Despre memorie, amintiri si o carte interesanta

Standard

Intr-o zi cand ploua in Madrid am intrat la FNAC si am citit o carte. Se numea „Esos recuerdos que nos gobiernan” [Aceste amintiri ce ne stapanesc] de un medic francez, Patrick Estrade. Vorbeste despre memorie, despre cum se creeaza amintirile si cum ne revin in minte in diferite momente. Despre cum amintirile din copilarie ne influenteaza viata (e psihiatru, sa nu uitam). Are si o metoda proprie de a „interpreta amintirile”, sau de a descifra personalitatea si problemele pacientului punandu-l pe acesta sa isi povesteasca cele mai vechi amintiri. Analizeaza el acolo patru elemente-cheie:

nuclearitatea – daca primele amintiri sunt legate de casa, familie (cine? mama si tata? doar mama? doar tata? bunici?), de animale sau jucarii, de un loc anume, de o varsta anume

deplasarea – daca in primele amintiri apar elemente de miscare sau sunt statice [„imi amintesc ca ma jucam in fata focului” vs. „prima amintire e cand tata ne-a luat si am fugit pentru ca luase foc casa”], iar daca apar: miscarea e verticala, orizontala, libera sau impiedicata [„voiam sa merg spre poarta si bunica imi zicea ca nu e voie”], reala sau simbolica.

sentimente si emotii cu care aceste amintiri sunt asociate

– cum se relationeaza individul cu aceste amintiri: se identifica cu copilul sau se vede dinafara? cum se leaga aceste povesti de modul lui actual de a se raporta la lume, de viata lui prezenta?

Mai vorbeste de doua tipuri de amintiri: amintiri reale si amintiri „de cuc”, adica acele lucruri de care nu ne amintim in mod direct, dar ni s-au povestit de atatea ori, incat fac parte din ceea ce suntem si din bagajul nostru de amintiri din copilarie. Parintii si rudele incarca de multe ori copiii cu amintiri „de cuc”, lucruri pe care ei le povestesc despre copil filtrate prin propria lor memorie [de multe ori nici nu se pot pune de acord asupra anumitor elemente, stim cu totii :))] si despre care pretind ca ar trebui sa faca parte din memoria copilului. Vesnicele mese in familie la care se povestesc ispravi de-alea copilului, unele poate ingrosate sau memorate gresit, toate servite la pachet, bune sau rele, jenante sau amuzante, pe principiul „erai mic, ce mai conteaza” sau „tu n-ai de unde sa-ti aduci aminte, era in ’81”.

Concluzia aici vine tot de la un psihiatru, Michel Juffé: Stim cine suntem pentru ca ni s-a spus.

Mai sunt multe chestii interesante despre memorie, despre stimularea memoriei pe diverse cai (vizuale, olfactive, auditive), despre auto-cunoastere prin disecarea amintirilor, separarea amintirilor reale de cele „de cuc” si analiza sincera a modului in care aceste povesti ne influenteaza viata si felul de a fi; vindecarea prin diverse metode a amintirilor traumatizante, impacarea cu trecutul.

Dar e un citat care-mi place foarte mult, dintr-o alta carte a lui („Un reflet d’infini”, 2000), reluat la sfarsitul cartii si pe care mi l-am notat. Vorbeste despre moduri de a evada din viata ta, despre cum poti sa fugi de tine:

[traduc aproximativ, dupa traducerea spaniola – sublinierile imi apartin si forma „de strofa”; mi s-a parut mai limpede transcris asa]

SA PLECI pentru a inceta sa mai apartii
pentru a-ti pierde identitatea obisnuita
si a deveni in sfarsit o fiinta intreaga
chiar daca necunoscuta celor din jur.

O FIINTA fara trecut, fara obligatii, fara obiceiuri, fara legaturi de familie, fara niciun fel de poveri.

