Internetul s-a facut mare

Standard

Treceam zilele trecute cu Iulius pe bulevard si deodata exclama: „Mai stii ca aici a fost primul chiosc de internet, de-ala cu tastatura de cauciuc, de nu se mai apasau toate literele si uneori nu puteai ajunge de homelesi!” WOW. Uitasem complet de chioscul ala. Si maaaama, ce smecherie cu palarie a fost la vremea respectiva!! Nici nu mai stiu cand era vremea – 2000? 2001? sau mai devreme?

Acum imi amintesc, printre cinematografele rapciugoase de pe bulevard (Festival, sau cum ii zice?), printre magazine-fantoma (azi il vedem, maine nu mai e) de haine si pantofi turco-chinezesti: un loc asa, cam ca un bancomat, unde era un ecran de calculator si o tastatura de cauciuc incastrata, pe care trebuia sa apesi cu pixul ca sa bata vreo litera. Si ce drama era cand nu batea litere neam, nici cu mama pixului, pentru ca internet pe vremea aia insemna aproape exclusiv e-mail, iar e-mail fara litere….

Sau erau doua chioscuri? Cine mai stie?

Noi aveam bafta, oricum, ca ne-a bagat internet in Pitar de prin ’98. Cel mai des ne raspundea la orice cautare cu Proxy problem, dar nu ne emotionam noi din atata lucru. Viteza de incarcare a paginii era de 15-30 de minute, deci mergeam cu carti/cursuri la noi si invatam acolo, la calculator, asteptand sa se incarce o pagina de yahoo (google nu se inventase!) sau altavista, in care sa tastam un nume de cantaret sau de formatie (cam la asta se reducea navigarea noastra; asta si cautarea de burse – da’ bursele au ajuns online extreeem de tarziu!) si sa asteptam inca jumatate de ora ca sa primim No results, please try again, sau, fericire! vreo paginuta amatoristica cu poze scanate de prin reviste!

Din ’99 cand am dat in patima mailului, lucrurile s-au complicat. Nu mai aveam rabdare sa astept sa se incarce pagina o ora. Voiam sa vad acum ce-mi scrisesera corespondentii mei! Si n-aveam multi, vreo trei sau patru, toti gasiti pe un site de fani Cranberries si din care apoi mi-au ramas doar doua fete, una in Buenos Aires, una in Rio de Janeiro. Mai aproape nu le-am gasit. Cu cea din Buenos Aires mai vorbesc si azi si nu mi se mai pare asa imposibil gandul ca intr-o zi poate ne vom si cunoaste!

La internet coada tinea si 2-3 ore. Pe marginea salii erau scaune, cam ca la petrecerile clasice de bloc de prin liceu. Pe scaune stateau amaratii care erau la coada. Citeau si conspectau in poala, copiau cursuri, isi vedeau de ale lor. In mijloc eram noi, fericitii, cei care aveam pile la supraveghetorul de sala (salut, Clau!) si intram la internet inca de cand se deschidea. Fericiti, vorba vine, ca la fel de apasat copiam si noi cursuri pana ce „mercurul” lui Norton Commander Netscape Navigator isi facea de sute de ori plimbarea stanga dreapta de loading page…

De cand a intrat Jose in ecuatie, chestia s-a agravat. Jose scria mult, enorm, mesaje care printate ajungeau la 6-10 pagini (cu un record de 22 de pagini, daca mi-aduc bine aminte, un singur mesaj!). Pana se incarca, pana citeam, pana raspundeam, pierdeam 2-3 cursuri. Aici intervenea internet cafe-ul. Bine, aici si in rest, cand sala de internet era inchisa, sau proxy problem nu voia sa ne dea pace [„e cazut serverul” „unde e serverul?” „la ASE” „si cine il ridica?” „au ei acolo” – o discutie criptica, pe care nu stiu cati o intelegeam; eu una eram convinsa ca ma minte, pentru ca nu intelegeam cum trimit aia de la ASE internet pana in Pitar Mos!].

Internet cafe-uri erau mai multe: unul scump foc la Rosetti pe colt, unde e acum o saormerie. Era foarte scump (30 000 pe ora, in conditiile in care in alte parti plateai 10-12 000), avea calculatoare vechi, fara discheta [discheta era de baza cand trageai Worduri cu versurile formatiei preferate, poze cu Alejandro Sanz (in cazul Madalinei) sau cu Brad Pitt si Ethan Hawke (in cazul meu) sau mailuri de la Jose salvate cu „save file as html”, alta porunca criptica] si care se miscau aproape la fel de greu ca in Pitar. Si aveau un soi de Internet Explorer, ceea ce eu uram, obisnuita fiind cu Norton Netscape-ul de la scoala.

Apoi era un internet cafe pe Magheru, intr-un gang. Se chema American Internet Cafe (mai avea o filiala pe Batistei, acolo eram cand au cazut turnurile gemene… furioasa ca nu le mergea netul! si ca in loc sa faca ceva staaaateau cu ochii beliti in televizor! :D). La americani era scump, dar baietii de la casa erau toti draguti, le mergeau dischetele si te lasau uneori si 15-20 minute gratis peste ora platita. Era naspa insa ca nu se fuma decat intr-o camera si acolo nu gaseai niciodata loc. Or internet fara pachetul de tigari si scrumiera alaturi nu se putea!

Pe urma a aparut unul pe o straduta dosnica, in drum spre Cervantes. Era la subsol, avea si racoritoare, nu le mergeau dischetele si la bar/casa era un pusti de vreo 15 ani. Insa aveau aer conditionat si vara era foarte placut, plus ca mereu ne luam si-o Cola, ca doar aveau frigider. Doar ca nici acolo nu se fuma, deci nu l-am prea frecventat.

