Am fost candva copil, apoi adolescenta si tanara, acum sunt adulta. Am avut mult timp sa reflectez in ultimii ani si multa vreme in care sa ma indeletnicesc cu activitatile la moda care sunt autocunoasterea si dezvoltarea personala. Am citit pe tema asta tot ce mi-a cazut in mana, de la NLP< analiza tranzactionala < psihanaliza < psihologie populara si pozitiva < teorii behavioriste, cognitive, experientiale si parapsihologice, carti de filosofie si scrieri esoterice. – Apoi am recitit Eclesiastul si am gasit acolo condensat tot ce invatasem din maldarul meu de carti. Uneori e nevoie de un drum mai lung ca sa patrunzi intreg sensul scurtaturilor. – Am citit despre integrare, despre relatiile sociale, despre iubire, despre imaginea inconstienta a corpului, despre injonctiuni parentale, despre frica de moarte, despre schema abandonului si dependenta. Am scris, am facut psihoterapie atat de grup cat si individual, m-am rugat si am fost la clarvazator. Am incercat in toate sa pastrez o minte deschisa, sa iau fiecare experienta ca pe o lectie si sa invat. Pentru ce? Pana cand? Nu stiam. Dar altceva mai bun nu aveam de facut.

I-am lasat pe altii sa puna in cuvinte lucrurile si experientele pentru care eu nu aveam cuvinte ori despre care nu aveam cunostinta, sau amintiri. M-am hranit din vorbele pe care Francoise Dolto le adresa bebelusilor si din gandurile impartasite de Irvin Yalom in cartile sale. Am ales doua vorbe pentru mine din puzderia de carti-toate-la-fel-de-lesinate publicate de Jacques Salome si-am folosit librariile pe post de biblioteci, ca sa nu ma ruinez aruncandu-mi toti banii pe cartile editurii trei. Am ajuns pana in punctul unde nu mai gaseam placere in literatura, ci doar in aceste cartulii care imi vorbeau despre mine obsesiv, fixist.

As fi vrut si eu sa stiu ce cautam. Iluminarea? Da’ de unde! Cautam boala si vindecarea de ea. Cautam hrana emotionala si acceptarea. Si mai cautam ceva. Iesirea de pe modul de pilot automat pe care functionasem 29 de ani. Constientizarea. Intelegerea. Sensul.

Acum cand stau singura in casa si ma uit pe geam la zapada si-mi mai torn un pahar de vin simt ca toate aceste cautari au dat roade. Nu stiu cand si in ce fel, dar m-au schimbat. Si, asa cum stau aici si zambesc amintirilor si scriu, simt ca sunt unde trebuie si ca mi-e bine si ca trebuie sa scriu asta pe blog, pentru ca blogul acesta a fost – cu voaluri si jocuri de oglinzi – blogul luptei mele cu mine, blogul cautarilor si al fricilor, blogul unde m-am prefacut si m-am deschis, blogul care m-a prelungit in virtual atunci cand nu ma ajungeau bratele reale, locul unde mi-am asumat riscuri stiindu-ma la adapost,

La toti ni-i greu, e vorba unui prieten de-al meu si pe toti ne iubeste cineva e o alta vorba care-mi place.”Ai mult potential,” mi-a spus o sefa de-a mea, demult si m-am speriat, pentru ca ma gandeam ca sigur se insala si potentialul mult-prezis e doar o aparenta.

Acum mi-am dezgropat talantii si-i inmultesc. Aceia care mi s-au dat, nici multi, nici putini, nici ai altora. Dac-as fi un animal, as fi o girafa.

Raspunsurile sunt:

1. Da.

2. Trebuie.

3. Comoara.

4. Sabia.

Aseara am visat iar, un vis care-mi vorbea cu voce tare si-mi zicea: “Abuzurile trebuie dezvaluite. Dezvaluirea publica a unui abuz e un gest de curaj si merita respect.”

Imi pare rau ca sunt incoerenta, dar pot sa promit ca exista o coerenta in partea astalalta a ecranului.

