Dracii se vopsesc la locul de munca

Standard

Si iar ma mir ce simplu e sa te trezesti dimineata in Bucuresti si dupa amiaza sa-ti porti pasii spre Carrer Nou de la Rambla.

Barcelona e coplesita de turisti care o secatuiesc de puteri. Tropaie pe Rambla zi si noapte, se zgaiesc la cladirile din Eixample, bat Barceloneta in lung si-n lat, napadesc plajele pana si la ora amiezii, viziteaza muzee, urca pe Tibidabo, se dau cu funicularul, merg la Montserrat, vorbesc de Gáudi si traiesc pentru shopping. Pentru acesti invadatori doriti, pentru aceste hoarde de neoprit se deschid magazine duminica, se vand cele mai fistichii suvenire la preturi de aur curat sau pe nimica, se renoveaza cladiri, se deschid muzee, se pun in miscare autobuze turistice cu imperiala care pentru 18 euro iti arata “Bartzelona” pe rute: nord, sud, port, nocturna. Pentru ei se dau in spectacol pe Rambla artistii strazii, atat de interesanti, de diferiti, de amuzanti fiecare in felul lui.

In Barcelona cea mai vizibila arma e aparatul de fotografiat – sau camera de luat vederi si cel mai important si protejat element anatomic e piciorul, care umbla de obicei in sandale comode de munte sau albarques menorquines, daca vrea sa se dea localnic.

Dracii, un numar de mare senzatie al Ramblei, se vopsesc la locul de munca, cu un trafalet inmuiat in vopsea neagra si rosie. Copiilor le e groaza sa treaca prin dreptul lor si nu se putine ori ii sperie si pe parinti. Daca cineva doreste sa faca poza cu ei scot un tipat infiorator si-si apuca victima de par sau o impung cu furca. Uneori vine sa-i vada o fata frumoasa, care ii imbratiseaza si rade cu ei ore-n sir.

Minerul grevist mananca bocadillo de jamón y queso la champion cu maruntii pe care i-a strans in cascheta, in vreme ce Atlas merge sa doarma pe iarba in port, atunci cand oboseste sa tot duca pe umeri pamantul.

Si pe urma ti se face dor de Colometa si mergi s-o vezi in Plaça del Diamant, iar acolo deja e alta lume. Duse sunt hoardele de umblatori dupa rebaixes, duse sunt aparatele foto. Acolo te intampina doar stradutele inguste, atat de inguste incat uneori nu incap decat omniprezentele “mòtus”, acolo sunt atelierele in strada, sunt vechii locuitori ai unui sat care se chema Gràcia si care acum e cartier in toata regula, cu festa major si intrare in ghidurile turistice.

Barcelona e alta ori de unde ai privi-o. E alta in parcul Güell si pe Rambla, decat in Gràcia sau Barceloneta. E alta in Eixample, pe arogantul Passeig de Gràcia sau pe strazile elegante ce inconjoara Arcul de Triumf. E cu totul diferita in zonele mai sarace dinspre aeroport, in rau-famatul „barri de Raval” unde niste oameni fara inima au exilat pisicul lui Botero sau in renumitul barri gòtic unde strazile inguste marginite de magazine fac inaintarea trecatorilor un infern.

E alta in timpul saptamanii si alta duminica, cand tumultul se mai potoleste si plimbarea prin cartierul gotic devine o placere.

A stiut sa-si inglobeze excentricitatile, sa le cultive si sa scoata profit de pe urma lor. Si-a facut un stindard din Gaudí. S-a intors cu fata la mare si a integrat-o in peisaj cand a fost nevoie. S-a reinventat pentru expozitiile internationale din 1888 si 1929 si pentru JO din 1992. Se vinde zilnic turistilor si nu-si mai impresioneaza demult localnicii, care fug de aglomeratia ei pestrita.

E frumoasa, e diferita, e unica. Are fantana ei din care trebuie sa bei ca sa te intorci. Asta in sine e un act de aroganta: presupune ca ai dori sa te intorci.

In Barcelona auzi toate limbile, mai putin catalana si spaniola. Predomina italiana, vin din urma cu putere germana si japoneza, dar nu sta rau nici cu romana.

In Romania din nou e totul meschin si prafuit. Aeroportul Baneasa e bizar, minuscul, inghesuit. De dupa un geam privesc rudele venite la aeroport. Controlul de pasapoarte se face intr’o camera cu geam la strada. Se fac semne disperate, se sterg lacrimi, se strange coada la pasapoarte. Valizele vin pe o banda mica si se invart mult pana sa razbati prin multime sa ti le iei. In usa de iesire fiecare se pupa cu familia venita in intampinare. Usa e normala, o usa de casa. Coada la iesire e imensa, nervoasa, taraste valize grele si n-are chef sa faca coada la usa pana se pupa fiecare cu cel venit sa-l intampine. Se produce, asadar, o mica busculada. Din Spania vin eternii baieti in treninguri si eternele fete in maieu cu sclipici. Zic perdón cand te lovesc cu cotul si au sacose multe din duty free. Vin si multi spanioli, cu afaceri sau in vacanta, carora stewardesele li se adreseaza, in virtutea obisnuintei in romana, ceea ce o face pe o domnisoara sa se revolte: „¿¡que no se me nota que soy española, coño?!”

Un răspuns »

  1. Pingback: Jurnal de calatorie (intro) « Cartea Smillei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s