs de o saptamana de pregatire pentru profesori de ToK, la Atena. Acolo mi-am cunoscut o parte din viitorii colegi (urma sa incep la sfarsitul lui august) si mi-a fost drag de ei din prima clipa.

Si a venit, intr-un tarziu, prima zi la noul job, prima calatorie cu bus-ul de la Pipera [vocea lui Rodi: Dar Lacra nu vine? si alte voci, amestecate: Rodi, Rodi, ce zapacita esti!], primele discutii cu noii colegi asezati in jurul mesei dreptunghiulare careia Vio ii zicea “nasalie”, prima excursie la Joli, prima masa impreuna, intr-o sala de clasa.

- Eu am vorbit in vacanta cu Meli si mi-a zis ca ne vine o colega noua faina, mi-a zis Rodi cu accentul ei cantat. Asa ca stiam ca o sa-mi placa de tine!

N-ai cum sa n-o iubesti pe Rodi!

Despre prima zi de scoala am scris, la fel cum am scris si la sarbatorirea unui an de la primul interviu. La 15 septembrie am inceput al doilea an ca profa si imi place mult mai mult decat anul trecut. Mi-e foarte clar ca este ceea ce am nevoie in aceasta perioada a vietii mele si am incredere ca atunci cand va venit vremea sa merg mai departe o voi face.

Pana atunci, sunt recunoscatoare pentru cel mai grozav job, cei mai minunati colegi si cei mai destepti elevi :xx

Si am scris acest post numai si numai pentru a introduce aceasta fotografie cu colegele mele zapacite, facuta la Busteni, la inceputul lui septembrie:

Va iubesc, caprelor! :p [lipseste o capra-sefa de acolo, stie ea cine :p]

P.S. Jobul de vis are si vacante de vis :)) Azi chiar n-aveam chef sa ies din casa, la ce vreme e afara.

Cand am aflat, in decembrie 2007, ca echipa de PR “Milky Way” in care lucram era pe cale sa se destrame, am avut un soc. In buna mea traditie naiva si cu proiectii generoase de goodness asupra tuturor, eram incapabila sa vad ceea ce tuturor le era clar: ca in curand urma sa pornim fiecare pe alt drum, iar cei care raman eventual sting lumina.

Mi-amintesc de atunci lungi conferinte cu Vlad “Harciogul” pe deja celebra canapea din biroul nostru, in care ne evaluam sansele si optiunile. Lui ii era clar ce vrea sa faca, mie nu. Dar mi se parea un moment bun sa iau o decizie pe care o amanam de mai multa vreme.

Desi nu citisem acest articol (probabil fiindca nu fusese inca scris!), am urmat aproape intocmai pasii descrisi acolo. Si cel mai simplu mi-a fost sa-mi dau seama ce vreau sa fac. Nu ce trebuie sa fac, nu ce stiu sa fac, nu ce-as putea sa fac cu experienta acumulata pana in acel moment. Ci ce vreau cu adevarat si ce imi place mai mult decat orice pe lume sa fac. Raspunsul mi s-a aprins in cap ca o reclama luminoasa: vreau inapoi la scoala!

Si acum cred ca a fost suficient sa ma hotarasc, pentru ca lucrurile s-au inlantuit dupa aceea intr-un fel pe care nu l-as fi putut prevedea si, in nici un caz, controla in vreun fel spre a ma duce acolo unde sunt azi.

Decizia am luat-o in preajma Craciunului 2007. Am stiut ca e raspunsul corect, pentru ca imediat ce mi s-a aprins in cap reclama de inaltimea literelor de la Hollywood pe fata mi s-a intins un zambet imens si toate spaimele mele legate de un nou job s-au risipit. Angoasa provenea in mare parte din faptul ca trebuia sa dau un raspuns unei doamne care ma acceptase ca PR Manager, dar fata de care aveam second thoughts. Ramasese sa-i dau raspunsul dupa sarbatori. Pentru toata lumea era clar ca trebuie sa fie da, mai putin pentru mine. Gandul care ma rodea era bizar: nu ti se potriveste. Acolo nu ai fi tu. Cauta-ti un job unde sa nu te pierzi pe tine…

Fixata cum eram in patratica mea, pe care mi-o cunosteam la perfectie si din care nu mai iesisem de ani de zile [multinationala, comunicare, online], mi-a fost foarte greu chiar si sa incep sa iau in considerare alte alternative. Sa ma gandesc, spre exemplu, la un job intr-un ONG. Sau la un post la stat. Sa ma gandesc sa fac o schimbare dramatica de job si sa ma bag casierita la Mega Image. Intotdeauna mi-a placut sa fac bip bip la produse. Sau sa ma duc cusatoreasa la firma unde lucreaza frate-meu. Numai asa, ca exercitiu de imaginatie si ca sa inteleaga creierul anesteziat ca pe lume nu sunt doar multinationale si joburi de tip sezand-in-fata-calculatorului.

