Un joc nou

Joc un joc nou, in care eu sunt regina. Am un castel vechi de cand Evul Mediu, pietros si friguros de trebuie sa-mi ridic gulerul pana la urechi. Noroc ca moda ne-a inzestrat cu gulere ample, rochii lungi de catifea si cocuri bogate, care tin de cald.

Stau la o masa lunga, de piatra rece, plina de cupe si vesela de pret. Toate sunt goale si nimic nu a fost vreodata turnat in ele. Uneori ma gandesc ca asteapta ca cineva sa dea tonul ospatului. In reflexiile lor imi dau seama de curgerea timpului; seara se intuneca si se intristeaza si ele.

Pentru ca e un vis si in vis orice poate fi orice, podeaua e din patrate de sah, albe si negre. Eu merg numai pe cele albe, ajung in capatul incaperii si ma intorc mergand doar pe cele negre. E o activitate mecanica si repetitiva, asa cum am auzit ca e bine sa prestezi ca sa-ti tii sub control stresul.

Castelul, vai, e pustiu. Cel putin asa cred, pentru ca nu pot parasi camera, neavand [inca?] patrate care sa ma conduca afara.

Totusi, pentru ca e un joc, inclin sa cred ca acesta e doar un nivel si ca undeva, cumva, sta ascunsa cheia care deschide trecerea spre urmatorul.