Anul trecut radea, canta si dansa chiar pe treptele teatrului de opereta din Piata Universitatii. Acum si-a mutat scena la intrarea in parcul Herastrau, unde canta pentru toti melomanii/rollerii/ curiosii, in fiecare duminica, de la ora opt. Azi i-am vazut pe Mioara Manea (febletea mea de cand juca Eliza Doolittle in My Fair Lady), Eugenia Ilinca, Bianca Ionescu si multi pe care nu-i cunosc sau nu mi-i mai aduc aminte. Am ascultat Strauss, Lehar si alti austro-ungari, opereta clasica. Plus cantecelul din My Fair Lady (”daca ai putin noroc/ numai putintel noroc”), plus Radetzky Marsch. Am stat o ora si jumatate in picioare; a fost ceva lume, s-au facut poze, s-a aplaudat, a fost frumos.

Chiar cand incepea muzica, peste lac a apus soarele, albastru, roz si rosu.

Maine incepe o noua saptamana de servicu. Have a great week, la munca sau in vacanta!

M-am intors din vacanta cand lumea pleaca si nu mai plec pana la sfarsitul lui noiembrie. O sa stau in august in Bucuresti si deja e aiurea si mi-e dor de Landshut.

Azi m-am plimbat ca turistul de la romana la universitate. Orasul e fierbinte, pustiu si miroase a mare la fiecare intersectie.

am nevoie de un aparat foto nou.

Se vorbeste despre el pe blogul meu si s-au adunat ceva fani. Se vorbeste si la serviciu, ba chiar si la bere mai vine vorba de el si de cat a mai ramas pana la inceputul sezonului 5.

Azi am reluat bunul obicei de a monitoriza blogurile despre el (le gasiti in blogroll-ul meu, categoria “latest addiction”) si am gasit cateva poze bestiale, un interviu in care sunt socata de cat de mult si-a pierdut accentul britanic si un box cu 23 de DVD-uri ale primelor patru sezoane, acum in pre-order pe Amazon.

Da, mi-e dor de doctor House!

In baie la hotelul din Atena mi-am uitat ceasul.

Impropriu spus “uitat” - de fapt l-am lasat (semi)constient, atarnat de o teava de apa. Ma vad si acum scotandu-l tacticos de la mana, leganandu-l frumos in aer si atarnandu-l de teava. Ca sa nu cada, i-am inchis frumos incheietoarea in forma de gaica si nasturas. M-am gandit o secunda ca e posibil sa-l uit acolo, dar a fost doar o sclipire care n-a apucat sa devina gand plin.

Si am plecat.

Intai in hol, pazind bagajele, apoi in taxi, un ultim ramas-bun de la sosele si case. In aeroport, Olympic Airlines imbarca toate cursele la aceleasi ghisee: aglomeratie, cozi, din cand in cand strigate (”toti pasagerii pentru Creta sa se prezinte acum la check-in! Ultimul apel, Creta!!”), o doamna cu un catel intr-o cusca de plastic (”e o rasa mai deosebita, se numeste Spitz”), apoi scannerul, controlul de pasapoarte si explozia de lumina si culori a magazinelor duty free. Aici un ulei de masline, acolo o ciocolatica, mai merge si un paharel de Bailey’s cu menta de la baiatul cu standul de degustari… Ultimii marunti se duc pe prostii: o sticla de apa, un suc, bombonele. Abia la standul Swatch mi-am dat seama ca nu am ceasul. Trecusera cateva ore bune de cand il lasasem atarnat cu grija de teava de apa din baia hotelului.

Colegele mele au fost aproape la fel de suparate ca mine, cand le-am spus. “Ceasul ala frumos, cu nasture! Si chiar azi la pranz ti l-am admirat, dar n-am zis nimic…”. Eu mi-l aduceam aminte - asa cum se intampla mereu - in cele mai mici detalii: cadranul galben cu litere japoneze pe care Livia nu reusise sa le descifreze, cureaua maro din piele tare, cu niste hieroglife desenate pe ea (una putin stearsa de cand mi-a sarit apa pe ceas cand ma spalam pe maini), inchizatoarea cu nasturas maro, cu bucla putin larguta si cam rigida… Ma vedeam la pranz, la masa, ajustand bucla aia. Apoi revedeam cu incetinitorul scena neverosimila in care eu, fara nici un fel de motiv logic, imi scoteam linistita ceasul de la mana si-l atarnam de o teava de apa in baia hotelului.

