Sinaia, de atata vreme

De fiecare data cand merg la Sinaia ajung si la Peles si totusi nu m-am plictisit de el. Locul ala are o particularitate, cel putin pentru mine: de fiecare data cand il revad descopar lucruri noi. Nu sunt in stare sa tin minte anii de domnie ai Regelui Carol si intotdeauna uit ca pe balustradele de piatra ale teraselor ce marginesc castelul sunt sculpturi de piatra, figuri de fete, de animale, fructe. Cand am vizitat pentru prima data Pelisorul m-am indragostit de un portret al Reginei jucandu-se cu copiii, aflat pe peretele din holul scarilor. Cand am mers a doua oara m-a fascinat o statuie (sau un bust?) de domnita medievala, asemanator cu ceva ce vazusem la V&A in Londra. Si am ramas uimita de frumusetea camerei Reginei, cea in care a si murit dealtfel, care mi s-a parut delicata si intima ca o scorbura de hobbit.

De data asta n-am mai vizitat nici unul dintre castele, dar am stat pentru prima oara la terasa vestita dintre ele (unde credeam ca-s niste preturi de jecmaneala, dar m-am inselat!) si am nimerit o masa retrasa intr-un soi de balconas rotund, departe de galagia turistilor si astfel mai predispusa la filosofeli de uichend. Mi-a placut grozav, mi se pare ca locul ala are un aer regal intr-adevar, ca respira perfectiune prin toate turlele si ferestrele si statuile si gradinile si pajistile ce-l compun si inconjoara. Si ca nicaieri mai bine ca acolo nu se vad oamenii „musti de-o zi pe-o lume mica de se masoara cu cotul”, pestriti, grabiti, mereu in miscare, curiosi, fotografi, straini, negustori, trecand mereu la un pas de maretie, dar fara s-o locuiasca.  

Asta ca sa nu mai zic ca am descoperit si un restaurant grozav pe drumul spre Peles, „Bastion” ii zice si are o curte interioara placuta si eleganta si mancare buna. Dar cred ca as merge acolo sa mananc si paie numai pentru frumusetea locului si pentru brazii interminabili pe care-i vezi inaltandu-se pana la cer, la doi pasi de tine.