Take, Ianke si Cadâr

Aseara am fost la teatru pentru prima oara dupa multa vreme. Totul s-a potrivit de minune: ziua de vineri cu sefii plecati la timbilding si fara mari stresuri (altfel nu ma prindeai la teatru la ora 7!!); Madalina cu serviciul la 2 pasi de casa de bilete a TNB si deci degraba cumparatoare (biletele la acest spectacol se epuizeaza imediat); reteaua de doritori activata instant (mama, Vlad, Cris, mama lui Vlad, Oana, Ina si bunica, Iulius si Maria si – desigur – Madalina). Ieri la 18:30 eram in fata TNB, cu niste emotii cum n-am mai avut de la examene. N-am mai fost la teatru cred ca de 2-3 ani (exceptand spectacolul Adei Milea de la Odeon, din decembrie) si aproape ca mi-am pierdut obisnuinta. Pana nu m-am vazut in sala, cu biletul rupt, cu locul ocupat, cu mama si toti ceilalti asezati in jurul meu, am trait cu impresia ca se va intampla ceva care ne va impiedica sa intram. Nu stiu de unde m-am salbaticit asa…

Ei, si am vazut Take, Ianke si Cadâr a lui Victor Ion Popa. Actul 1 il stiam aproape pe dinafara – actiunea imi era cunoscuta (colectia „Dramaturgie romaneasca”, vol 1, ed Lyceum a fost la mare pret in biblioteca mea de cand ma stiu; Gaitele lui Kiritescu si Titanic Vals de Tudor Musatescu sunt alte doua minunatii cuprinse in aceeasi carte). Mai vazusem piesa la TV, intr-o distributie mai veche, cu Adela Marculescu in rolul Anei.

Ceea ce am vazut acum a fost montarea din 2001 a lui Grigore Gonta:

(T.N.B. I.L. Caragiale)

Take, Ianke si Cadir

(comedie de Victor Ion Popa)

Regia: GRIGORE GONŢA

RADU BELIGAN Ianke
MARIN MORARU Take
GHEORGHE DINICĂ Cadîr

VALENTIN URITESCU Ilie

SILVIA NĂSTASE Safta

MONICA DAVIDESCU Ana
MIHAI CĂLIN Ionel

N-are rost sa ma mir, prosteste, in fata talentului imens al celor trei protagonisti; sunt bine cunoscuti si multi s-au mirat inaintea mea. Nici in fata sprintenelii cu care Radu Beligan se misca pe scena, la aproape 89 de ani [multi inainte!]. Toti sunt niste „grei” care-si joaca rolul cu o naturalete pe care cei tineri n-au apucat inca s-o dobandeasca si piesa asta, prin ei, inviaza o lume care nu mai exista – lumea targusorului de provincie interbelic unde convietuiesc in buna pace „turcul, ovreiul si crestinul”; unde toata lumea se cunoaste cu toata lumea („In mahalaua asta n-avem pravalie decat noi doi. De la el cumpara crestinii si de la mine ovreii. Cine nu-i nici crestin, nici ovrei, ceara de unde poate […]”), respectul fata de parinti e obligatoriu (macar de ochii lumii), iar micile drame sunt rezolvate cu umor, astfel incat gura lumii sa nu aiba ce toca, dar nici protagonistii sa nu sufere.

Frumos, frumos, frumos. Intodeauna mi-a placut felul hâtru al lui Ianke de a vorbi, iar Radu Beligan ii adauga si un accent specific (amintind de bancurile cu „maa, Itzic, maaa…” auzite in copilarie). Marin Moraru e Take cel cu inima buna, putin mai incet la minte decat ovreiul, iute la manie si usor de speriat (iar reactiile lui starnesc, de fiecare data, ropote de aplauze). Gheorghe Dinica e Mos Cadâr cel tacut („Cadâr putin vorbestem. Ianke mult vorbestem. Adunam si dam in doi”), dar foarte sufletist si iscusit cand e vorba de aparat interesele a doi indragostiti urgisiti (mai ales ca stim ca el insusi a avut parte de o dragoste nefericita cu o crestina). Nu vorbeste mult, dar e mereu pe scena si mimica lui spune de multe ori mai mult decat cuvintele; incrucisarea orientala a mainilor pe burta, pozitia turceasca a picioarelor, anumite zambete, semne si priviri pe care le schimba cu „copiii”…

„Copiii”, Mihai Calin si Monica Davidescu, sunt in elementul lor alaturi de marii actori. Foarte simpatic este si Valentin Uritescu in rolul Itzic (Ilie), cu mersul lui „econom” si aerele de „om de afaceri” ajuns.

Scena e mobila si decorurile se schimba sub ochii tai, printr-o simpla invartire a centrului scenei; piesa se joaca fara pauza, doua ore si sala e plina ochi. Am apreciat in mod deosebit faptul ca spectatorii s-au abtinut (aproape fara exceptie) pana si sa tuseasca; ca n-au sunat decat 2 telefoane mobile (yeah, I know, puteau fi tacute si alea) si – mai ales – ca grupul mare de copii adusi probabil de la un orfelinat (peste 40 de copii saracuti, dar cuminti) a pastrat tacerea pe toata durata piesei, aplaudand si razand acolo unde era cazul si dovedind in general o educatie foarte buna.

Sonorizarea e slaba, iar Dinica si Beligan aproape ca nu se aud uneori. Cu atat mai mult am apreciat linistea in sala (am experienta unui spectacol, tot la TNB, tot cu grup de copii, care au fashait si s-au miscat incontinuu; au mancat chipsuri, au desfacut sticle de cola si in general au dovedit ca n-aveau ce cauta la teatru). Decorurile sunt foarte frumoase – cele doua pravalii sunt de fapt o singura casa romaneasca (de fapt poate, mai degraba evreiasca, cam cum sunt cele de la hala Traian/ Mosilor), „trenul” trece foarte veridic si atmosfera de targusor unde nici musca nu bazaie e foarte puternica. Mi-a placut mult. I’m all in for classical theatre, ca sa fac.

Mi se pare insa o prostie sa vinzi floricele si chipsuri in holul teatrului; nu e ca si cum n-ai putea rezista doua ore fara sa mananci, mai ales ca toate produsele sunt ambalate in materiale fosnitoare. La iesire am vrut sa-mi cumpar ceva carti de la standul din hol, dar nu prea am avut ce. Una singura, despre Gheorghe Dinica, mi-ar fi facut cu ochiul, dar pana la urma am zis pas, pentru ca era tiparita pe hartie lucioasa (!) si nu mi-a placut. Nu inteleg de ce se tiparesc carti cu litere cursive sau bold sau pe hartie lucioasa sau in alte feluri de necitit, mai ales la editurile astea no-name, cand scopul cartii este sa fie usor de citit si atragatoare ca prezentare.

Concluzia este ca vreau sa merg mai des la teatru; trebuie sa vad si Egoistul, care se joaca insa mereu cu casa inchisa.

Cititi si acest articol foarte frumos despre Take, Ianke si Cadar.

Si haideti la teatru! :-)