“Ce sa mai, mi-am zis, din Grecia l-am luat, in Grecia a ramas”. L-am luat din Salonic si-a ramas la Atena. Ce tare.

Si-apoi a venit momentul sa ne indreptam spre poarta de imbarcare, m-am dus la bagaje sa-mi iau geanta si pe geanta era un plic pe care scria Dubai sau United Arab Emirates sau amandoua, iar fetele aveau mutre misterioase: “A venit un plic pentru tine”.” “In aeroport?” “Desfa-l”.

Era ceasul. Una dintre ele il gasise in baie si de cateva ore astepta ca eu sa ma prind - finally!!! - ca l-am pierdut! Aproape ca se gandea ca s-o fi inselat cand a crezut ca e al meu.

Era ceasul, asa cum il stiam, cu cadranul galben cu litere japoneze, cu cureaua maro cu nasturas, acolo, pe fundul plicului, la mine in mana, cand eu il credeam pierdut in baia unui hotel din Atena.  Cand l-am scos din plic si mi l-am pus la mana am inceput sa plang in hohote.

Terminalul 4 de pe Madrid Barajas are acoperisuri din bambus ca spinarea unei balene. Inauntru esti ca Iona in pantecele chitului. Se imbarca si se debarca pe la aceleasi porti, cand urci te intalnesti cu cei care coboara, cand cobori, cu cei care asteapta sa urce.

Barajas inseamna pachete de carti de joc. Intotdeauna imi bate inima cand vad din aer cladirile patrate, care-s identice cu toate cladirile patrate ale aeroporturilor din intreaga lume si totusi numai pe ele scrie MADRID BARAJAS.

Avioanele sunt mai grele decat aerul si cand zboara parca stau pe loc. De aceea partea cea mai frumoasa a zborului e decolarea; apoi ma culc, ca sa vina mai repede aterizarea. E un truc pe care l-am deprins de mica: daca vrei sa treaca timpul super repede, dormi!

In ultima luna am decolat si aterizat de 7 ori. Si am vorbit mult despre avioane. S-ar putea sa faca parte din viata mea intr-un alt fel peste ceva vreme. Time will tell.

Din telefericul pe care doamna gallega il pronunta “telesferico” se vede Casa de Campo si centrul. Din Parque de las Tetas se vad “las cuatro torres” si zona de nord si est.

Din metrou se vede “estacion fantasma” (Chamberri) si tunele care se intretaie.

Mi se spune ca ascult cu ochii si ca gasesc ceva care sa ma fascineze in tot ce vad. Simt mai intens de la o vreme, e drept, si cred ca asta se vede.

M-am indragostit de un olandez care semana cu doctor House si de o familie din Padron, care sunt cei mai calzi oameni pe care i-am cunoscut vreodata. Ca ei vreau sa fiu cand voi fi mare!

Daca aveti nisip si nu va trebuie, let me know. Stiu pe cineva care colectioneaza nisip din toata lumea!

In Santiago ieri a fost o duminica mohorata de noiembrie, azi e o vineri vesela de iulie. Vremea isi face de cap, eu ma adaptez cu 3 randuri de haine pe care le pun si le scot dupa cum e cazul. Din geanta nu lipsesc ochelarii de soare si umbrela.

E luna apostolului Santiago si in fiecare seara sunt concerte, pe 24 au fost artificii si proiectii pe catedrala, apoi s-a facut liniste si catedrala cea neagra ne-a cantat la toate clopotele si a fost foarte frumos.

Stiu orasul si totusi cate lucruri am descoperit in astea 6 zile! Si cat de putin mi se pare ca s-a schimbat in ultimii 5 ani, de cand nu l-am mai vazut. E ciudat, e foarte frumos, foarte cunoscut, fiecare magazin e la locul lui, la internet cafe-ul unde sunt acum veneam si acum 7 ani, am amintiri mai bune sau mai rele cu multe locuri si totusi uneori mergi pe strada si apare o casa veche, din piatra neagra, roasa de vremi, cu buruieni crescute pe la colturi si imi dau seama ca n-am vazut niciodata casa aia, in cap mi se tes o multime de povesti, in multe locuri n-am apucat inca sa ajung si ma intreb ce voi descoperi si acolo.

