La Lisabona (الأشبونة) brandul de oras e mai puternic decat orasul in sine, ceea ce mi se pare genial. Cand zici Lisabona, zici tramvaie, stradute stramte, poezie, rufe atarnate la uscat, felinare si pavaj pietruit. Daca mai citesti un pic inainte sa pleci, mai poti sa zici si funicular, o statuie a lui Isus asemanatoare cu cea din Rio, catedrala, castelul Sao Jorge, Praça do Comércio, podul peste Tejo care seamana cu Golden Gate si multa, multa faianta. Atata faianta incat uneori ai impresia ca te afli in baia cuiva, nu pe strada. Sau cel putin mie asa mi s-a parut pe unele stradute, unde casele erau placate cu faianta pe intreaga fatada – casa langa casa, fiecare cu modelul ei de faianta, si pe stanga si pe dreapta.
Nu m-am asteptat insa ca piatra cubica sa-mi rupa talpile de la pantofi; stradutele in panta sa fie pana la urma atat de multe si de abrupte ca-ti iese sufletul; minunatele case sa fie pline de grafitti si strazile murdare, cu case neingrijite si homeless-i dormind prin ganguri. Ca portul sa fie un port industrial neinteresant, unde probabil au loc ceva activitati de comert, dar nimic atat de romantic ca portul din Barcelona sau macar ca Embankment in Londra. Ca Praça do Comércio sa fie asa de mare incat tot farmecul i se risipeste in macaralele de fier de la docuri si-n cladirile mazgalite ce inconjoara minunatul arc de triumf. Ma asteptam sa raman cu gura cascata la fiecare pas si n-a fost asa. Orasul vechi, romantic si etern, mi s-a parut mult mai sarac si mai murdar decat ii zicea renumele. Ma uitam dupa bulevarde moderne, ceva nou, vreo cladire care sa nu fie din secolul 18 (nu ca n-ar fi fost renovate, multe dintre ele – si foarte frumos renovate si in ton cu zona), dar nimic.
Si cand sa plec zicand ca Lisabona „e draguta, dar ii lipseste ceva” am luat taxiul spre aeroport si l-am vazut! Era el! Cartierul nou la care ma gandisem, dupa care tanjisem, cu statuia Marchizului de Pombal in centru, cu bulevarde largi, magazine mari, trotuare marginite de copaci cu coroana boagata – era Lisabona de campie, nu nebunia aia de oras vechi cu coline… era altceva! Iar eu eram in taxi, ma duceam spre aeroport… Dar am sa ma intorc si am sa stau mai mult de trei zile :)
In alta ordine de idei, portugheza e o limba foarte poetica; ascultati numai cum suna numele cartierelor: Baixa [baisha], Chiado [shiadu], Bairro Alto [bairhu altu], Mouraria, Alfama, Alcântara, Estrela [shtrela]… Nazalizeaza mult, canta cand iti spun „Obrigado/a” la orice pas pe strada sau in magazine [obrigaadu/ obrigaaaada], mananca toate vocalele neaccentuate (sau, in cel mai fericit caz, le transforma in ă, î). Si vorbesc foarte repede.
Inchid magazinele la pranz pentru 2-3 ore, dupa obiceiul iberic si duminica toata ziua. Tot dupa obiceiul iberic, mancarea si bautura la terasa sunt mai scumpe cu 10-20 de centi decat inauntru si inauntru la masa e mai scump decat la bar. Terasele sunt in strada, multe sunt de mini-restaurante, care servesc de toate (mic dejun, pranz, cina, dulciuri, cafea, alcool), la orice ora. Unele sunt doar cafenele, dar in general predomina baruletele astea de „de toate”.
Casele au contur la ferestre si arata de parca s-ar face la ochi – sunt foarte foarte dragute. Au obloanele pe dinauntru, ceea ce mi s-a parut curios. Daca sunt pe strazi cu potential turistic, cu baruri galagioase etc. au si termopane, dar nimic strident. In prima seara cand am ajuns era o petrecere pe una din stradute si se instalase o scena, canta si dansa o tanti foarte gravida si era o veselie generala. Fericitii care stateau in casele de primprejur (pentru ca scena era intr-un soi de fundatura inconjurata de case) iesisera si ei la ferestre, ca oricum n-aveau nici o sansa sa doarma.
E un oras plin de copaci mov, de palmieri si de leandri. Urmeaza la rand lamai si maslini, apoi chiparosi, mesteceni, tei tunsi si multe conifere. In unele locuri e foarte verde, iar palmierii cresc la tot pasul. Inca ma mira si imi plac palmierii mult de tot.
Mi-au placut foarte mult oamenii; poti vorbi engleza oriunde, sunt foarte amabili si obisnuiti cu turistii. Mi-a placut oferta turistica: card unic de transport valabil pe toate mijloacele, harti si suveniruri la tot pasul, birouri de informatii pentru turisti, tramvaie si autobuze speciale, discounturi la muzee. Mi-a placut, cum ziceam, brandul de oras: pe stalpi anunturi de petreceri in diverse cartiere („zilele cartierului”); pe panzele (nu reclame!) care acopereau cladirile in constructie cate un „Facem Lisabona mai frumoasa!”; pe cosuri de gunoi indemnuri la reciclare, „ca sa ii fie Lisabonei mai bine”… au asa o constiinta de oras care Bucurestiului mi se pare ca-i lipseste.
Iar liniile de la metrou au cele mai dragalase simboluri posibile: pescarus, floricica, barcuta si timona. Si mi se pare foarte dragut sa ajungi intr-o statie de metrou unde scrie: legaturi cu linia verde, autobuze si vapor.
Mai multe poze gasiti pe picasa.
‘Constiinta orasului’ cred ca face parte si ea doar din brand-ul de oras, cum spui tu, nu are o baza reala. In fond, si noi in Bucuresti avem constiinta de-asta, daca ne luam dupa inscriptiile de pe cosurile de gunoi stradale, sau de exemplu de pe o auto-utilitara din aia cu brat telescopic care ridica muncitorii la inaltime, pe care am vazut-o deunazi si pe care scria „REBU – impreuna pentru mediu”. Muncitorul ridicat cu bratul telescopic taia copacii…
Hahaha! Ce crud!
Pingback: Jurnal de calatorie (intro) « Cartea Smillei