La Lectora Terrorista a trecut mai demult printr-o pasa de rememorare a cartilor copilariei si m-a apucat si pe mine o usoara nostalgie pe aceeasi tema. Mai ales ca de curand am rasfoit niste carti care vor lua, ma tem, drumul anticariatului si pe care imi pare rau ca nu mai am 12-13 ani, sa le citesc pe nerasuflate.
Avem cu totii aceleasi carti in biblioteca, ramase din vremurile „de dinainte de ’89” cand o biblioteca bine dotata era un semn de statut social. Eterna colectie BPT, „Romanul de dragoste” de la Editura Univers, cartile cu coperta jumi-juma din colectia pentru literatura universala, cartile din colectia de arta… pana la un moment dat le gaseai in orice casa si le gasesti azi in orice anticariat.
Si am citit cu totii in copilarie (vorbesc aici de cei de varsta mea, nascuti maxim in 80-81) Comandantul cetatii de zapada, Alice in Tara Minunilor, Povestiri istorice si Legendele Olimpului, Baietii din strada Pal, Ciresarii, Pistruiatul si Printesa din Sega, Fram ursul polar si Apolodor. Unii l-au mai citit in plus pe Habarnam, eu n-am avut si l-am citit prima oara acum vreo 2 ani, dar – evident – nu cu pasiunea de la 9-10 ani.
Ce-mi place la cartile publicate inainte de ’89 e ca sunt, in marea lor majoritate, foarte bine traduse. Fie ca traducatorii aveau mai mult timp, sau citeau mai mult, sau limba insasi era mai stabila si nu atat de in schimbare cum e azi, cartile alea suna frumos in romaneste. Cand le alegeam pe cele de dat la anticariat de celelalte si citeam cate putin din fiecare, muream de ciuda ca nu le pot citi intregi, pentru ca sunau asa de bine… Pana la urma tot mi-am oprit una despre India pe care nu stiu cand am s-o citesc si inca cateva, pe care nu m-am indurat sa le dau.
Ce-mi place la oamenii de varsta mea e ca ajungem foarte repede la povesti despre experiente comune, indiferent ca ne cunoastem de 5 minute sau de 10 ani. Primele computere, programarea in basic, jocurile incarcate de pe casete, filmele la video, cartile citite sau macar cele pe care le-am avut sub ochi in biblioteca familiei, jucariile aproape identice, gumele Turbo, Bonibon si Jelibon, mersul „la sifoane”, portocalele de Craciun „de la tata de la servici” sunt o sursa inepuizabila de povesti, de amintiri, de conversatie.
E dragut ca am ajuns sa inteleg nostalgia cuprinsa in acel odios „pe vremea mea”… :)
Puzzle 
eu n-as da-o pe Alice la anticariat…cu ochii de adult o citesti altfel…dar e la fel de pasionanta si incintatoare! parerea mea!
Alice nici nu e de fapt o carte pentru copii, ci e o satira dar copiii au ajuns sa o indrageasca atat de mult incat a ajuns sa fie o carte pentru copii :).
Eu mai citeam si Hans Christian Andersen – Craiasa zapezii imi placea f f f mult
Alice e Alice, nici vorba s-o dau la anticariat! La anticariat merg numai si numai cartile de care n-am auzit (desi de unele mi se rupe sufletul, ca le-as citi, dar stiu ca nu le voi citi… monstri ai literaturii victoriene, ai timpului cand lumea avea timp!) plus cartile de care am auzit si nu ma intereseaza (gen Tai Pan si tot felul de manuale).
Mie nu mi-a placut Craiasa Zapezii… mi se parea sadica, niciodata nu mi-a fost frica de un personaj de carte cum mi-a fost de Craiasa aia! Nici macar de mama vitrega din Alba ca Zapada nu ma temeam ca de ea :)
eu m-am nascut in ’84 si tot imi suna cunoscute cartile astea, ce sa mai zic de portocalele de la parinti de la servici.in ’90 cand am vazut prima banana nu am vrut sa o mananc ca mi-a fost frica de ea. nu am putut sa dau nici macar o carte din multele pe care le am, sper sa am copii care sa fie la fel de interesati de ele cum am fost eu.super articol.
hihi, Bebelusha, ai dreptate. Fratele meu e nascut in ’83 si sigur isi aminteste de bananele verzi puse la copt pe dulap, la care salivam zile intregi :)