16 răspunsuri »

  1. …Da, fara sa trebuiasca sa indeplinesti asteptarile altora, fara sa te simti obligat sa renunti la ceea ce vrei TU pentru a fi placut de altii sau a le fi bine altora…I tried that once, or twice. Turns out it’s much easier said than done. :) After all, go WHERE? Unde poti sa ‘fugi de tine’?

  2. Much easier said than done, you say. I suspected that :>
    Totusi Milan Kundera pretinde ca se poate, pentru o vreme. Dupa vreo 20 de ani trecutul incepe sa te prinda iar din urma.

    Ok, nu poti sa fugi de tine. Dar poti sa te transferi in alti parametri si sa te minti ca esti altul. E ca si cum te-ai reseta si la repornire ai alte piese, mai misto, mai tari, mai altfel.

    Or whatever. Eu cred ca se poate. Mai am inca sa verific.

  3. Întrebare de baraj: Aş găsi cartea lui Patrick Estrade undeva, în librăriile bucureştene? Hmmmmzzzz

    Mi-ai trezit interesul pentru carte, nu de alta ;)

  4. Oh Doamne…. Îmi pare rău că zic asta…. dar cam urăsc fracenza! Nu-mi place. Nu ştiu de ce nu m-a atras niciodată limba asta (să o învăţ, mă refer. Că aşa, de ascultat, să zicem că pot face efortul :P ).

    Dap yo hablo el español. Lo he estudiado en la escuela, desde muy pequenita y me quedé enamorada de este idioma. Aunque no se poner siempre los acentos en el lugar requerido, me encanta escribir en español y hablarlo (y si esto lo hago con españoles, ainssss… que alegria!!!)

    Cuññññññññaaaaaaaaaaaaaaooooooooooooooo!!!!

    Hmmmmm…. o să o caut. Am dat un search pe Google şi nu mi-a ieşit nimic în cale. Dacă o găsesc în franceză pe undeva, am să i-o dăruiesc unei prietene despre care ştiu sigur că-i place franceza şi sunt sigură că o va încânta cartea. După ce o citeşte, o pun să-mi facă rezumat în română :P

  5. Pingback: Navel-gazing [hai sa emigram!] « Cartea Smillei

  6. Bonsoir :-)

    I’m writing in Romanian and I was telling my readers that I discovered your book „Ces souvenirs qui nous gouvernent” in the FNAC bookstore in Madrid. I read it in Spanish and made some notes that I’m sharing in the post above, such as the main elements to look for in a „first memory” or the different types of memories and how they influence our lives.

    And then I really liked the quote from your other book, Un reflet d’infini, where you said that leaving is ceasing to belong, finding a new identity in a way, and becoming a new person, without roots, family and all the other ties that usually burden people. I really liked that and I really felt like that a lot of times: that I would be able to become someone else if I lived in a different place, surrounded by different people.

    Thanks for stopping by and – by the way – is there any English translation of your book that you could tell us about? Or maybe an upcoming Romanian one? that would be great!

    All the best,

    Christina

  7. Leaving a place is reinventing yourself, this is true. Away from the familiar entourage, away from the ties, the social constraints, you can behave differently and change your self-perception.

    But a lot depends on the new medium you live in. Is it accepting you? Do you fell confortable or do you discover new ties, more than before? Do you like your new self? This might explain why some migrants in a new country tend to keep to their old self, their previous social constraints and even reinforce them.

    I want this book! Chris, thanks for the article :)

  8. I’m happy I’ve helped you learn about this book; it’s a great read and it has really helped me discover some new things about myself just by examining some of my oldest memories. I’d also like to read the other books Patrick Estrade wrote.

    Oh, by the way, here’s Mr. Estrade’s blog where other readers submit their impressions and memories:

    http://www.souvenirs-souvenirs.blogspot.com/

    Very nice!