Neaparat trebuie sa-mi fac poza pe Xoan XXIII, unde-mi doream sa ma intorc inca din decembrie anul trecut!

Marca se numeste Pompadour si pana acum l-am gasit numai la Madrid. Sunt din nou cu o cana de ceai verde cu ceai alb in mana si planuiesc sa-mi iau vreo cateva cutii, provizii pentru acasa. Incercarile mele de a reproduce acest gust punand in ceainic un pliculet de ceai alb si unul de ceai verde nu au dat niciodata rezultate.

Ma gandesc la Serendipity si la Grecia.

La Atena, in patria civilizatiei sau leganul omenirii, printre ruine, Acropole, trecatori, multe multe femei incaltate in multe multe multe perechi de papuci “din doo barete” pe care-i ador si trebuie sa-mi cumpar (!!), printre magazine si palmieri, pe o caldura de 42 de grade “cu un pic de vanticel comandat special pentru dvs”, in frumoasa (aiurea) statiune Voula sau Vouliagmeni… aici ma aflu pana marti si ma gandesc tot mai serios sa ma retrag in Grecia la pensie. E cea mai relaxata tara in care am fost vreodata.

Pe scurt, cu bune si rele:

• Olympic Airlines e cea mai jalnica companie aeriana cu care am zburat vreodata. Avioane vai mama lor, decolari cu zgaltaieli puternice, mancare proasta (adica nemancabila, in afara de baclava, care era ok), stewardese: una draguta, alta intepata; sucuri din sticla de 2 litri, caldute pe 40 de grade
• cafeaua greceasca e o posirca oribila; nu incercati nici macar in cazuri de urgenta, pentru ca n-are alt efect decat sa te oftice si mai rau
• marea e minunata, curata si limpede, plaja splendida, pe mal adie briza si e “cam delicios” sa stai la plaja
• toti oamenii sunt foarte prietenosi si vorbesc engleza sau se zbat sa-ti gaseasca pe cineva care vorbeste
• la magazine sunt asa de coplesitor de draguti, incat ajungi sa cumperi de rusine sa nu-i dezamagesti!!! tehnicile lor de negociere sunt super emotionale si prind ceva de groaza! daca te mai intreaba si de unde esti si cand aud de Romania iti spun “buna ziua! totul jumatate pret”, esti pierdut! Scoti portofelul si platesti si efectiv simti ca ai facut o fapta buna =))
• Vanzator la magazin de bijuterii: “I kill this price for you! I tell you, I kill it! This is more discount than I can afford, for you I do this. Now, now, give me 20 now and take it!” si pune mainile la ochi si arata distrus, de parca-si rupe de la gura ca sa-ti faca discountul ala. Fara gluma, se pricep sa-si vanda marfa si-s extrem de draguti si adorabili.

Imi place foarte mult.

P.S. Papuci in doo barete :)

Ambalajul da gust produsului; e verificat. Coltul ala de marar verde pe ambalajul unui produs dealtfel la fel de chimic cum sunt toate, ii creste vanzarile cu 25%. Forma sticlei iti da impresia ca sucul dinauntru e mai proaspat sau mai plin de vitamine. Se fac studii, se scriu rapoarte, lucram in cercetarea de piata, ce naiba.

Si atunci de ce Cappy se imbuteliaza acum la sticla de plastic si nu mai e la sticla de sticla?

Sincer va spun, nu stiu pe lume suc mai bun si mai proaspat si mai fresh si mai natural decat Cappy la sticla de sticla.

Cand mi l-a adus azi chelnerul in sticla de plastic, mi s-a parut deodata banal, suc de dozator, acest Adria de portocale cu gust de chimicale si zahar.

Pai e posibil asa ceva?

Ma uit la Jeeves and Wooster si-mi place Hugh Laurie fantastic de mult, in rolul lui de prostanac incurca-lume care incearca sa multumeasca pe toata lumea.

Mi se zbate un muschi sub buza de 2 zile, nu stiu de ce. Pur si simplu ma uit in oglinda si-l vad cum tremura, pe urma se opreste singur, iar incepe, etc. Super aiurea.

Plec pana pe 28 iulie. Daca nu mai am net, va doresc vacanta placuta! :)