N-am televizor de multa vreme si, desi poate sa para o lipsa de interes pentru ceea ce ma inconjoara (chiar si egocentrismul manifestat prin a te proteja de aroma de moarte, sex si sange a stirilor TV se pare ca tot rau vazut este), simt o liniste si-o pace nemarginita fara el. Dar uite ca atunci cand demonstrantii ocupa piata universitatii pentru a protesta impotriva a tot, confuz si fara nicio directie, televizorul e singurul care poate sa-ti aduca vestea asta in casa si in bula.

M-am uitat la stirile care transmiteau, in modul lor exagerat si atatator, manifestatiile din Bucuresti si din tara si am vazut o multime de oameni iesiti la socializare/ vandalism, fara o directie precisa, fara un scop clar, organizati doar de nevoia de a-si face auzita vocea – sau nici macar atat: de nevoia de a fi hraniti si de a li se intretine un nivel iluzoriu de confort care sa le dea impresia ca ar fi si respectati de cei carora le deleaga misiunea de a-i conduce. Pana am plecat de la parintii mei, pe la ora 9, nu se intamplase nimic notabil, iar o serie de tineri agitati se cocotasera pe un chiosc de ziare, de unde fluturau steagul Revolutiei ca sa fie filmati de echipele de televiziune si ca sa faca haz.

azi m-am nascut.

cand era mica ii spuneau c-o lasa in padure
cand era mica o dadeau la tigani
cand era mica manca tot la masa de frica injectiei
cand era mica statea cuminte, ca sa nu ajunga la casa de copii
cand era mica se reincarna in altcineva

a iesit soarele, s-au aprins lumanarile, straluceste pe cer o stea
cand va veni vremea, ne va fi calauza

uneori am cinci ani, alteori cincisprezece
alunec printre varste si-mi repet greselile
ca una cu minte putina
ca una care-si cauta mintile

“capitalul inactiv nu aduce posesorului sau profit.”

si-apoi am incalecat pe-o sa
mi-a placut intotdeauna sa spun povesti
acum le spun sacadat si fara rima
sub forma de poezie

iar asta se opreste aici

apprehension.

- Vezi, desi stau la Sheraton *****, trebuie sa am grija sa nu-mi agat dresul, fiindca n-am bani sa-mi cumpar altul.

O casa mare, o familie bogata, dar pe cale sa piarda tot din cauza eternei probleme a lipsei unui mostenitor de parte barbateasca, un var care urmeaza sa mosteneasca totul (din fericire, nu e un oportunist fara creier si fara inima), o bunica pe cat de traditionalista in aparenta, pe atat de progresista in fapte, trei surori foarte diferite, o matusa intriganta si o multime de servitori ametiti de posibilitatea de a-si transcende rangul pentru a deveni liberi, pentru a lucra ca muncitori si secretare in slujba lumii celei noi.

Imi place serialul pentru ca e bine scris, are personaje puternice si vii, peisaje grozav de frumoase si o perspectiva pozitiva. Fiecare episod dureaza mai mult de 60 de minute si vad cate unul in fiecare seara, exact ca-n copilarie, cand ne adunam cu mic cu mare la serialele de luni seara in fata televizorului.

E un serial care readuce in discutie problema principiilor de viata, a valorilor autentice si conjuncturale, ideea de caracter, educatie, forma si fond armonios imbinate.

Multumesc, Ina, pentru recomandare!

Versurile sunt aici, in greaca si engleza. “Ola kala” inseamna “totul e bine”. Chiar daca iubita l-a lasat pentru altul si de maine intra in somaj, atata vreme cat mai poate sa cante, amintirile nu-si au rostul.

La fel ca si cantecele Eleftheriei Arvantiaki, acesta e un cantec pe care-l stiu din anul 2004 si pe care acum il aud cu alta ureche. Inainte auzeam muzica, acum aud cuvintele. Nici nu stiu cum e mai bine.

Si totusi a fost o comedie romantica corecta, mi-a mutat gandurile de la Razboiul Civil spaniol la dragoste, fluturasi, iertare, incredere si alte teme de sezon, m-a facut si sa rad in cateva randuri, a fost ok.

Saptamana viitoare vine la Studio “The Girl With the Dragon Tattoo” (2011).