De baza timp de vreo 2-3 ani a fost New Age, internet cafe-ul local al cartierului, 12 mii ora, ma cunosteam cu baietii, daca ma duceam la scoala si ma vedeau in statie veneau sa ma salute si sa ma intrebe de ce n-am mai dat pe acolo… eram flatata. Dischetele mergeau cum ti-era norocul, dar gaseau ei mereu o solutie sa-ti treaca pe discheta ceva, daca insistai. Calculatoarele se mai nimereau din cele care se blocau la tot pasul, sau tastatura era busita de atatea impuscaturi sau pumni ce-si carau cei de la jocuri, dar pana la urma ti le schimbau, chit ca uneori mai aveai de asteptat. Acolo am asistat, in epoca de inflorire a mirc-ului, la cea mai tare intalnire intre doi mirc-uitori: „uite, bah, ce-mi spune asta! cica e concert vineri!”, zice un tip catre cel de-alaturi. La care se intoarce unul, care statea fix spate-n spate cu ei: „bah, du-te dreq, tu esti Taz?” „da, bah, ce, cu tine vorbeam?!!?” M-am spart de ras!!

Cu mirc-ul nu le-am avut, pasiunea noastra era mailul, Jose avea gratis la birou, deci curgeau mailurile de 20 de kile ca apa. Uneori mergeam si de 5-6 ori pe zi sa vad ce mai zice si sa-i raspund! Bag sama ca se cam plictisea; acuma cu greu ii smulgi un „hola” grabit pe messenger :)))

In rest, internetul era un mister. Uneori gaseam site-uri prin reviste si le notam ca sa merg sa le incerc. Alteori cautam cu altavista sau cu yahoo diverse prostii. Cand mi-am facut lucrarea de diploma, mi-am petrecut o gramada de ore la I-cafe-ul din Batistei, cel mai elegant si unde mergeau brici dischetele, ba chiar aveau si de vanzare! – cautand orice despre JJ Millas. Atunci am gasit o super-baza de date cu lucrari de doctorat de la toate universitatile spaniole – erau acolo lucrari super tari pe o gramada de teme. La vreun an dupa-aia trebuia sa te inregistrezi ca sa le citesti, apoi au facut-o cu plata.

Foarte putine institutii aveau site-uri. Universitatile, nici atat. Cele mai multe site-uri erau de muzica si divertisment. Mai erau tot felul de jocuri, dar nu dadeam banii la internet ca sa ma joc, cand aveam acasa mandretea de puzzle bobble asteptandu-ma. Internetul era aiurea – se incercau experimente cu hipertext virtual, dar nu mi se pareau cine stie ce. Ma enerva ca nu gaseam ce-mi trebuia mie: versuri (nu aspiram la cantece! sau, si mai si, la videoclipuri! la inregistrari din concert! la transmisiuni live! la pagini personale tinute la zi permanent… heheehe), poze, informatii despre cum se scrie o introducere, un cuprins, o umplutura la o lucrare care TREBUIA sa aiba peste 70 de pagini si eu nu stiam cum s-o trec de 65.

Si acum? Strange Fruit au fost pe iutub la cateva ore dupa ce se dadusera jos de pe betze; reclamele virale circula doar pe net/mess/bloguri; cauti orice si gasesti (doar ca acum trebuie sa platesti, in cele mai multe cazuri)… e ca si cum toata lumea se grabeste sa puna pe net tot ce are. De la ganduri, impresii, pareri, la scanari de orice – de la bilete la concerte pana la poze din WW2 sau Biblia -, lucrari si proiecte personale, poze, filme, CD-uri facute din vechi casete audio, poze si filme cu ei, cu casa lor, cu catelul, pisica, masina, viata.

Imi place ca Internet s-a facut mare. Si-mi amintesc cu drag cand era mic, abia mergea si mai scuipa din cand in cand o poza cu Eduardo Noriega, pe care ma grabeam s-o trag pe discheta (ca sa constat acasa ca discheta era stricata sau ca trasesem si ceva virusi!).

Web 2.0, te salut.

12 răspunsuri »

  1. disen..ce face? ma rog. merci beaucoup pentru comment si parere, ma bucur ca iti place :) m-am grabit sa iti multumesc dar inca n-am citit nici un post de al tau. citesc acum :D

  2. Pingback: oracolul Internetics « Cartea Smillei

  3. Ahhhhh, the good old days! Cand s-a deschis ASISTul in Suceava, o sala de net spalatica, luminoasa, cu cubicles si notificari automate ca in 5 minute ti se termina timpul, aproape ca ne era si jena sa mergem acolo. Era prea fensi pensi si noi prea liceeni-rupti-in-coate. Mai ca ma simteam underdressed, fara taiorul business si pantofi cu toc de 10 :)) Apoi si-a pus varul meu net acasa, prin dial-up, si stateam cu totii incordati pe la 10 seara sa prindem rand la conexiune, ca dupa 10 era Romtelecomul mai ieftin si primeam ton de ocupat cu orele. Din cand in cand, var’miu era generos si ma lasa sa imi caut poze cu Backstreet Boys si Printul William. Ba chiar imi descarca unu sau doua cantece, cand era deosebit de binevoitor.

    Dar imi amintesc si acum perfect prima data cand am intrat pe net. Deci cum? E un loc unde sunt multe multe poze cu Backstreet Boys? Si 5ive? Uaaaaaaaaaau!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s