Copile, nu fi prost, orasul e departe

Standard

Dap. Copilaria mea cred ca s-a terminat cu „Calul din Marlboro” si cu primul Midnight Killer, in august 1997. La facultate a intrat a whole new me, isteata, prezenta, puternica, cu personalitate de lider. Nimic mai deosebit de Christinuta cea bleaga din liceu, care ii lasa pe toti sa copieze dupa ea la franceza si la latina, doar-doar or accepta-o in cercurile lor cool, in care pe urma se simtea prost ca nu se simte bine.

Ce nasoala e adolescenta! Ce tortura! Ce sentiment ca numai tu contezi, ca acolo si atunci TU esti pe masa de disectie zilnic, ora de ora, clipa de clipa, viu! Ce importante devin cuvintele, ce enervanti parintii, ce clar iti este ca tu nu vei fi niciodata ca ei, ca tu vei schimba lumea si o vei aduce dupa chipul si asemanarea ta! Ce nebuni sunt toti oamenii de 30 de ani [ce varsta, Dumnezeule; oare oamenii mai traiesc la varsta asta?!], ce vieti plictisitoare duc si ce ridicoli sunt atunci cand incearca sa-si ia aerul ca sunt de varsta ta. La naiba! Nu se uita la ei? La 30 de ani esti mort, frate. La 40 deja esti din generatie cu mama/tata si nu mai contezi ca om. Doar daca nu esti cumva un prof misto, in care caz, well, esti doar o exceptie de la regula. Poate o sa fiu ca tine cand o sa fiu mare. A, ba nu, pardon: o sa fiu MULT mai misto! Sau o sa mor oricum inainte de 30 de ani. Ca aia nu mai e viata.

Groaznica perioada. Toata lumea are liceul intr-un nimb de lumina: cea mai frumoasa perioada a vietii, cele mai trainice prietenii, cei mai frumosi ani. Eu am liceul cu coloana sonora de la Sting, They dance alone: tortura, chin, absurd. O carapace de nesiguranta si neincredere in sine; obsesia ca sunt „impiedicata”, la fiecare pas, la fiecare gest, la fiecare vorba; o teama de ridicol strivitoare, care ma facea sa tac patologic la orice intalnire, masa, seminar sau ocazie informala. „Inviam” doar in clasa, pentru ca eram buna la carte si acolo chiar ma simteam sigura pe mine. Acolo si in lungile plimbari si conversatii cu Alinuta sau Georgiana: cele doua prietene fara de care as fi innebunit si cu care azi nu mai pastrez decat o legatura vaga. Si mai inviam alaturi de lume care nu ma complexa, de colegii mei tocilari, de oamenii care nu erau „cool” dupa standardele generatiei si alaturi de copii.

In liceu am petrecut mai mult timp cu copiii intre 3 si 12 ani decat cu cei de varsta mea. Copiii ma iubeau, iar eu ii adoram. Colegi de-ai lui frate-meu, copii de la biserica, tovarasi de joaca din curte sau copiii din Germania – cu ei ma simteam cel mai bine. Pe la 17 ani, toti ma credeau de 13-14. Fetitele de 12 ani, pubere precoce cu preocupari pentru baieti, fustite, fixativ si tocuri ma inspaimantau. Imi amanasem inconstient inceputul „vietii” pentru cand voi fi la facultate.

Si asa a fost.

In ’97 cand invatam pentru examenul de admitere am ascultat Midnight Killer si m-am indragostit de Andrei Gheorghe. Era tot ce nu indrazneam eu sa fiu: destept, puternic, plin de incredere in el, in culmea succesului. Si arogant si taios si [unii ziceau] nesimtit, dar asta nu ma deranja. Vorbea urat in direct la radio. Avea intotdeauna o replica super-desteapta si nu se sfia sa le spuna oamenilor ca il plictisesc. Daca n-avea chef sa faca emisiune, punea muzica si se invartea cu scaunul, iar scartaitul scaunului era tot talk show-ul din seara aia. Citea carti si le recomanda si toate erau misto. Terminase Limbi Straine, unde eu aspiram sa intru. Era persoana care voiam sa devin.  