  9. Bonsoir Christina, Hello everybody in Rumania.
    Thankyou for the compliments.
    My book Reflet d’infini is not published in English. I think it woud be very difficult to translate this book because I have written it almost as a poesy, with rhymes. On the other hand, the editor is not very interested to give this book an extension, I believe.
    Concerning the book about memories, it will be published in english in USA and all english speaking languages from july onwards. we are working on it at present time. The editor DaKapo is very serious and the translator as well. So, just 90 days patience.
    If you answer me and I don’t answer, just send me a mail, and I will come to you site.
    Herewith two little extracts of my book Reflet d’infini. The one you know and another one

    I wish you and everybody in Romania all best for Easter

    Partir
    Qui n’a rêvé de l’invitation au voyage ! Partir pour cet ailleurs où “tout n’est qu’ordre et beauté, luxe, calme et volupté”.
    Partir… partir… On aimerait tant que ce mot ne cesse jamais qu’on tente de le garder longtemps en bouche, comme pour en perpétuer la saveur.
    Partir, non pas pour fuir, mais pour aller là-bas, là où les contingences seraient plus douces, les occupations plus suaves, les inquiétudes moins ténébreuses.
    Partir, non pour conquérir un Eldorado de plus, mais pour, enfin, se trouver en conformité avec soi-même, avec toutes ces images de soi qu’on porte et qu’au lieu d’exprimer, de faire vivre, on retient, on tait, on tord, on sacrifie, car si on les était toutes, ces images qu’on porte en soi, on aurait honte d’être si beau et si belle.
    Partir en restant qui l’on est ; en même temps devenir un autre, car changer de lieu, c’est connaître d’autres rivages, d’autres gens, d’autres moeurs et par conséquent, grandir de tous les ailleurs qu’on rencontre sur sa voie.
    Partir pour cesser de s’appartenir, pour perdre son identité habituelle, et devenir -enfin !- un être à part entière car inconnu des autres, sans passé, sans contrainte, sans petitesse, sans filiation, sans héritages de rien du tout, avec une loxodromie* tout à fait personnelle.
    Partir pour ne plus être celui ou celle qui attend, prostré, en une attitude de désespoir, et qui meurt de cette non-vie, de cette attente.
    Partir pour tout simplement aller se rendre compte par soi-même et jouir sensitivement du moment où on reviendra relater aux autres notre propre perception du monde. Leur faire partager, preuves à l’appui, ce qu’on a découvert, et pourquoi pas, ramener aussi des richesses qui les émerveilleront, eux, tous ces hommes et toutes ces femmes restés à quai.

    Si tu veux me connaître
    Si tu veux me connaître, il faudra me découvrir. Mais je ne veux pas que tu me démasques ; tout au plus, si tu es patient, je te laisserai de temps à autre soulever le voile de mes fragilités.
    Plus tu seras calme et tranquille avec moi, plus je serai gentille avec toi. Si tu veux me faire plaisir, parle-moi souvent ; j’ai toujours considéré la discussion comme une marque de tendresse : pour moi, parler, c’est trouver un équilibre parfait entre le don et le désir, c’est faire l’amour avec les mots.
    Je ne veux pas être acquise, je veux être à conquérir. Mais pas n’importe comment. J’aime qu’on se manifeste, pas qu’on m’investisse. Je veux ressentir tes turbulences sans éprouver tes excès.
    Si tu me donnes cela, alors je me montrerai à toi sous mon vrai jour, pleine d’amour et d’énergie. Je te ferai aimer la vie comme jamais tu ne l’as aimée, je t’en montrerai tous les recoins, les couleurs, les moindre détails, je t’apprendrai à ne plus ressentir ni méfiance, ni indifférence et tu accéderas à la douce plénitude, celle qui nous fait faire confiance à l’humanité entière et nous rend joyeux ; je te prouverai que l’amour, cette force de vie vraiment miraculeuse, existe tout simplement…

  10. Pingback: Free Online Live Tv

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s