Incet-incet, fantezia a prins aripi. Ce-ar fi daca as lucra la o casa de copii? La o asociatie caritabila? Ce-ar fi daca as sta acasa sa scriu o carte? Daca as tine conferinte? Sau traininguri? Ce-ar fi daca m-as intoarce la scoala?

Ce-mi place mie cel mai mult sa fac? Sa spun povesti! Sa vorbesc si sa fiu ascultata. Sa ajut. Sa influentez pe altii in bine. Sa fiu o sursa de optimism si inspiratie. Sa predau!

Decizia a fost luata. Cum aveam s-o pun in aplicare nu mi-era clar, dar stiam ce vreau sa fac. Imediat au inceput sa curga confirmarile ca luasem decizia buna: prietenilor li se parea genial, fosta mea sefa m-a sustinut imediat, iar directoarea de Training din companie mi-a oferit pe loc un job in departamentul ei. Wow! De ce a durat atat de mult sa ma hotarasc?

N-am putut sa raman trainer in firma, dar dupa atatea semne bune, deja nu-mi mai faceam probleme. Lucram activ la networking, pentru a mari sansele de a-mi gasi ceva potrivit. In perioada aceea am cunoscut-o pe Sandra si a fost primul om care mi-a dat feedback in urma unei intalniri in care-am discutat despre un posibil job la firma unde lucra ea atunci, dar si despre training, vise si energia de a ni le implini. Sandra a fost si este o sursa de inspiratie si de energie pentru mine si un model de curaj si indrazneala.

Depuneam CV-uri peste CV-uri si cred ca am mers, in perioada decembrie 2007- martie 2008, la vreo 20-30 de interviuri si intalniri mai mult sau mai putin formale care s-ar fi putut finaliza cu o oferta de job. Prea putine insa erau pentru teaching si din cele pentru training era greu sa se finalizeze ceva, dar fiind inceputul de criza care incepea sa-si arate coltii si reticenta firmelor de a angaja un trainer fara experienta.

Pana in iunie 2008 vazusem intre 10 si 15 hasheritze plictisite (2/3 nu-mi raspunsesera nici ca da, nici ca ba, fireste) si 2 directori generali umflati in pene si plini de ifose. Auzisem placa cu “Va sunam noi” si “din pacate noi cautam oameni cu ceva mai putina experienta” de cateva ori. Dadusem teste si examene scrise; redactasem comunicate de presa si vorbisem in engleza cu doamne care se balbaiau si spuneau “eu o sa va intreb in romana, dar dvs. continuati sa-mi raspundeti in engleza, da?” cand ma auzeau (si nu glumesc! mi s-a intamplat de doua ori, iar a doua oara cu greu m-am abtinut sa nu izbucnesc in hohote de ras!).

Ma detasasem de jobul de vis. Nici macar nu stiu daca mai visam la el. Lucrurile intrasera pe un fagas stramb la birou, iar eu ma obisnuisem cu strambatatea.

Atunci a venit telefonul pe care nu-l voi uita niciodata!

Eu sunt aia. Ieri am batut doo malluri, azi din nou la AFI Palace cel minunat. Nu, nu mi-am luat geanta. Doar am luat-o de pe raft si-am mutat-o sus pe un stand la vedere, unde mai erau doua surori de-ale ei: una mov si una albastra. Acum sunt trei, pentru ca pana la ora plecarii mele din marele mall geanta era tot acolo. I have no use for it. Dar e minunata.

*Sigh*

Marele mall chiar e maricel si triunghiular, in asa fel incat te fatai la nesfarsit pe aceleasi trei alei, cale de trei etaje. Sau asa mi s-a parut mie, pentru ca n-am stat sa studiez harta. Oricum, are C&A, magazinul meu preferat, are New Yorker, Stradivarius si Bershka si are Deichman, un magazin de pantofi surprinzator de nemtesc si foarte ieftin. De unde mi-am luat cizme si papuci de casa. Ieri papuci, azi cizme.