Asa ca m-am schimbat. Treptat, cu notite luate in timpul emisiunilor, cu replici taioase exersate pe noii mei colegi de facultate, cu 13-14 si MK inregistrate pe casete si ascultate de zeci de ori, cu o lista de lecturi mare cat o zi de post parcursa cu sfintenie, cu muzica recomandata de Andrei, cu 13-14 ascultat in timpul cursului la radio!! Si da, era un aparat de radio normal, adica mare. Si-l caram zilnic in ghiozdan! Ce timpuri :)

Incet-incet colegele mele s-au obisnuit sa ma trimita pe mine la inaintare cam la orice: secretariat, decanat, catedra, intrebat ceva la orice ghereta etc. Iar eu m-am obisnuit sa iau decizii si pentru ele, sa merg inainte si sa zic „haide” si ele sa ma urmeze. Aveam „puterea”, cel putin intr-un grup mic.

In lume inca eram patologic timida si nu deschideam gura nici daca viata imi depindea de asta. Uram sa vorbesc la orele de spaniola si catalana in primii ani, pentru ca nu stapaneam bine limba. Pana n-am simtit ca stiu sa raspund la orice intrebare si am vocabularul si accentul necesar (si diplomele care sa-mi valideze cunostintele!) am tacut malc.   

De atunci si pana acum m-am schimbat foarte mult. Nu mai mi-e frica de oameni: ii caut. Ma controlez cand incep sa zic „haide” si-l indulcesc cu „daca vrei”. Nu pierd nici o ocazie sa practic o limba straina noua, chiar daca abia leg doua vorbe. Simt ca invat la fiecare interactiune. Inca imi plac copiii, dar stau la masa cu oamenii mari si sunt una dintre acele „tanti” care spun „ai grija, nu te urca acolo”, in loc sa urce prima. M-am obisnuit cu mine, cred ca asta e de fapt. Imi place de mine. Am inceput sa ma cunosc si sa ma inteleg. Nu mai suntem eu si „ceilalti” care fac chestii din mine pe care eu nu le inteleg. Suntem eu si „ceilalti” care luam decizii impreuna si ne asumam consecintele. Intr-o relativa armonie.

Simt ca putem face multe lucruri impreuna; o simt din ce in ce mai clar.

Copilaria mea s-a terminat in ’97 cu „Calul din Marlboro”.

Adolescenta mea s-a terminat in 2007, cu revelatia ca in curand voi fi „une grande personne” de 30 de ani.

Acest post ii este dedicat Alisei, care mi-a cerut „o compunere despre copilarie lunga si foarte frumoasa„. Alisa, cand vei scrie propria ta poveste despre copilarie, mi-ar face mare placere s-o postezi intr-un comentariu pe blog :)

Anunțuri

8 răspunsuri »

  1. Cat de mult imi amintesti de copilaria mea :) Si cand stau sa ma gandesc ca a trecut timpul atat de repede, nu imi vine sa cred. Mama imi mai zice ca nu isi imagina cand era de varsta mea ca va ajunge sa aiba 50 si ceva de ani.

  2. @Mada – si mama la fel imi zicea. Cand era in liceu, ea si prietena ei cea mai buna au calculat ca in 2005 vor avea 50 de ani si le-a pufnit rasul! In primul rand 50 de ani li se parea o varsta matusalemica si apoi… era dupa anul 2000! Or in ’68-’70 cand faceau ele calculele, anul 2000 parea o utopie.

    Trece timpul, dar e bine ca trece cu folos.

    @Flavius – ti-am raspuns pe postul despre Compuneri, ca sa nu ne incurcam

  3. sincera insemnare! adica toti avem ideile astea, despre ce nasol e sa ai 30 de ani si ce cool e sa ai 15, 16, 17…….imi dau seama acum ce peri albi le-am scos parintilor si profilor……si pe bune daca nu mi-as trage doau perechi de palme daca m-as intalni cu mine adolescenta :))

  4. Pingback: Dupa roblogfest. Cartea (si cartile) Smillei. Secrete nemaiauzite « Cartea Smillei

  5. Pingback: A murit Andrei Gheorghe | Puzzle

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s