Despre memorie, amintiri si o carte interesanta

Intr-o zi cand ploua in Madrid am intrat la FNAC si am citit o carte. Se numea „Esos recuerdos que nos gobiernan” [Aceste amintiri ce ne stapanesc] de un medic francez, Patrick Estrade. Vorbeste despre memorie, despre cum se creeaza amintirile si cum ne revin in minte in diferite momente. Despre cum amintirile din copilarie ne influenteaza viata (e psihiatru, sa nu uitam). Are si o metoda proprie de a „interpreta amintirile”, sau de a descifra personalitatea si problemele pacientului punandu-l pe acesta sa isi povesteasca cele mai vechi amintiri. Analizeaza el acolo patru elemente-cheie:

– nuclearitatea – daca primele amintiri sunt legate de casa, familie (cine? mama si tata? doar mama? doar tata? bunici?), de animale sau jucarii, de un loc anume, de o varsta anume

– deplasarea – daca in primele amintiri apar elemente de miscare sau sunt statice [„imi amintesc ca ma jucam in fata focului” vs. „prima amintire e cand tata ne-a luat si am fugit pentru ca luase foc casa”], iar daca apar: miscarea e verticala, orizontala, libera sau impiedicata [„voiam sa merg spre poarta si bunica imi zicea ca nu e voie”], reala sau simbolica.

– sentimente si emotii cu care aceste amintiri sunt asociate

– cum se relationeaza individul cu aceste amintiri: se identifica cu copilul sau se vede dinafara? cum se leaga aceste povesti de modul lui actual de a se raporta la lume, de viata lui prezenta?

Mai vorbeste de doua tipuri de amintiri: amintiri reale si amintiri „de cuc”, adica acele lucruri de care nu ne amintim in mod direct, dar ni s-au povestit de atatea ori, incat fac parte din ceea ce suntem si din bagajul nostru de amintiri din copilarie. Parintii si rudele incarca de multe ori copiii cu amintiri „de cuc”, lucruri pe care ei le povestesc despre copil filtrate prin propria lor memorie [de multe ori nici nu se pot pune de acord asupra anumitor elemente, stim cu totii :))] si despre care pretind ca ar trebui sa faca parte din memoria copilului. Vesnicele mese in familie la care se povestesc ispravi de-alea copilului, unele poate ingrosate sau memorate gresit, toate servite la pachet, bune sau rele, jenante sau amuzante, pe principiul „erai mic, ce mai conteaza” sau „tu n-ai de unde sa-ti aduci aminte, era in ’81”.

Concluzia aici vine tot de la un psihiatru, Michel Juffé: Stim cine suntem pentru ca ni s-a spus.

Mai sunt multe chestii interesante despre memorie, despre stimularea memoriei pe diverse cai (vizuale, olfactive, auditive), despre auto-cunoastere prin disecarea amintirilor, separarea amintirilor reale de cele „de cuc” si analiza sincera a modului in care aceste povesti ne influenteaza viata si felul de a fi; vindecarea prin diverse metode a amintirilor traumatizante, impacarea cu trecutul.

Dar e un citat care-mi place foarte mult, dintr-o alta carte a lui („Un reflet d’infini”, 2000), reluat la sfarsitul cartii si pe care mi l-am notat. Vorbeste despre moduri de a evada din viata ta, despre cum poti sa fugi de tine:

[traduc aproximativ, dupa traducerea spaniola – sublinierile imi apartin si forma „de strofa”; mi s-a parut mai limpede transcris asa]

SA PLECI pentru a inceta sa mai apartii
pentru a-ti pierde identitatea obisnuita
si a deveni in sfarsit o fiinta intreaga
chiar daca necunoscuta celor din jur.

O FIINTA fara trecut, fara obligatii, fara obiceiuri, fara legaturi de familie, fara niciun fel de poveri.