Ca tot copilul crescut in comunism, am avut timp muuuult sa citesc cand eram mica si am facut uz de el din plin. Am citit cam tot ce-mi cadea in mana, cam fara discernamant, pana pe la 12 ani, cand m-a dus o vecina si m-a inscris la Biblioteca Dobrogeanu-Gherea, sectia de copii. Asta m-a canalizat un pic pe partea de literatura infantila si-am avut vreo doi ani in care am devorat Tom Sawyer si Huckleberry Finn, 1001 de nopti, Ciresarii (pe care ii iubesc si-i recitesc cu pasiune pana in ziua de azi!), tot felul de povesti cu tineri eroi comunisti gen Pistruiatul si Printesa din Sega (inca imi amintesc inceputul: Sega e un cartier al Aradului. O ingramadire de strazi desfundate…), o multime de romane pentru tineret ale autorilor rusi in voga, Arkadi Gaidar, Gorki si cine mai stie care?
Printre Vitea Maleev la scoala si acasa, Capitan la 15 ani, Contele de Monte Cristo (evident, ii ziceam „Montele de Conte-Cristo”), Pitulicea (alta carte mult-iubita!), La Medeleni (dar numai volumul 1) si toate cele ale lui Ionel Teodoreanu (de care am fost indragostita vreo doi ani), … ei bine, printre toate acestea, se mai strecura cate o carte cam nerecomandata varstei mele (de tata, evident, el decidea ce e recomandat si ce nu!). Asa am citit Panza de paianjen si Mirona (pe care nu le intelegeam prea bine), Jane Eyre si La rascruce de vanturi, ceva Somerset Maugham si Doamna Bovary, pentru care am luat si bataie (o ascundeam in Ciresarii! :).
Si-n epoca asta de care zic, rasare in zvonistica locala un nume: Edith Piaf. Evident, pronuntam cu totii Pi-af, cu diftong. Abia in filmul pe care l-am vazut recent am auzit ca se pronunta corect Piaf, monosilabic si gingas ca o vrabiuta. Tanti Flori si tanti Vali si alte tanti din jurul meu povesteau toate ca au citit o carte senzationala despre viata lui Edith Piaf. Comentariile nu se mai opreau: „vai, saraca, da’ ai citit cand canta pe strada, desculta?” „si ce voce!” „mult bine i-a facut omul ala, pacat ca l-au omorat” „am auzit ca e si film” „ce viata, draga! ce destin!”… si tot asa. Ardeam de curiozitate.
va urma
Puzzle 
Daaaa, clar numai volumul 1 din La Medeleni!
Am si eu cartea aia despre Edith Piaf, scrisa de sora-sa. Am citit din ea cand eram mica, dar numai asa, pe sarite. Pasajele care mi se pareau picante :D. Care pasaje curand au palit in picanterie, atunci cand am descoperit „Casa de lut” a lui Pearl S. Buck :”>. Citeam pe ascuns din ea, sa nu ma prinda mama.
Abia astept urmarea la blog!
clar volumul 1, pentru ca in restul se faceau mari si nu ma mai interesau
cineva a zis foarte bine ca Teodoreanu nu stie sa scrie despre oameni mari… doar despre copii mari :)
cartea despre Piaf mi-a fost povestita de o prietena. o avea imprumutata de la o doamna, doar pentru cateva zile; seara citea si peste zi, cand ne vedeam la o cafea, imi povestea cu lux de amanunte.
amintiri….
Masa umbrelor e destul de bine scrisa si nu e despre copii. :D
my love . madein PERU.
Recitesc adesea aceastã postare a dv., mai ales pentru ceea ce scrieţi despre ‘Cireşarii’ şi despre ‘Pitulicea’; eu literatura pentru copii am regãsit-o de la o vreme. Cine ştie, existã o dreptate a gusturilor copilãriei. (Referitor la impresia pe care ne-o pot produce aceleaşi opere, la vârste diferite, nu cred cã existã vreo regulã.)