Mallurile ma ametesc si ma fascineaza in acelasi timp. Imi plac multimile de oameni (uneori; alteori nu stiu cum sa fug mai repede!), imi place sentimentul ca esti pe un aeroport si astepti din clipa in clipa sa pleci altundeva, sau macar sa te transformi intr-un anonim, un om cu sacose multe si bani tot mai putini, condamnat la shopping, care mananca pe fuga la un fast-food din “food court” (in AFI Palace avem varianta cu patinoar si stanci de ciment, foarte original – multa lume pozeaza cu telefonul, mie mi se strepezesc dintii) si se grabeste sa intre in urmatorul magazin. Bine, in cazul marelui mall multe magazine inca nu s-au deschis, la fel cum inchise sunt si cinematografele si celebrul Imax. Nu stiu cand se vor deschide.

In mall-ul Liberty, ala din Rahova, imi plac foarte mult scarile abrupte.

La AFI Palace am tras o spaima cu parcarea – e asa de aberant asezata, incat nu mai nimeream iesirea si ma cam enervasem. Tot dadeam in niste culoare cu usi de incendiu, multe culoare albe, cu usi albe si scari, ca intr-un film de groaza. Pana la urma am iesit la parcare, dar mi-a mai luat juma de ora sa ies din parcare, datorita proastei organizari. Patru benzi pline de masini se intalneau (si se incalecau) la iesirea de la nivelul 1: un tunel circular de 2 benzi care ducea spre nivelul 0, unde alte 4 siruri de masini asteptau sa iasa in strada printr-o usita gatuita care nu lasa sa treaca decat o masina. Cel mai tare era ca soferii care reuseau sa iasa se mai si opreau sa se certe cu responsabilii parcarii – postati afara pe scaunele si degerand de zor – ceea ce incurca si mai tare traficul. O harmalaie. Eu ma gandeam in timp ce asteptam ca voi scrie pe blog despre asta, iar in masina din fata mea un tip facea poze cu telefonul :)) Probabil alt blogger :))

Bun, si dup-aia am mers la Muzeul Taranului Roman la Irish Way + Shannon band, unde mi-a placut de Octavia, care danseaza minunat si avea cei mai tari ciorapi pe care i-am vazut vreodata: un crac alb, unul negru. Supeer!

Sa multumim si pe aceasta cale vacantei, care face posibila participarea Smillei la spectacole care se incheie dupa ora 23 :) [si Pisicutzei :x , care stie drumul spre casa]

In afara de Amsterdam, fireste, vreau sa merg la Dublin. La vara, gen.

In C&A din mall-ul AFI Palace Cotroceni se afla geanta care ma face fericita.

Ea a ramas acolo, cu tot cu potentialul ei de a ma face fericita, pentru ca acasa ma asteapta muuuuuuulte alte genti, care la un moment dat in viata lor (si-a mea) m-ar fi putut face fericita, dar au esuat lamentabil si nimeni nu-mi da garantia ca geanta C&A nu va esua si ea. Un esec pe bani multi.

In alta ordine de idei, nu inteleg de ce mall-ul asta se numeste Cotroceni, el fiind intre Militari si Drumul Taberei toata ziua?

Ma gandesc sa plec la Amsterdam de Anul Nou.

Am vazut 3 episoade intr-o zi. E clar ca e vacanta. Acum sunt la zi cu tot sezonul 6 – slabut sezon. Nu e totusi chiar asa jalnic cum ma temusem dupa vizionarea episodului 2, Epic Fail. Ma temeam ca titlul prevesteste soarta sezonului, dar s-a reparat pe parcurs si e digerabil. Pana acum tot primul episod e cel mai bun din serie. Asteptam sa ne surprinda si cu altele la fel de wow. Pana una-alta, Chase si Cameron joaca prost si sunt foarte falsi in calitate de soti, Foreman se chinuie ca un peste pe uscat si Wilson e la pamant din punctul meu de vedere – mai lame n-a fost ca personaj in toata existenta lui de 5 sezoane de pana acum. Ma bucur ca House-Cuddy a luat o pauza (multumesc Academiei, mamei, lui tata si producatorilor si scenaristilor), pentru ca sunt contra acestei relatii si nu-mi place de Cuddy. Ma intreb daca mai are copil – unele fire s-au pierdut pe parcurs.

Nu stiu de ce am impresia ca au inceput sa cam ramana fara diagnostice ciudate… sa treaca la pojar, varicela, gripa A si alte parascovenii. Oricum nu mai conteaza demult pacientul si diagnosticul si-au devenit cazurile atat de far-fetched incat putem sa credem orice.